România literară, iulie-septembrie 2013 (Anul 45, nr. 27-39)

2013-07-05 / nr. 27

■ editorial nicolae manolescu mal numeaMarin Sorescu pe Şerban Cioculescu (1902-1988), de la acării moarte s-a împlinit pe 25 iunie un sfert de secol. Şerban cel Rău, 3 poreclie un alt poet, Gheorghe Tomozei. Ambele titluri de nobleţe sunt pe deplin meritate. Autorul primei biografii a nemuritorului Caragiale (în care, poate nu întâmplător, eroul nu moare!) pare intrat de la o vreme într-un con nemeritat de umbră. Ca să fac umbra mai rară, cu ocazia sfertului de secol scurs de la moartea lui, reproduc câteva fragmente din capitolul pe care i l-am consacrat în Istoria critică a literaturii române, referitoare la acel Şerban Cioculescu, pe care l-am cunoscut în (aproape) ultimii săi ani de viaţă, când l-am avut şef de catedră la Facultate şi conducător al tezei de doctorat, al cărei proiect i l-am prezentat în biroul său de director al Bibliotecii Academiei Române. La bătrâneţe, ştia ca nimeni altcineva să umble cu manuscrise şi cărţi rare, îşi făcuse obiceiul de a petrece zilnic câteva ore la BAR, chiar şi când nu mai era director, şi de a, vorba lui, scotoci. Urmărea ce se tipărea (aproape toate articolele sale porneau de la o apariţie recentă), însă plăcerea cea mare era de a ieşi în întâmpinarea noilor apariţii cu informaţii neaşteptate, rod al raidurilor sale cotidiene prin bibliotecă. La aceasta se cuvin adăugate întâlnirile periodice de la Muzeul Literaturii, pe care le prezida cu o nemaipomenită voioşie de spirit. Oprindu-te pe stradă, în curtea Academiei sau în aceea învecinată a Uniunii Scriitorilor, avea totdeauna o descoperire de comunicat, pe care o debita repede, într-un monolog fermecător, uitând, mai cu seamă în ultimul timp, să facă nod la aţă, fără să lase loc de replică, practic imposibilă şi din cauza surzeniei, care însă nu-i făcea ca pe alţii, morocănos sau absent. Bibliofil şi erudit al cărţii dintr-o specie azi dispărută, carte pe care p el mai păstra deprinderea de a-şi ţine cititorii articolelor la curent cu formatul cărţii, cu litera ori cu alte detalii tipografice), se desfătase tot cuvântul lui) mânuind cine ştie ce raritate în materie şi cine ştie cum descoperită, de exemplu, o versiune a Istoriilor lui Herodot din 1645, când nu ofta după Dicţionarul latin-francez al lui Quicherat. Avea cu cărţile raporturi de afecţiune şi, când le coup de foudre se producea, putea, iarăşi vorba lui, să tăinuiască (să stea de vorbă în taină, adică) ore întregi, în compania unui exemplar descoperit întâmplător sau conservat ca prin minune. în fapt, Şerban Cioculescu citea cu creionul în mână, după ce, în prealabil, își vâra nasul între file. Nasul lui era un couppapier dotat cu un detector. Exista în Șerban Cioculescu bătrân o curiozitate de copoi literar. în meseria noastră era un Sherlock Holmes, aflat necontenit în urmărirea unei piste ori în reconstituirea unei filiere. Şi, când nu-i venea nimic de acest fel la îndemână, se mulţumea să vâneze greşeli, inconsecvenţe ori tot soiul de bizarerii. Pentru editori, observaţiile lui puteau deveni un coşmar. Nici cea mai îngrijită ediţie critică nu ieşea cu faţa curată din investigaţiile lui savante. In definitiv, articolele lui din ultimii ani de viaţă sunt nişte glose filologice şi istorice, privilegiind detaliul în detrimentul ansamblului şi lexicul în detrimentul stilului. Este izbitor la el, ca, de altfel, şi la Perpessicius, ultimii mohicani ai generaţiei de critici estetici dintre războaie, un pact paradoxal cu biografismul şi cu anecdota. Nici unul nu mai citea poezie nouă sau roman (şi, când le citeau, nu le mai înţelegeau, poezia nouă îndeosebi), ci corespondenţă sau documente, între critica nonlingvistică de inspiraţie franceză sau croceană a lui Lovinescu sau, respectiv, a lui Călinescu şi aceea stilistică a lui Vianu, Cioculescu ocupă un loc mijlociu, continuând spiritul filologiei şi erudiţiei clasice. (Din Istoria critică a literaturii române, pp.818-819) A aprecia ca pe un obiect frumos (doar România literară numărul 27/5 iulie 2013 actualitatea I ■ stolul 2012, al. cisteleran bângi kll’inimia u din copilărie, ci din copilăreală scrie Silvia Bitere, al cărei De-a Coraline (Editura Grinta, Qui, 2012) e o proiecţie confesivă cu păpuşi şi alter ego pe un fond de discretă nostalgie şi nelinişte. E un fel de copilăreală a scriiturii, un soi de infantilizare a ei şi de recuperare stilizată a naivităţii „şcolăreşti" ca mod al candorii. Reiese o poezie gureşă, de intensitatea, graţia şi gravitatea unui ciripit de fete. în orice caz, o asemenea vorbăreaţă simpatică n-a mai apărut de la Lavinia Bălulescu, al cărei Mov făcea şi el paradă de candoare şi sporovăială de farmec (dar era mai „biografic", din clasa propriu-zisă a refugiaţilor în copilărie; Silvia e dintr-o clasă suplimentară în care doar atributele copilăriei mai persistă). Altminteri, nici Silvia nu cruţă vorbele, folosind criteriul „dialogului" şi al oralităţii pentru desfăşurări fără densitate şi la limita jocului de improvizaţie; „privită de sus coraline era cum s-ar spune într-un fel/ anahoretă discret de la tălpi pînă la brîu/ nălucă dincolo de toate un vas de lut/ din care să tot bei izvorul cu zimbri/ păşea/ prin mine înfloreau oameni/ auzeam sforăindu-le uşor somnul sîngelui/ cînd mă ridicam se clătinau ca livezile încărcate/ coraline scotea atunci dintr-un sac idei/ le răspîndea prin văi/ nu am cum să demonstrez existenţa noastră/ ţi le dăruiesc ţie/ şi-am plîns ca un copil la marginea podului/ sau ca un pui de anticrist abandonat sub măr/ de ce mie de ce eu coraline/ şi începeam să gravităm" etc. (Din revelaţiile lui Coraline). Soluţia aleasă — aceea de a nara invenţiuni fictive cu rol confesiv e potrivită elanului vorbăreţ al Silviei, deşi poeta ştie bine că trebuie să presare din loc în loc cîte o imagine care să tulbure simpla incantaţie de volubilităţi. Imaginile sunt însă cam de tipul celor de aici, destul de trase în contorsiuni sau preţiozităţi — sau în ambele deodată („izvor cu zimbri", „somnul sîngelui", „în mine înfloreau oameni", „se zbate aripa în mine"); imaginativul e un registru pe care Silvia nu-1 nimereşte mai niciodată cu eficienţă. Mai bine îi ies jocurile de inteligenţă, tuşele parodice de limbaj, voltele ludice: „coraline fusese condamnată la moarte pentru accedere, asta nu se mai întîmplase de la aristotel încoace, nu știam dacă să-i spun ceva sau să tac. totuși i-am spus. nu mai bine ne prefacem că suntem zei, ca să ce, ca să fim ignorate sau arătate cu degetul cum deseori este acuzată pantera roz de antropomorfie? a replicat sec dar cu aplomb, mai bine mor.)" etc. (Cauza lui Coraline). Farmecul poeziilor (căci au ceva farmec) vine, de fapt, din ton, din felul în care „existenţialismul" e coborît la nivelul unei sporovăieli de puştoaice (deşi poate că aici intenţia e de a dezacorda frivolitatea locvacităţii prin cîteva insinuanţe mai de dramă): „ca nişte păpuşi voodoo poate că suntem coraline/ e multă vreme de cînd nu s-a mai spus mare lucru/ despre noi/ mă refer cînd ţi s-a zis ultima dată că ai mîini frumoase/ numai bune de închinat/ ei află că de sus se vede ca dintr-o scorbură cum ni se/ răsucesc andrelele-n coastă/ de unde ştii tu m-a certat coraline/ pentru că trăim şi speculăm ne speculăm pe noi înşine/ uneori facem schimb de noi trişăm devenim ridicoli ne/ hazardăm" etc. (Ambiţie la Coraline?!). Dar dacă într-adevăr Silvia mizează pe un amestec de frivolitate şi gravitate (şi s-ar putea crede după destule versuri de genul „eu nu cred în dragoste pentru că iubesc realitatea care mă sugrumă"), în mod sigur proporţiile sunt, de cele mai multe ori, greşit puse. Căci rareori gravitatea echilibrează gureşenia (dar se mai întîmplă, cum e, bunăoară, cazul unui Flash). Iar aclamaţii de poetică de felul acesteia - „personal, nu dau nici doi bani pe vorbe, eu cred doar în realitate şi uneori în viermi" - trebuie numaidecît luate pe dos. în vorbe crede Silvia, de fapt, iar poemele ei de debut - destul de multe, de nu chiar prea multe fac din sporovăială de puştane un soi de incantaţie de candoare.bişnuit, liceul e mai degrabă un spaţiu şi un timp de fuisanţă decît unele de tortură. Dar mai există şi licee bacoviene, licee cimitir de tinereţe. Dintr-un astfel de liceu a ieşit Ana Puşcaşu şi tot de-acolo se trage şi debutul ei: Te aştept ca pe un glonte (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2012). (Dar ce titluri spăimoase se poartă la debutanţi: Revolver, Lovitura de cap, Fiara de hîrtie, în memoria unui criminal! Ce-i drept, Gottfried Benn a zis-o demult că poemul trebuie să fie o măciucă aplicată în moalele capului de cititor, dar n-o zicea chiar literal. Pe cît se pare, tinerii poeţi au luat-o de bună chiar în literă şi profesează un fel de fanfaronadă de violenţă încă de pe copertă. La Puşcaşu era, poate, de rigoare, dacă, într-adevăr, nomen est omen. Memorialul de liceu (plus cîteva file post-liceale) e unul de stricte striviri şi mutilări, dar lamentaţiile sunt destul de discrete şi ascunse - ori doar implicite - într-o retorică seacă, tăiată scurt, cu notaţiile în rafale. Realismul acestora e aproape agresiv, ceea ce se împinge angoasele în concretizări imediate, figurate, de regulă, în repulsiv. Fireşte că de sub tot acest jurnal de stare notată minuţios trebuie să rezulte, pe contrasens, sensibilitatea, fragilitatea şi nostalgiile de domestic ale autoarei: „nu mai vreau să stau aici cercuri mari de fier îngroaşă pereţii/ prin care ne privim pe furiş// ia-mă acasă aici/ vor să mă facă să tac/ să memorez cuminte/ zgomotele aparatelor radio// uneori cînd te privesc e/ ca un semn pentru ei/ se ridică şi încep să mi se/ tîrască pe abdomen// îţi cer să mai rămîi cîteva zile/ o să desfacem împreună etichetele/ de pe borcane şi o să le/căutăm alte capace" (Aparate radio). Visurile de scăpare, precum se vede, sunt anume derizorii, lamentabile pînă la caricatural, tocmai pentru a îngroşa stratul de angoasă şi exasperare. (continuare în pagina 11)