România literară, octombrie-decembrie 2021 (Anul 53, nr. 41-52)
2021-10-01 / nr. 41
(NOCN .a› 'C x› £o4»uO ›f0 6pc ·18fa18 im0 c 4M Eofl£ 0 procesul atVHvatr „Pentru faptă răsplată şi năpastă pentru năpastă“... Sunt ultimele cuvinte pe care Ie rosteşte Anca - eroina dramei Năpasta de Ion Luca Caragiale - la căderea cortinei (Premiera, 8 februarie 1890, Teatrul Naţional Bucureşti), piesă lăudată, dar şi criticată: „o adevărată năpastă a dramei". în limbajul curent, cuvântul năpastă înseamnă „mare nenorocire, pacoste, acuzaţie, calomnie", trăgându-se dintr-un termen slav cu sensul de bir/tribut, în evul mediu, plătit obligatoriu în bani de locuitorii unei aşezări în contul fugarilor înregistraţi anterior de Vistierie. De la Procesul Caion-Caragiale desfăşurat, în Bucureşti, în două instanţe, în 1902, Primăvara (12 martie) şi Vara (11 iunie), supranumit „Procesul calomniei", în care s-a pus problema plagiatului dramei Năpasta, mai întâi, după un autor plăsmuit, apoi, după lucrarea Puterea întunericului, Caion fiind apărat la recurs de patru avocaţi, balanţa Zeiţei Dreptăţii (legată la ochi) înclinându-se, când într-o parte, când în cealaltă, sentinţele ajungând divergente, „năpasta" a căzut pe amândoi împricinaţii. Căci de la articolul semnat cu pseudonim (Podeanu), titrat Răstignirea lui Caion („Moftul Român", nr. 5,29 aprilie 1901, p. 6, rubrica „Tribuna liberă", cu o notă: „Redacţiunea nu răspunde de cuprinsul acestei rubrici.“), s-a declanşat procesul în instanţă şi nu în presă, Caragiale neasumându-şi responsabilitatea publicării zeflemelei, deşi el era proprietardirector al revistei. Tratatele de istorie a literaturii române, biografiile/ monografiile dedicate vieţii/ operei lui Ion Luca Caragiale nu prezintă însă adevărata faţă a lucrurilor de facto et de jure, ci îl protejează pe marele scriitor, în dauna preopinentului, în numele artei sale literare geniale de parcă, în ceea ce îl priveşte ca om în societate, nu ar fi fost supus greşelilor de fiecare zi! Textele selectate de noi din presa timpului şi antologate într-un corpus documentarum, asemenea altei antologii cuprinzând materiale publicate pe tema Delictul literar: imitaţie, copie, plagiat. Istoria negativă a literaturii române. 1882-1937 (Editura „Timpul", Iaşi, 2011,404 p.), încearcă să elucideze miezul faptelor de acum o sută douăzeci de ani, actualizând mărturisirea marelui dramaturg înserată într-un cotidian: „Dl. Caragiale nu va face recurs contra hotărârei Curţei cu juraţi, deoarece dsa crede că scopul pe care l-a urmărit, dându-l în judecată pe d. Caion, a fost atins. Dșa a voit să stabilească, într-o dezbatere publică, cum că d. Caion, acuzându-l de plagiat, nu avea nici o dovadă în sprijinul acestei acuzări, că deci această acuzare a fost nefundată. Aceasta s-a stabilit. A obţine o condamnare a dlui Caion nu putea fi în intenţiunea dlui Caragiale, deoarece urmările ei ar fi fost prea disproporţionate faţă de greşeala comisă!" (+++ Ultime informaţiuni, în „Adevărul", XV, nr. 4622,12 iun. 1902, p. 3). Cotidianul în discuţie era condus de Constantin Miile (alias Emilian), bun prieten al scriitorului şi, în acelaşi timp, echidistant, iar luările de poziţie ale lui B. P. Hasdeu şi Nicolae Iorga (după ambele instanţe), la fel de echilibrate/ nevitriolante. Cât priveşte plagiatul nuvelei Kirlanulea (după Nicolo Machiavelli), relevat de Romulus Dianu, tratatele de istorie a literaturii române au amuţit in corpore. Nici în jurul plagiatelor Năpastei şi a Făcliei de Paşti, în lumea Parisului - oraşul luminilor, aceleaşi tratate şi biografii, dincolo de prezentarea lor în presa timpului, n-au rupt tăcerea! Mai ales că era vorba şi de drepturile de autor...In continuarea falsificării adevărului despre „Procesul calomniei", cu Caion căzut în dizgraţia tuturor istoricilor literari români, asemenea distinctului poet clasic Al. Macedonski, minciuna şi dezinformarea prind viaţă, în 1972, într-o parodie ridicolă a Procesului Caion Caragiale, după un scenariu al lui Romulus Vulpescu. Textul, punerea în scenă şi momente din timpul spectacolului. La peste un sfert de secol de la înscenarea farsei menţionate, în 1998, Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti reproduce în propria editură, atât textele lui Octav Minar, un plastograf dovedit ca mişel, din placheta Procese celebre (Bucureşti, 1924), cât şi Dosarul revizuirii, recte scenariul lui Romulus Vulpescu, însoţit de un Preambul de Şerban Cioculescu şi Câteva observaţii de Constantin Vişinescu, jurist. Cu toţii au căzut în capcana mistificatorului Octav Minar. Nici unul dintre ei, nici directorul de atunci al Muzeului şi Editurii, Alexandru Condeescu, împreună cu muzeografii din subordine, nu au ajuns la documentele de arhivă ale Procesului din 1902, dar nici la paginile presei timpului, cu sutele de relatări la cald! S-au oprit şi au reprodus comentând bâlbâit cele câteva pagini tipărite de Octav Minar, bazându-se pe adevărul denaturat/ escamotat al acestuia... curat murdar! Au reprodus doar momentele din prima instanţă a procesului, eludând pe cele din finală, de la recurs, care aplică pecetea: Caion nevinovat! Dar dacă numai în cazul lui 1.1. Caragiale ar fi o asemenea secetă de informaţii pertinente, documentate! P.S., în realitate, între Ion Luca Caragiale şi Constantin A. Ionescu (Caion), a fost o luptă dură, lipsită de menajamente, o luptă între două personalităţi accentuate tangenţial şi nu în principiu pe temei literar, ceea ce ne face să considerăm procesul închis în anul în care s-a comemorat peste un secol de la dispariţia unui geniu al spiritualităţii naţionale. Grav este faptul că istorici literari de anume zestre morală continuă să dea importanţă fără sens acestei lupte de cocoşi orgolioşi. Pe de o parte, nu ţine de literatură, pe de cealaltă, nici unul dintre duelişti - din punct de vedere juridic - nu s-a dovedit vinovat. Păcătuiseră întru vanitate! Contemporanii celor doi inegalabili oameni de spirit (între ei) au trecut în umbră procesul până la dispariţia lui. Să le urmăm pilda! ...în Istoria sa, G. Călinescu, spre cinstea lui de înţelept, pricepând motivaţia „procesului calomniei" ca pe o răfuială între doi indivizi şi nu o chestie literară, nici nu l-a menţionat! La fel au procedat în tratatele lor de istoria literaturii distinşii Nicolae Manolescu, Dumitru Micu sau Ion Rotaru. •• Mircea Coloşenco Ion Luca Caragiale. Plagiatorul plagiat. Antologie şi prefaţă de Mircea Coloşenco, Editura Karta-Graphic, Ploieşti, 2012, 192 p Premiile Scriitorul lunii / Scriitorul anului Juriul celei de-a şasea ediţii a Premiilor Scriitorul lunii / Scriitorul anului, alcătuit din Nicolae Manolescu - preşedinte, Ioan Helban, Mircea Mihăieş, Irina Petraş, Vasile Spiridon, Razvan Voncu, Mihai Zamfir- membri, a ales, prin vot: - luna iunie, Călin Vlasie, pentru volumul de poezie Micile întâmplări, Editura Cartea Românească; - luna iulie, Cristina Chevereşan, pentru volumul Mansardă la Veneţia, Editura Humanitas; - luna august, Marta Petreu, pentru volumul Blaga, între legionari și comuniști, Editura Polirom. * * Premiile Scriitorul lunii / Scriitorul anului sunt un proiect al Uniunii Scriitorilor din România, sub egida Primăriei Municipiului Iași (primar: Mihai Chirica) și în organizarea Casei de Cultură „Mihai Ursachi" (director: Adi Cristi). •