România literară, iulie-septembrie 2019 (Anul 51, nr. 29-42)
2019-08-02 / nr. 34
Republica fiam din presă că, dintre toţi candidaţii la prezidenţiale testaţi de PSD, cel mai bun scor, supremă ironie, l-a obţinut rubrica „alt candidat”: 30%, fără a fi indicată o persoană anume care să corespundă cerinţelor electoratului. Aşadar, altul: 30%! Să facem un efort colectiv spre a-i contura portretul. Prima dintre trăsături, şi singura obligatorie, este să nu semene cu precedenţii. în rest, totul se pierde în ceţurile imaginaţiei noastre. îţi vine să citezi din poezia populară: „Nalt la stat, mare la sfat şi viteaz cum n-a mai stat”. Şi să-ţi agăţi din nou nădejdile de o himeră, uitînd că toţi preşedinţii de pînă acum te-au dezamăgit într-o măsură sau alta. De unde izvorăşte acest fenomen bizar: să nu înveţi nimic din trecut şi să crezi mereu că viitorul va fi altfel? Un început de explicaţie stă în modul nostru de a ne alege preşedintele, despre care am scris un mic articol în 1991 şi din care îmi permit să reproduc o parte: „Ce este republica? Republica, ne lămureşte Conul Leonida, este statul ideal, unde «nu mai plăteşte niminea bir», «fitecare cetăţean ia cîte o leafă bună pe lună, toţi într-o egalitate», «pensia e başca» («după legea a veche») şi se face, în fine, şi «lege de murături», «adicătele nimini să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile», deşi, privită în ansamblu, «republica este garanţiunea tuturor drepturilor».” Conul Leonida ignora, din păcate, distincţia dintre republica prezidenţială şi cea parlamentară. Sunt convins însă că preferinţa lui s-ar fi îndreptat fără ezitare către prima. Ideea statului ca părinte generos şi atotputernic se concretizează optim în imaginea unui om generos şi atotputernic. Fie-mi îngăduit, în această chestiune, să mă despart de Conul Leonida. Statul nu e un părinte generos şi atotputernic, ci un instrument de apărare a intereselor generale şi de menţinere a echilibrului social. La rîndul lui, şeful statului nu e un om generos şi atotputernic, ci o persoană reprezentativă şi un factor de mediere. A-i conferi, prin modalitatea alegerii, o poziţie «forte» înseamnă, de fapt, a-l periclita atît ca persoană, cît şi ca instituţie.” („Adevărul”, anul II, nr. 386,25 aprilie 1991, p.1). Din păcate, decizia din 17 aprilie 1991 a Adunării Constituante a optat pentru alegerea preşedintelui prin vot universal şi direct. Consecinţele de ordin psihologic erau previzibile şi n-au întîrziat să se producă: deşi prevederile Constituţiei nu-i acordă preşedintelui decît prerogative foarte limitate, cetăţeanul ştie că pe el l a votat şi din partea lui aşteaptă binele ţării. Se afirmă despre România că ar fi o republică semiprezidenţială. Nu-i adevărat. Republică semiprezidenţială este Franţa, unde şeful statului conduce şedinţele săptămînale ale guvernului şi îi modelează sensibil deciziile. La noi, potrivit art. 87, alin.1, al Constituţiei, preşedintele „poate lua parte la şedinţele guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru [corect, „prim-ministrului”, n.n.], în alte situaţii.” Aşadar, nici măcar în asemenea ocazii preşedintele nu este obligat să participe, ci doar „poate lua parte”! Cum s-ar zice: te miri ce şi mai nimic... România este o republică sfertoprezidenţială. Revenind de unde am plecat, cîtă vreme puterile preşedintelui sînt atît de reduse, tot vacarmul care însoţeşte alegerea sa este absolut deplasat şi nu face decît să întreţină vechea iluzie că, poate-poate, viitorul şef de stat va face mai mult şi mai bine decît înaintaşii săi. Dar nici cele mai alese înzestrări şi cele mai bune intenţii nu- 1 vor smulge din corsetul Constituţiei şi nu-1 vor ridica la înălţimea aşteptărilor. Aşa încît, într-un viitor tangibil, ar fi nimerit să transferăm alegerea sa în sarcina Parlamentului, ca în multe ţări ale Europei şi nu numai. Ar fi mai sim- 1 plu, mai economic şi I mai realist Pînă atunci, I „altul”, anonim şi I mîntuitor, va dispune lejer de 30% din opţiuni, dacă nu cumva şi de procente mai mari. ••Ştefan Cazimir idiot de fapt: e drumul spre Giurgiu un pod intră în reparaţii exact în sezonul vacanţelor, dând peste cap traficul. Pe aceeaşi şosea, ministrul Transporturilor, întrun exerciţiu nefericit de imagine, rupe demonstrativ, în faţa camerelor de luat vederi, contractul cu firma constructoare care avea de executat doi-trei kilometri de centură ocolitoare a comunei Mihăileşti şi care n-a făcut nimic în vreo trei ani de zile. Numai că mica scenetă pusă la cale de oficiali în faţa televiziunilor n-a rezolvat situaţia, dimpotrivă a încurcat-o şi mai rău, fiindcă firma cu pricina a dat în judecată ministerul, argumentând că nu aşa se reziliază un contract, astfel încât rămânem şi fără drum şi cu banii luaţi, în fine, pe acelaşi traseu, podul de peste Dunăre, celebrul, bătrânul (a împlinit 65 de ani!), la doi ani după ce a fost reparat cu chiu, cu vai, cu întârzieri exasperante, intră iarăşi în reabilitare, tot vara, când se-nghesuie lumea spre mările altor ţări. (Cu alte cuvinte, reparăm repararea, ceea ce pare să fie o caracteristică a felului cum lucrăm noi, prost, de mântuială!...). Şi tot la acest capitol, al reţelei rutiere, alte şi alte eşecuri recente, tocmai s-a abandonat proiectul construirii autostrăzii Braşov-Comarnic prin parteneriat public-privat, tocmai au dispărut până şi bordurile puse pentru spectacol propagandistic pe drumul expres Craiova-Piteşti, şi, da, da, n-am auzit să se facă nici măcar un metru din autostrada vitală Piteşti-Sibiu. Dar să privim şi în alte direcţii pentru a vedea cum stăm: o televiziune, Pro Tv, ne arată imagini dintr-un spital din oraşul Făgăraş şi rămânem terifiaţi, parcă tocmai ni s-au deschis porţile unui coşmar: saloanele, toaletele, întreg aşezământul medical sunt de o mizerie cruntă, inumană, un loc unde oamenii vin să se vindece arată exact ca un loc unde, şi dacă intri sănătos, te vei prăpădi copleşit de mizerie. Şi-n vremea asta autorităţile se laudă că au mărit salariile medicilor. Ceea ce e adevărat, le-au mărit, dar excesiv pentru nivelul câştigurilor salariale de la noi. O mărire era necesară şi binevenită, însă trebuia făcută raţional, în limite normale. Adică, nu doar creşteri de salarii, ci, simultan, şi investiţii în infrastructura din domeniul sănătăţii, în construirea de spitale, în dotarea cu aparatură şi medicamente, în modernizarea sistemului informatic (vezi scandalul cârdurilor de sănătate), asta în primul rând, iar în al doilea rând, creştere de salarii, sigur că da, nu însă o creştere sfidătoare în sectorul de stat, în comparaţie cu veniturile din restul societăţii, din zona privată. Prin felul cum s-au făcut aceste măriri s-a dezechilibrat, s-a bulversat societatea românească, în care partea cea mai activă a sa, cea privată, are fireşti frustrări, căci din munca ei, prin taxele şi impozitele plătite, „se îngraşă” aberant pătura bugetară. Da, un îngrijorător dezechilibru se produce în societatea românească prin aceste diferenţe de salarizare între angajaţii bugetari şi cei privaţi şi prin acordarea de diverse beneficii pentru cei din prima categorie. Iar acest dezechilibru ne face să semănăm cu o ambarcaţiune în care toată greutatea e adunată într-un capăt, evident că aceasta nu se mai deplasează cum se cuvine şi stă să se scufunde. în fine, un eveniment zguduitor ne-a răvăşit sfârşitul de săptămână. O fată de cincisprezece ani a fost răpită, sechestrată, bătută, violată şi ucisă în oraşul Caracal de un bărbat în vârstă de 66 de ani, o brută despre care se bănuieşte că este autorul şi al altor crime, cu aceeaşi desfăşurare. Circumstanţele în care s-a petrecut nenorocirea amplifică tragismul acestui caz şi au stârnit o mare emoţie, o mare indignare în toată ţara: fata a luptat cu disperare pentru viaţa ei, a reuşit să telefoneze (de cinci ori) autorităţilor, dând amănunte despre răpire. Dar acestea n-au fost capabile s-o localizeze şi să intervină decât mult prea târziu, după nouăsprezece ore! Inadmisibil, deplorabil mod de a acţiona al poliţiei, al procuraturii, al STS şi al celorlalte autorităţi responsabile. Nepăsare, incompetentă crasă, prostie până la cer de mare şi, din cercetările reporterilor deplasaţi la Caracal, din mărturiile localnicilor, ceva încă şi mai grav, ar exista chiar legături vinovate între grupuri de interlopi şi cei care ar trebui să vegheze la respectarea legii. Apoi, iarăşi, de subliniat lipsa investiţiilor în echipamente moderne strict necesare: din varii cauze, STS nu a reuşit să-şi modernizeze aparatura de localizare a apelului telefonic. După această întâmplare ni se întăreşte convingerea că aceste instituţii finanţate din bani publici ca să ne apere nu sunt în stare să-şi facă datoria. Oricum le-am privi, separat sau laolaltă, toate autorităţile responsabile în acest caz sunt culpabile şi s-au dovedit neputincioase. Ele ne lasă impresia că doar simulează că ar fi funcţionale, de fapt nu sunt. Par de mucava, preocupate de cu totul altceva decât să ne protejeze. Ne induc sentimentul neliniştitor că ori cu ele ori fără ele este totuna, orice rău ni se poate întâmpla. Am expus aici doar trei exemple din trei domenii. Dar, în realitate, se pot culege mult mai multe situaţii care arată că instituţiile noastre nu funcţionează, sunt blocate sau merg alarmant de prost. Greşim oare? Bine ar fi. Gabriel Chifu JO O 3u 3 A fi» ■1 fila c 3fUc 0) K) c 'S K O VO