România literară, octombrie-decembrie 2002 (Anul 35, nr. 39-52)
2002-12-11 / nr. 49
prepeleac Dizidenţă mentală ! AIETUL de școală cu IJ^-RNcoperti negre de vini- 13 martie 1959, zi fatidică... Ce-o fi fost atunci? însemnările nu se referă la nimic important. Remarc, acum, în martie 2002, că ele nu au vreo trimitere, eventual politică, nici măcar aluzivă, procedeul clasic al Iaşilor - dată fiind epoca. Probabil însă că teama mă silea să recurg la acest fel de exerciţii intelectuale, o fugă de ceva, un soi de... dizidenţă mentală. Frazele par a se desprinde complet de realitatea cotidiana. Dacă nu ne gândim, cumva, că astfel ne instalăm de fapt în realitatea adevărată. Sau lucruri complet aiurea. Ca fraza notată pe prima pagină pe care, după cât îmi aduc aminte, nu am folosit-o niciodată în vreunul din romanele de mai târziu, X fuma cu brațul îndoit în spate, scuturându-şi în timp ce citea ţigarea pe umăr. Avea umărul pavat cu cenuşe... Sau: Vine un aer rece, polar, dinspre Murmansk, miroase a foci, reni, urşi albi... Sau: Scriitorii îşi profesionalizează sentimentele (în paranteza, abia lizibil, E. Ionescu). Pe urmă, lucruri mai serioase. La iezuiţi - cura morală... tehnica... exerciţii spirituale... sau căile de ocolire a adevărului, confesiunilor stânjenitoare... reservatio mentalis, amphibologia (echivocul, ambiguitatea) cele două cazuri în care este îngăduit să-ţi induci în eroare aproapele... Sau: Nu actul în sine, ci intenţia celui care acţionează, produce criteriul judecăţii morale. Tot dreptul european de mai târziu al lui Democrit, reluat de Aristotel şi care implică liberul arbitru. Caiet cuprinzând pe larg obsesia iezuita. Exemple: Iezuiţii se bazează pe etica nicomahică a lui Anstot, etică practică, accesibilă omului, contrară eticii idealiste, divine, a lui Platon. Scopul ideal al platonicienilor, alcătuit din idei irealizabile pe pământ, Aristot îl transformă într-o virtute accesibilă omului, în limitele existenţei sae terestre. Ceea ce convenea spiritului iezuit transigent, înclinat să dezvinovăţească acţiunile oamenilor, judecând omul la văparea lui reală, pământească (Poziţie existenţialista avant la lettre). Invers decât poziţia pragmatica a lui Aristotel, citatul următor, o reflecţie a lui Picasso, notată, paradoxal, la capitolul iezuiţi, tot la data de 13 martie 1959, zi densa, ca şi cum aş fi avut de luptat contra unui inamic (ideologic?) prea insistent: Je me demande si'il ne faut pas peindre Ies choses telles qu'on le conait, plutot que telles qu 'on les voit. Just, să pictezi lucrurile aşa cum le cunoşti, nu cum le vezi - poziţie idealista, platoniciană... Hm, fugă, aceeaşi fuga de ceva... în paginile din mijloc, apariţia ca nişte fulgere, în văzduhul opac al epocii, a acestor versuri ale lui Apollinaire, probabil învăţate pe de rost: La nature est belle et touchante Pan sifflote dans la foret Les grenouilles humides chantent... Dans un bénitier plein Kobbes tiempe sa trogne Prés d'un cuirassier blanc qui pince sans vergogne Les fesses d'une demoiselle de Cologne... Le vieux Rhin souleve sa face ruisselante et se détoume pour nous sourire... Mon beau navire, ő ma memoire... Un jour je m 'attendäs moiméme Je me disäs Guillaume ii est temps que tu vienne... ■ P ROBABIL pentru că a fost normată destul de tîrziu şi nu în temeiul unei autorităţi indiscutabile, ci cu argumente negociate prin lungi şi vii dispute (mai ales ortografice şi lexicale), româna literarâ n-a suferit o influenţă prea puternică a modelelor raţionaliste de “disciplinare” şi regularizare a limbii. Mai eficiente par a fi fost, în timp, modelele estetice (euforice), cu seturile lor specifice de valori, orientate către expresivitate şi efecte retorice. Propagate şi banalizate prin şcoală, judecăţile de evaluare asupra limbii au o istorie persistentă, deşi subterană, ele funcţionează fără a mai fi numite, căci toată lumea le ştie şi nimeni nu considera ca mai merita să fie discutate sau analizate. Modelele raţionaliste apara unele forme şi construcţii pentru presupusa lor raţionalitate, economie - după cum condamna altele pentru lipsa de logica sau eficienţa. De obicei sînt idealizări ale comunicării scrise, artificializate, refuzînd redundanţa, ambiguitatea şi dezordinea oralităţii. In secolul al XVIII-lea, de exemplu, franceza putea fi prezentata ca o limba “superioară” si raţionala, pentru caracteristica sa de a menţine o ordine a frazei stabilă, în succesiunea logică subiect - verb - obiect (netulburata de impresii şi de pasiuni!), în istoria lingvisticii româneşti, evaluările unor trasaturi ale limbii şi atitudinile normative faţă de ele n-au fost totdeauna doar moderate şi consensuale. O situaţie în prezent necontroversata, în trecut ceva mai discutată, e reprezentata de dublarea pronominala a complementului direct sau indirect (exprimat printr-un substantiv sau un pronume cu forma accentuata: Pe Dan îl caut; îl văd pe el; Mie îmi place; Mi-a as mie... etc.). Teoriile lingvistice actuale explică fenomenul prin categorii sintactico-pragmatice mai largi (tematizare, dislocare, emfatizare contrastanta, întărire). Tendința dublării se regăsește în grade diferite în alte limbi romanice (spaniola, portugheză, italiană); în italiană, de pildă, ca fenomen al limbii vorbite, populare, e frecvent utilizata (“A me mi place”), dar râmîne neagreata de multe gramatici normative. Gramaticile româneşti de azi descriu în detaliu situaţiile de dublare, disociind între cazurile de obligativitate şi cele de alegere liberă. Şi gramaticile din secolele trecute semnalau fenomenul (Elementa linguae dacoromanae, 1780), dar atitudinile autorilor erau mai clar evaluative şi produceau luări de poziţie foarte diferite între ele. Nu “Pleonasmul legiuit” tem înregistra semnalări exacte, dincolo de pitorescul vechii terminologii gramaticale, ca în Gramatica românească (1822) a lui C. Diaconovici Loga: “de multe ori pronumele dativului în unele închieturi îndoit se pune”; “pronumele Acusativului adeseori pentru ună pătrunzătoare înţeleagere îndoit se pune” (s.n.). Avantajul repetiţiei pentru înţelegere e o justificare stilistico-pragmatică pe care o vom regăsi la mai mulţi dintre autorii vechi. I. Heliade Râdulescu (Gramatica românească, 1828) înregistrează fenomenul în capitolul Sintaxul pronumelui (“hotăraşte-mi mie”, îţi încredinţez ţie”, “că el îl va îndrepta” etc.), justificîndu-l ca utilizat “pentru mai multă întărire”; îl descrie, în plus, şi în secţiunea dedicată pleonasmului ca figură retorică: “ca sa deamă multă putere trasului, sau pentru însuşirea limbii, una din părţile ei se repeteşte”, ca de exemplu în “ţie-ţî aducem Dumnezeule rugăciunile noastre”. E ceea ce Heliade numeşte “pleonasm legiuit”, arătîndu-se clar favorabil trăsăturii lingvistice, despre care consideră că “face frasulmă cu putere şi mm frumoşi". Acestei judecăţi i s-ar putea alatura comentariile la fel de pozitive ale lui Iordache Golescu (Băgări de seamă asupra canoanelor gramăticeşti, 1840), autor cu deosebire interesat de expresii şi structuri idiomatice, deci receptiv la uzul pragmatic al limbajului, la retorica şi la expresivitatea sa: “Adăugire să zice cînd adăugăm la vorbă cuvinte de prisos, spre mm bună şi mm frumoasă înţelegere şi adeverire, cum cînd zicem: «dâ-ne noua, Doamne!» în loc să zicem «dă-ne, Doamne!». Exemplul perfect de raţionalizare a limbii - în acord cu proiectul clar formulat de construire a unui registru “înalt”, deportat de “limba de obşte”, apare la Budai-Deleanu. In dialogul din Dascăul românesc (manuscris circa 1815-1820), autorul îl pune pe dascăl sa condamne “acest chip de grâire” (“L-au chemat pre el; mi-au dat mie; te-or mîntui pre tine”), atestat şi în cărţile vechi, dar pe care tradiţia nu-l justifica din punct de vedere logic. La mirarea inocenta a discipolului, care foloseşte spontan dublarea condamnata de maestru (Diacul: “Mie-m pare că aceste sa dzic bine româneşte şi nu ştiu, nice am audzit, ca sâ să dzică într-alt chip”), dascălul ripostează categoric: “Deacă vei cunoaşte regulele gramaticii, însuşi vei precepe câ aceste chipuri de vorbă şi dziceri sunt foarte sntintite....” (s.n.). E interesant ca în scrisul său literar Budai Deleanu nu se îndepărtează prea mult de asemenea principii de raţionalizare a limbii; pare sa le aplice, cel puţin în parte, în ţiganiada, cu diferenţe între vorbirea personajelor (“mie aşa-mi pare, vere”) şi cea a naratorului (“pe ţigani armeazâ”), cu admitea reluării, dar evitarea anticipării (“te vei mai arăta mie”). Un ecou al disputelor pro şi contra-raţionaliste apare la A. Lambrior, care evocă (în Introducere la Carte de citire, 1882) “repeţirea prenumelor” în limba vremii (“nu o ştia pre ea”, “pe mine mu ştie el”), plasînd-o în cadrul mai larg al unei discuţii despre anumite libertăţi ale topicii româneşti. Pentru autor, topica fixă din franceză e de-a dreptul un defect: “Cu toate acestea, cîtâ lume n-a admirat propoziţia franţuzeasca zicînd: ce logică minunată: subiect, predicat şi regim; iaca asta înseamnă limba perfecta! Pe cînd în realitate este o neiscusinţa a limbei franceze de a-şi lăsa propoziţia ţintuita într-un calup de care nu mai poate scăpa...”. ■ [Te* IkLi de Constantin Joiu de Rodica Zafiu 14 România literară nr. 49 / 11 - 17 decembrie 2002