România literară, iulie-septembrie 2002 (Anul 35, nr. 26-38)

2002-08-07 / nr. 31

așa Pană fârşiturile mo­as­mului” fraţi de vise. Se purtau unii cu alţii ca şi cînd ar fi fost fraţi de sînge. Era, Saşa Pană, se ştie bine, ex­trem de meticulos. Avea o rigoare înnăscută şi o generozitate lăuntri­că pe care a reuşit să le păstreze in­tacte pînâ la sfîrşitul vieţii. Scriind, la puţin timp după moartea sa, un text evocator, universitarul Ion Pop, cunoscutul exeget al avangar­­dei literare din spaţiul românesc, mărturisea: «Cu Saşa Pană dispare un om de o rară delicateţe sufleteas­că. Vizitele în casa lui primitoare au lăsat, desigur, tuturor celor care l-au cunoscut, amintiri emoţionan­te, durabile. Căci Saşa Pană întîm­­pina pe oricine avea nevoie de o in­formaţie ori îndrumare, cu inima deschisă, cu surîsul şi lumina bună­­ omeniei. Aşa s-a întîmplat şi cu studentul care, într-o dimineaţă din octombrie 1963, îi trecea pentru prima oară pragul în căutarea um­brei lui Ilarie Voronca, aşa s-a în­­împlat şi mai tîrziu, cînd fiecare ntîln­ire devenea o mică sărbătoare cu sublimate ceremonii, a prieteniei de dincolo de vîrste». Tenacitatea proverbială a lui Saşa Pană - poate şi reflex al vieţii duble, de medic militar, a cărui soldă se risipea, de regulă, în achi­tarea tipografiei unde tipărea re­vista - era dublată de o vervă mo­lipsitoare, de un neastîmpăr intelec­tual de cea mai autentică rezonanţă. Reuşea, lucru rar în atmosfera de­seori incendiară de la SECOL (aşa a fost botezată de Victor Brauner laptoria „La Enache Dinu“, din Bă­­răţiei), să se poarte exemplar cu confraţii veşnic bîntuiţi de nelinişti, puşi pe şotii şi glume uneori­ dese­­ori sinistre. Reuşea, în fine, ca prin farmec, să-şi mascheze autoritatea reală pe care o exercita cu mult cîş­­tig pragmatic pentru apariţia cu re­gularitate de ceasornic a revistei, 50 de numere unul după altul, dintre care o bună parte vor spori de-a lungul anilor legendele care au ca subiect avangarda noastră: «unu noaptea»,«unu estival­», «foaie ver­de unu», «unu allu»,«unu matrimo­nial»ş.a. Preţuirea, prietenia, iubirea pe care le arăta inconfundabililor săi prieteni se întoarceau, la rîndul lor, asupra sa, astfel încît cercul se închidea fericit. Iată, transcrise de pe Brăţara nopţilor (1929), spu­moasele dedicaţii pe care le pri­mea: «Dragului meu Saşa Pană/ admirabilului prieten, vaşnicului/ creator al lui unu/ cu cea mai mare dragoste/ Ilarie»; «PE MULT IU­BITUL MEU SACHA/ ÎL SĂ­RUT/ VICTOR BRAUNER»; «Dragă Saşa îţi sărut/ talentul şi/ ochii/ EDI»; «Sâ-l sărut încă o dată pe Saşa»; «Unu in Roll/ Medy in Germany»; «Lui Saşa Pană prima mea operă/ Colomba (poetesă)». De-a dreptul senzaţională este de­dicaţia aceluiaşi Ilarie Voronca (Edi, pentru prieteni), scrisă, de data aceasta, pe volumul Colomba:­ «Mult iubitului şi extraordinarului meu/ prieten Saşa Pană harac de azur pentru/ inima şi memoria mea ca o ferigă, Saşa/ Pană neînduple­catul, luminosul, sfiosul/ ca un luceafăr de glicerina, duiosul/ Saşa Pană, temerarul Saşa Pană,/ întîiul prieten al lui Geo şi al meu,/ pentru admiraţia, dragostea şi emoţiunea/ mea din această seară de 20 decem­brie/ 1930, îi ofer acest­­ din cele două cîte/ îmi mai rămăseseră­­ exemplare pe Hollande van gelder,/ şi odată cu el sărutul meu de ade-/ vărata şi definitivă frăţie// Ilarie». NU şi cu unu“ au făcut „unde fac „unii“ şi vor face totdeauna „unnii în avangarda şi în literatura română. Revista unu este un tezaur de autenticitate, voluptate şi virili­tate ale expresiei poetice în revuis­tica interbelică. Şi, de asemenea, ale satirei. Cine a intrat în „cămaşa de forţă“ a literei acide a vreunui m­­­ist, nu a mai putut evada din zalele ei decît definitiv şifonat. Cităm, spre edificare, din nota intitulată chiar Cămaşa de forţă, din unu, nr. 6, octombrie 1928: «Ne-a surprins aproape, citind în Adevărul literar din 23 sept. col., articolul de fond iscălit de dl. Al.A. Phlippide, de­spre neverosimilul modem. Ne-a bucurat că articolul e surescitat de cîteva nume pe care le iubim şi de care sîntem siguri că şi dl. Philip­­pide e cu toată inima din partea lor. Dar noţiunea hilariantâ care mi-a umplut gura cu un hohot e tocmai disociaţia dintre consistenţa cifre­lor d-lui Philippide şi capul de lemn al lui Sevastos. Auziţi, Sevas­­tos şi Ribemont-Dessaignes, Blaise Cendrars, Max Jacob, Aragon, Cocteau. A lipsit din redacţie obs­curul xilocefal?­ Desminţim şi con­testăm realitatea articolului d-lui Philippide şi a numelor dintr-însul ca să reabilităm creierul bej al lui Sevastos (...)». Se poate vorbi nu pe puţine pa­gini despre ideologia literară a acestei publicaţii incomode. Nu este însă aici locul potrivit să dez­voltăm această problemă. S-a făcut de nenumărate ori paradă de su­­prarealismul ei, dar e clar că este o distanţă apreciabilă între realitatea textelor din revistă şi substanţa ma­nifestelor lui André Breton. Mai a­­proape de adevăr am fi dacă am spune că revista unu este importan­tă în sine, constituind cadrul ideal de afirmare a unor spirite deosebit de originale și­ adesea complemen­tare. Apoi ea este importantă pentru istoria mare a suprarealismului plastic, aici publicînd Brauner, Perahim, Hérold, nume impresio­nante cu adevărat, Brauner în spe­cial fiind de multă vreme revendi­cat drept unul din „marii“ acestui curent esenţial pentru sensibilitatea secolului al XX-lea. Să reţinem, însă, caracterizarea lui Saşa Pană însuşi, care ar putea, pînă una alta, suplini o articulare doctă cu privire la încadrarea unu­­lui într-un unghi sau în altul în pe­rimetrul avangardelor din anii ’30: «Mişcarea de la unu nu este lite­ratură, nici curent, nici şcoală lite­rară, ca şi (s.n.) suprarealismul, reprezintă o stare de spirit. O lacri­mă pe un obraz de culoarea aerului, o umbră care logodește forma su­fletului prin care rătăcește, o capsă­ (Tupfiailt A doua lumi­niBBaldadi In ■ Pepene la flhiatiHP aparade ■ C af6 gtacéBD Y eschidere ■ ' Citronade ■ Final ■ Tunel du zero|P­roverbe ■ 8 ridge over­s nakes* Scris­oare deschis « d-lui Ader FRIGIOAIRE îndrăzniţi Citiţi — 10 Papi» 1 lei 5 inel pe degetul neliniştii. Nous ne sommes jamais éveillés». r^NRIVIND retrospectiv, nimic l^y/nu ne împiedică să conchi­­\F dem că pentru Saşa Pană re­­*­vista unu a fost capodopera vieţii lui. Ei îi datorează totul, unu a fost religia tinereţii sale! Rugul niciodată stins al vocaţiei certe. Poate şi de aceea hotârîrea de a-l suprima a fost cu siguranţă cea mai dureroasă din întreaga sa existenţă. Denunţul din unu ultim (an V, nr. 5, decembrie 1932) este un ţipăt acut, un strigăt disperat al însetatului ră­tăcit în miezul saltarelor de nisip: «într-o ţară eminamente agricolă am cîştigat derbyul poemului. Nu l-am vrut.// Pseudo-poeţi, pentru ale căror elucubraţii oferite graţios coloanele acestea au întors cu grea­ţă spatele, ne-au invectivat în revis­tele în care sub aceiaşi semnătură paşti sau (subconştient?) stilul poe­mului publicat aici. Ne-a amuzat.// (...) Nu facem acum un bilanţ. Nici o singură dată n-am avut coloane „de închiriat“. De cîteva ori, mase­­lariţa aciuiată prin surprindere a cercat să stranguleze viţa. A fost re­pede svîrlita cu cleştele scîrbei la imondice. Şi neghina de adevăr s-a cernut cu fiecare număr nou apă­rut.// Dar sîntem surprinşi: unul la uşa anului şase. Şi pentru ca să râmîie tînâr, îl asasinăm azi, înainte de a începe şcoala primară (...)». Finalul acestui „denunţ“ este, ca formulare şi mesaj, unul de zile mari şi odată citit râmîne înfipt în memorie ca un steag de alpinist pe muntele uriaş, vizibil din toate punctele cardinale: «Oricine eşti/ Dacă te vei rătăci prin nesfîrşituri­­le/ de pampas ale poemului/ Ne vom întîlni». Nicolae Tone ­gust 2002 ■*’*«» -iHsfiSta&raSsttrs "-ftTCT— “ '"Sjsgjr ., fti».25?.•» u «AISTJSZLT n. . mosi România literară 17

Next