România literară, aprilie-iunie 2010 (Anul 42, nr. 11-23)

2010-04-02 / nr. 11

■ editorial dr nicolae manolescu secret" al lui Alex Ştefănescu, nu fără interes, fiindcă este cât se poate de amuzant. M-a întrerupt din lectură servirea mesei. Doi tineri drăguţi, o fată şi un băiat, trăgeau printre rândurile de scaune căruciorul cu mâncare, împărţind caserolele pe dreapta şi pe stânga. Fata a trecut pe lângă rândul pe care mă aflam (precizez că nu avea numărul 13, ci 7), servindu-i pe cei doi francezi de alături, dar nu şi pe mine. Nu-i nimic, mi-am zis, mă va servi băiatul care vine din urmă. Dar m-a sărit şi acesta, considerând, probabil, că nu eram clientul lui. I-am lăsat să termine operaţia şi m-am dus în spatele avionului. Cei doi şedeau de vorbă pe ultimul rând de scaune. „Bună ziua, domnule Manolescu!, mi-a zis fata. Doriţi un ziar, ceva?" N-apuc să răspund că-mi vreau porţia de mâncare şi-l aud pe băiat: „N-avem România literară, doar Jurnalul naţional de ieri". încremenesc, de văzut, nu m-au văzut, chiar dacă mă cunoşteau, şi, încă, destul de bine. Aşa că spun resemnat: „Nici măcar... n-aveţi?" şi rostesc numele cotidianului preferat al lui M., şoferul meu de la Uniune, pe care îl citesc de obicei în maşină, şi care publică admirabile nuduri feminine, prevăzute cu steluţe aplicate pe părţile erogene. „S-a terminat", îmi explică politicos băiatul. Nu ştiam că mai fusesem sărit şi la distribuirea presei. Mă aleg totuşi cu o sticlă de vin roşu, la porţia de mâncare am renunţat, şi mă întorc la locul meu de lângă cuplul de francezi. Şi mă pun pe analizat situaţia. Am devenit, va să zică, invizibil. Noroc că numele şi ocupaţia mi se mai cunosc. Ia să notez eu asta într-un jurnal secret, îmi spun, căruia tocmai fusesem întrerupt. Pastişa se va observa imediat. Şi unde pui că n-am nici pe departe umorul anecdotic al lui Alex Ştefănescu. Sunt cuprins de o invidie neagră şi încep să-i caut cărţii pe care o aveam în mână noduri în papură. Primul lucru care îmi sărise în ochi era că n-are o scară justă a talentelor mele. (Sunt şi eu personaj în carte). Că mă declară cel mai mare critic actual, asta e o banalitate. Dar că l-am bătut la şah pe Adrian Păunescu, asta de ce n-o povesteşte? Mai ales că victoria am obţinut-o chiar în casa lui, ocazie cu care mi-a şi decernat drept trofeu o frumoasă vază de Boemia pe care o regretă, sunt sigur, şi astăzi, după mai bine de douăzeci de ani. M-a supărat şi cu povestea repetatelor lui coşmaruri. îi visează noapte de noapte pe Iliescu şi pe Năstase. Coşmaruri sunt astea? Dar despre ale mele, care-i visez de trei ori pe noapte pe Voicu şi pe Vanghelie, fără să mă ajute nici Prostamolul, ce să mai spun? Ceea ce mi-a pus însă capac a fost socoteala cu meritele „Istoriei literaturii". A lui, nu a mea. I-a numărat paginile, semnele, a cântărit-o, a măsurat-o. Nu m-a mirat neapărat o astfel de cantitativă judecată critică. Fusesem și eu invitatul emisiunii lui de tv intitulată, în acelaşi spirit mercantil, „Un metru cub de cultură". Dar eram sigur că voia să-mi concureze „Istoria critică". Calculul nu i-a reuşit, din fericire. Tot a mea era mai „mare". A recunoscut-o el însuşi într-o laudaţie rostită pe scena Ateneului Român, când a declarat în auzul întregii ţări nu doar că scrisesem mai multe pagini (acum se spune semne) decât el, dar şi că n-a avut nici pe departe succesul meu la femei. Cavalerismul acesta mi-a făcut plăcere, chiar dacă nu era adevărată decât prima parte a declaraţiei, aceea cu numărul de pagini, îi întorc laudatio: la critică, dragă Alex, cel mai bun sunt eu, dar la femei îţi cedez generos primul loc. Constatând că îl copiez în mod neruşinat pe Alex Ştefănescu, am renunţat la jurnalul meu secret. S e întâmpla săptămâna trecută în avionul care mă ducea la Paris. Citeam „Jurnalul Dr re n-am un jurnal secret S TZS U Cd îmi dau seama în secunda următoare că ar semăna cu „Jurnalul secret" al lui Alex Ștefănescu din lectura Cd I pHâpM Cd " —( 'TS Constantin Țoiu, D. R. Popescu - Sala, Junimea", lași -1981 Foto: Ion CUCU România literară numărul 11/2 aprilie 2010......... f ■ puzzle iobriel chim licistă un război al generaţiilor literare? Propunând ca temă de dezbatere a luni aprilie Generaţiile literare, îmi vine în minte o întrebare pe care mi-am pus-o şi altă dată: există, în acest moment, un război între generaţiile literare de la noi, cu precădere între scriitorii tineri şi cei maturi/consacraţi/cu nume? Răspunsul meu de acum nu e diferit, afară de unele accente altfel aşezate, de cel dat cu alte prilejuri: deşi vedem şi auzim exploziile unor grenade ce par înfricoşătoare, deşi cad şi răpuşi în conflictul abstract peste tot anunţat, eu nu cred în realitatea acestui război al generaţiilor literare. într-un război adevărat taberele se află pe poziţii potrivnice pentru că sunt în nepotrivire, incompatibile, atât prin felul cum se definesc literar, cât şi prin interese. Or, eu nu văd la tinerii scriitori o înţelegere a literaturii radical schimbată faţă de a scriitorilor cu nume. Dimpotrivă, unele din caracterele proprii tinereţii, cum ar fi spiritul rebel, îndrăzneala, capacitatea de a înnoi, le întâlnim nu de puţine ori la autori din generaţiile trecute de tinereţea biologică. Exemple: în poezie - Mircea Ivănescu, sau Ion Mircea, sau Ion Mureşan, sau Ioan Es. Pop, sau Alexandru Muşina. De altfel, mulţi dintre poeţii tineri de valoare îi recunosc pe aceştia (dar şi pe alţii) drept modele. Faptul că tinerii scriitori îşi aleg modele şi le afirmă cu francheţe ţine de firescul vieţii literare. După cum în aceeaşi zonă a firescului se înscrie şi respingerea de către ei, tot aşa, făţişă, a unor autori cu nume, care-i dezamăgesc. Iar aceste demersuri ale tinerilor nu trebuie să ne trimită cu gândul la război, ci constituie chiar o formă de manifestare a păcii: tinerii se integrează, dar cu discernământ. Avem de-a face cu un proces de continuitate, nu cu unul de demolare. Când pătrunzi într-un spaţiu nou cauţi reperele, cauţi să te sprijini pe ceea ce e solid şi, implicit, dai la o parte ceea ce consideri neviabil. Dar interesele celor două categorii, cei recent veniţi şi cei deja cu nume, nu sunt ele contrare? Primii, desigur, vor să se afirme, iar ceilalţi nu ţin ei locurile ocupate, împiedicându-i în fapt? N-aş zice: primii vor, într-adevăr, să se afirme, dar şi ceilalţi vor, e o competiţie deschisă, iar regula acestei competiţii este că nimeni nu ia locul nimănui. Nu cred că se poate vorbi despre o dezavantajare a tinerilor şi de o favorizare a celor mai vârstnici. Ba, dacă stăm şi cântărim bine, chiar observăm că tinereţea e o marfă ce are mare căutare: tinerii se bucură de burse, premii, călătorii, traduceri. Lumea e atentă la cei ce vin, există o aşteptare extraordinară în privinţa lor, există o disponibilitate pe măsură de a întâmpina reuşitele lor literare. Ceea ce e motivat şi de contextul istoric: noile generaţii sunt generaţii nemarcate de experienţa comunistă. Dar n-ar strica o precizare. Tinerii au dreptul să intre în literatură însufleţiţi de un anumit sentiment: că sunt neasemănători/ unici/ irepetabili. Departe de mine gândul de a dădăci pe cineva, dar îmi mărturisesc convingerea că funcţionează perfect o predeterminare, o precisă programare inefabilă şi fiecare generaţie ajunge să repete greşelile generaţiilor dinainte, iar suma erorilor şi a izbânzilor rămâne constantă în timp. Nimeni nu are cum să-şi facă iluzii că ar scăpa, ci totul se petrece inexorabil: tinerii furioşi de azi nu sunt decât bătrânii plicticoşi de mâine, spune asta cineva păţit. Bine, dacă refuzăm ideea unui război între generaţii, atunci unde se încadrează un episod care a produs oarece vâlvă pe scena noastră literară, atacul unui tânăr critic la apariţia Istoriei critice a literaturii române nu e semnul clar al războiului în desfăşurare? Nu în primul rând e un caz particular, ce nu are cum să capete însuşiri de generalitate. Apoi, secvenţa aceasta face parte din alt capitol: nu războiul generaţiilor, ci dorinţa de putere în critica literară. Mă feresc de trag concluzii, totuşi una se impune: viaţa literară de la noi şi succesiunea generaţiilor stau sub semnul normalităţii. O normalitate care presupune, simultan, şi contestări, şi ridicări de piedestale.*