România, iunie 1938 (Anul 1, nr. 1-12)
1938-06-02 / nr. 1
(ОШ&ШШй de CEZAR PETRESCU „Noua aşezare, cu noul său epirit, au fost primite de mulţimea satelor in deosebi, ca o adevărată isbăvire”. Trimişii noştri speciali, porniţi să cutreere ţara din hotarul Bihariei pâna la malul Nistrului, pentru a cerceta cum e primită de norod noua aşezare, se întorc la sfârşitul săptămănei încurcaţi cu albinele de material încă neprelucrat: ştiri, statistici, documente, fotografii şi nu arareori mulţumite cetăţeneşti, scrise şi semnate de un sat întreg, în locul pârelor şi jalbelor de altădată. De mai deunăzi. Dar dincolo de această recoltă menită să intre in alveola literii de plumb, mai preţios poate şi în orice caz mai anevoios de aşternut pe hârtie, e răsunetul lumii adus cu dânşii, polenul impalpabil de impresii, reportajul oral. O anecdotă, un dialog reprodus cu mimica respectivă, minunarea unui moşneag şi scăpătul de lumină din ochii unui copil — acestea spun adesea mai mult decât o coloană de cifre şi o pagină de mărturii fotografice. Ceva nou se petrece în ţară. Ceva nou, în care mulţi nu mai credeau. A gospodărie energică, eliberată ** de tirania electoratului, ca însfârşit să răscumpere toate întârzierile din trecut, încercările de reforme fără temeiu şi fără efect, erorile săvârşite de unii şi ispăşite de toţi, înfăptuirile de pe acest tărâm le va afla cititorul aiurea, cu toată armătura care să chezăşească documentul autentic. Deşi săteanul e rupt adesea o zi pe săptămână de la muncile sale, pentru celălalt lucru întru binele obștesc; departe de a murmura, se înhamă cu tragere de inimă la asemenea clacă din datini reînviate. A băgat seamă că e mai bună socoteala cea nouă. Până maieri, se afla adulat odată pe an ca alegător, înainte de a trece la urna de vot, ca să rămână mai apoi până la cealaltă alegere veşnicul birnic plătind oalele sparte ale tuturor experienţelor neisbutite, în sat fără poduri şi cu şcoală neisprăvită, cu primăria într’o cocioabă şi cu ogoarele mâlite de ape. Poate că teoriile din manifestele electorale erau foarte înaintate şi generoase. Poate că făgăduielile erau foarte sincere. Căci nu toţi oamenii trecutului au fost mistificatori. Dar sistemul vătămat de la origine, nu isbutea să ducă la capăt un pod, să abată puhoaele unui pârâu, să culeagă copiii la şcoală, din zăvoaie şi prunduri Aceste minuni acum se întâmplă. Mâine vor fi faptul banal de fiecare zi. O tradiţie reintrată în matcă. Până atunci, ne mărginim la descifrarea altor semne. Noua aşezare cu noul său spirit, au fost primite de mulţimea satelor îndeosebi ca o adevărată isbăvire. Duşmăniile vechi, înrăite, asmuţate şi sgândărite de electoralism, s’au alinat ca în sărbătorile sfinte când creştinui ţine să nu calce pragul bisericei cu inima înveninată de ură şi vrajbă. Se sting şi năravurile introduse de dărcăuşii alegerilor. Satul nu mai are cinci candidaţi de primar, din cinci partide, cu alaiul respectiv de tovarăşi, care-şi afirmau cu tărie un drept, fiindcă la alegere au spart o castă. Nedumeriţi, frecându-se la ochi, toţi se întreabă din ce vis rău s’au deşteptat, după ce molimă, cu aiurări şi delir. Fireşte, o asemenea întoarcere la sănătate, nu se va petrece fără o trecere prin convalescenţă, ca orice trup slăbit de boală îndelungă. Pe foaia de temperatură vor fi ridicări şi scăderi, poate că o hrană se va mistui mai greu şi poate că şi lumina soarelui chiar, va fi pentru unii ochi prea puternică. Orice ^convalescență nu înseamnă încă sănătate deplină, până ce nu s’a regenerat organismul întreg. Se cuvine însă, să nu uitam, că adesea după unele boli, convalescentul se înaltă din pat mai robust decât se afla înainte, când sănătatea era numai o iluzie de care a abuzat. Cum spunea nu ştiu ce hâtru discipol al lui Hipocrat: „Sănătatea e o stare anormală care nu anunţă nimic bun“. . Intr’o asemenea euforică amăgire am trăit până maieri. Ne-a fost dat să vedem cum era să sfârşească amăgirea întreţinută de supralicitări electorale, de prea frumoase doctrine care ni se potriveau ca nuca în perete, de reformatorii care au pus carul înaintea boilor, adică teoria ademenitoare înaintea realităţii. Experienţa a condamnat sistemul; cel mai strălucit talent na putut salva nicio pulbere din elocventele fraze ce ne adormeau, impiedicându-ne să ne trăim viaţa firească. O nouă disciplină spirituala, o nouă gospodărie, o potolire a urilor şi nesaţiilor, o întoarcere la realism; iată medicamentele întăritoare ale acestei convalescente. Societatea nu e rezultatul unor teorii, fie ele cât de ispititoare în domeniul sublimului abstract. De aproape un veac, societatea românească a fost mereu cobaiul experienţelor de laborator. Ciclul s-a încheiat. Nu judecăm trecutul, fiindcă nu 11 merită o nedreaptă asprime. Au existat bune intenţii, au existat victime şi vinovaţi, au existat şi eroisme. De ce le-am tăgăduit prizonieri ai unui sistem şi ai unei mentalităţi, chiar cei mai inimoşi cârmuitori ai zilelor de ieri, nu isbuteau să se smulgă din cercul magic, paralizant. Buna intenţie ostenea pe drum. Se poticnea într’o sută de obstacole viclene şi tenace: un interes electoral aci, o legătură de partid dincolo, alături o obligaţie, un bileţel, un telefon. Şi câte ! Şi câte !... E de mirare că în aceste condiţii vrăjmaşe, ceva a mai fost cu putinţă să rămână salvat. Risipa ne stă în fire. Risipa de nian, de timp, de energie. Toate risipele de popor tânăr, nerăbdător să-şi istovească toate negaţiile. Vechiul sistem al politicei în loc să ne înfrâneze această pornire, a biciut-o din urmă, organizând-o sub semnul mezatului electoral. O nouă disciplină ne aduce astăzi la realitate, fără fraze pompoase şi fără teorii. Cine ar mai suspina oare după ele ? Şi cine oare le-ar mai osândi ? Aparţin trecutului, care şi el ne aparţine. Dar convalescentul lasă în urmă a uitării, toate svârcolirile visului rău din care s’a ridicat, pentru a privi cu ochii însetaţi orizontul desfăşurat înainte prin fereastra deschisă, creanga legănată de liliac, eșarfa cerului de azur. Viața e într’acolo, spre zările de mâine, nu îndărăt. Zone de influenţă economică in Europa Centrală Una din hotărîrile ce mai importante decurgând din acordul franco-britanic încheiat la 27 Aprilie la Londra este aceia a intensificărei acţiunei economice franceze şi engleze în Europa Centrală şi Balcani. Corespondentul agenţiei „Havas" din Berlin anunţă de asemenea o acţiune economică italo-germană, în Europa Centrală şi Balcani ca urmare a hotărîrilor luate de d-nii Hitler şi Mussolini la Roma. După cum se vede axele Londra— Paris şi Roma—Berlin, sunt de acord cel Puţin din acest punct de vedere, fireşte cu tendinţe opuse. Nu este vorba aci de o nouă întrecere de cucerire a pieţelor Europei centrale şi ale Balcanilor dar de posibilităţile de absorbţiune a acestor pieţe în care viaţa economică redusă accentuiază aspectele şi condiţiunile crizei economice. Din acest punct de vedere o intensificare a acţiunei economice a marilor state industriale ale Occidentului în această parte a Europei nu poate fi decât binevenită, cu condiţiunea ca ea să nu aibă şi să nu ia caracterul pe care î l lasă să-l întrevadă corespondentul din Berlin al agenţiei „Havas" când numesaceastă acţiune „ofensivă" pentru repartizarea zonelor de influenţă italiene şi germane în Europa centrală şi Balcani. Acordurile ce urmează să încheiam şi cele ce vor fi revizuite şi acordate situaţiunei şi condiţiunilor actuale cer ca încheerea lor să se facă pe baza ega- lităţii şi reciprocităţii de tratament şi interese. Numai acordurile care se inspiră din aceste principii pot fi utile atât economiei noastre cât şi întărirea condiţiunilor de colaborare şi coperare în Europa Centrală şi Balcani. T5 Altă perspectivă in chestiunea minorităţii maghiare In articolul de fond al ziarului maghiar „Keleti Újság” de Duminecă, 29 Mai, se discută o problemă extrem de interesantă în ceea ce priveşte noua orientare a politicei noastre minoritare sub actualul regim. Redactorul de la „Keleti Újsag” face o adevărată mărturisire de credinţă. Din parte-ne îi acordăm creditul sincerităţii şi al unei certe onestităţi sufleteşti. Un hotărîtor îndemn de început s'a săvârşit. Redactorul dela „Keleti Ujsag" ţine să-şi exprime bucuria că la conferinţa presei din provincie ţinută sub preşedinţia d-lui Dimăncescu n'au fost uitaţi gazetarii unguri. Aşa dar blocul masiv de ghiaţă al urii rasiste s'a topit. Expresia plastică este chiar a articlierului maghiar. Să mai spunem apoi că e aici o exagerare evidentă. Dar o exagerare şi evidentă şi regretabilă, din simplul motiv că amintitul bloc de ghiaţă al urii de neam n’a existat niciodată în sufletul românesc. Călăuziţi de principiul instinctiv oarecum al unei organice conservări colective, noi prin forţa împrejurărilor ne-am aşezat pe o poziţie istorică defensivă. Aceasta, în vremurile frământate de dinainte de război. Iar după război noul patrimoniu etnic trebuia ocrotit. E o greşală să se afirme că am urît numai de dragul urii sau că ne-am luptat stimulaţi numai de pasiunea luptei. De aceea ziaristul dela „Keleti Újság” n’are dreptate. Din plăcerea de a obţine un efect de frază, d-niasa falsifică realitatea Indiscutabil, fraza poate să impresioneze pe cutare sau cutare, dar nu convinge absolut pe nimeni. Calea împăcării şi colaborării sincere pe care o îmbrăţişează cu entuziasm ziarul maghiar, nici vorbă, o dorim şi noi. Insă cu o deosebire: fără nici un rest de insinuare şi fără nicio aluzie maliţioasă. Chestiunea minorităţii este şi va rămâne la ordinea zilei. Întocmai aşa cum a afirmat d. Gh. Brătianu, pe care „Keleti Újság” îl citează. Soluţia ce i se va da depinde însă de atitudinea şi de concursul pe care înţelege de cuviinţă să-l arate minoritatea — oricare ar fi ea. Statul român nu pretinde nimănuia să-şi părăsească legea sau naţionalitatea. Pretinde în schimb, fiecărui străin prin obârşie să se încadreze perfect în ierarhia sa juridică şi să devină astfel un cetăţean efectiv, real. Căci cetăţenia, să nu uităm, dincolo de aparenţe, are un sens adânc de ordine şi de conştiinţă. In spiritul acesta, orice colaborare strânsă va fi posibilă. In plnul victoria Fără îndoială că cel mai plin de griji din oamenii de stat ai Europei din ultima săptămână a fost preşedintele republicei cehoslovace d. Eduard Beneş, încordarea internaţională care s’a resimţit prin toate cancelariile continentului, la Praga a avut pulsul cel mai febril. O acţiune diplomatică înţelept condusă, antanta cordială înteţită in ultimul timp între Anglia şi Franţa, au făcut ca războiul— aparent pe pragul deslănţuirii — să facă mulţi paşi înapoi. Astăzi, Praga trăeşte clipe de destindere. A avut ocazia să constate că ambciţiile pe care contează sunt de nezdruncinat , în primă linie Franţa şi Anglia, împreună cu toate forţele prietene din Mica înţelegere. Dacă la greu se verifică prieteniile, d. Beneş a avut ocazia să le enumere, cu toată satisfacţia de a şti să se poate bizui pe o solidaritate fără echivocuri. Popoarele îşi afirmă astăzi comunitatea de sânge dincolo de hotarele politice şi de limitele geografice. Spiritualitatea naţională nu se opreşte la forma de stat pe care a creat-o, ci trăeşte oriunde împrejurările istorice au transplantat-o odată cu membrii Întreprinzători şi harnici ai unei naţiuni din care fac parte. Românii din America au păstrat, multă vreme, împotriva ineluctabilei tendinţe de nivelare a societăţii americane, o bună parte din valorile sufletului românesc. Prima generaţie de emigranţi a trecut poate printr’o greutate de adaptare la formele unei civilizaţii atât de deosebite de mediul rural pe care-l părăsiseră în cultul credinţei şi cărţii româneşti. Dar ridicarea nouei generaţii, care tinde să ocupe locul de conducere în societăţile române de peste ocean, pune o problemă nouă şi gravă. Din creuzetul de amalgamare al vieţii americane s-a născut un ideal nou de viaţă. Prin metode noui, şcoală şi organizaţii tinereşti, cluburi sportive şi sociale, noua generaţie, în faţa unei irezistibile forme de organizare, nu se poate opune unei contopiri fireşti. Nu este vorba să se păstreze o insulă de Români în mijlocul Statelor Unite, ceea ce ar fi o imposibilitate, ci să se cultive, în sufletul nouei generaţii de Români-Americani, — supuşi loiali ai Statelor Unite — conştiinţa origii lor româneşti şi a comunităţii spirituale, o cultură superioară şi universal valabilă. In această privinţă activitatea muzicală a lui George Enescu în Statele Unite, sau succesul literar al unui Peter Neagoe aduc servicii imense. Acestea, insă, nu sunt suficiente. Ceea ce trebuie, este un contact durabil şi nemijlocit cu realităţile noastre româneşti sub toate aspectele. Românii din America trebuiesc atraşi în ritmul viu contimporan al vieţii româneşti, trebuie să simtă pulsaţiile organismului naţional şi să-şi însuşească împreună cu marea massă a Românismului sentimentele şi aspiraţiile unui popor care priveşte cu încredere destinele sale viitoare. Dar pentru aceasta trebuie un suprem efort de înţelegere, de dragoste, şi sacrificii care să închidă prăpastia ce ameninţă să se deschidă. In primul rând trebuie să ne adresăm lor ca să fim înţeleşi. Când nu o putem face in limba românească, decât cu prea multă greutate, trebuie să o facem în limba engleză, dacă aceasta e calea cea mai uşoară şi mai eficace. Trebuiesc înlăturate cauzele cari până acum au împiedecat solidarizarea tineretului şi au înstrăinat generaţia nouă de cea veche, in loc de a le înfrăţi in urmărirea interesului comun. Şi trebuiesc făcute sacrificii reale, care niciodată nu vor fi prea mari şi în cadrul posibilităţilor imediate un program minim de activitate. Trebuie să li se dea posibilitatea să cunoască cultura românească. Pun cărţi, publicaţiuni româneşti, dar mai ales traduceri in limba engleză, această sarcină s’ar putea rezolva atât de fericit prin concursul Fundaţiilor Regale. Prin conferinţe şi programe chibzuite emise de Societatea de Radio-difuziune, prin organizare de excursii şi expoziţii, sunt tot atâtea manifestaţiuni care vor fi de real folos, Titus Podea 3 tpmfcmm Românii din America DUCELE INTRE MUNCITORI Ducele elogiază un grup de „dopolavoriști" (muncitori cari au terminat lucrul) Darul Franţei: CĂRŢILE Marea Franţă, — „la doulce France” — ne-a făcut zilele acestea un mare dar: cărţi în valoare de un milion lei. Desigur, un dar ieşit din comun. Un dar care va complecta goluri adânc simţite în atâtea din bibliotecile noastre publice unde, mai ales pe aceste vremuri de criză, îşi caută loc de studiu nenumăraţi intelectuali, profesionişti, studenţime însetată fără termen de lectură. Darul Franţei ne-a venit fără îndoială ca un alt semn al dragostei ce ne-o poartă. Darul in cărţi al Franţei nu e mesagiul cine ştie căror oculte biurouri de propagandă. E la ştiinţa tuturor că Franţa refuză acea propagandă ajunsă obsesie a unor regimuri mai noui. „Franţa nu face propagandă prin mijloace de infiltraţie folosite până la imixtiune vinovată, în orânduirile altor state. Franţa, în materie de propagandă, nu urmăreşte decât să informeze, să clarifice probleme, să deschidă luminişuri noul minui. Franţa cultivă; e cea mai eficace propagandă a spiritului ei”. Citatul, extras din confesiunea marelui gazetar Frossard, făcută pe când era ministru al Propagandei, evidenţiază net diferenţa de stil, de moravuri, a propagandei franceze. Franţa contează permanent pe logică, pe raţiune, pe claritatea şi prestigiul civilizaţiei sale. Detestă venalitatea, corupţia. Franţa ştie că acolo unde ajunge cu arta, cu ştiinţa, cu oamenii ei de gândire „In afară de serie”, nu se poate să nu câştige simpatii. Secolele de gândire ale Franţei s’au succedat fără eclipsă. „Când secolul nostru al 18-lea încetă de a mai produce genii, secolul nostru al 19-lea reîncepu”, scrie Paul Hazard dela „College de France”. Acelaşi citează dintr’un italian delà 1750, abateleVenui: „Toamna n’are atâtea frunze câte merite au autorii francezi; Neptun n’are atâtea scoici in fundul mării câte spirite de elită are Franţa la sânul ei”. Cu drept cuvânt se poate spune că în ce priveşte producţia valorilor culturale, Franţa a concurat să instaureze, pe continent, pe lume, o „Monarhie absolută”. Când ceia ce are mai bun sunt cărţile, ce vreţi ca Franţa să dăruiască ţărilor prietene? Rostul el nu şi-l vede valorificat prin cuceriri economice, prin a parada până la ostentaţie cu forţa ei militară, chiar atunci când o are excepţional de îmbelşugată. Franţa preferă să întindă punţi de înţelegere de la minte la minte. Blazonul, nobleţă el: Cartea. Pe ea o trimite să cucerească, să deschidă largi drumurile culturii, ale păcii şi ale prosperităţii. Dăruind cărţi unor tari prietene, Franţa afirmă astăzi simbolic, climatul civilizaţiei sale pluriseculare, afirmă primatul spiritului, împotriva acelora care glorifică primatul forţei. Spiritul francez, lată o adevărată „axă” — axă a civilizaţiei. Síp Clearingul şi echilibrul de schimburi Ori de câte ori sunt un curs de încheere convenţii comerciale, nu lipsesc comentariile. Calul de bătae: sistemul clearingului. Nu voim a apăra acest sistem. In orice caz l’am combătut. Nu pentru că ne este antipatic. Ci pentru că este apreciat cu o concepţie greşită. Evident un alt sistem — cel liber schimbist — ar fi mult mai simpatic si, poate, — dat fiindcă el a fost experimentat timp Îndelungat Înainte de războiul când a dus la acea mare desvoltare in raporturile comerciale internationale — ar fi si mai folositor. Dar si schimbul, ca si oamenii, e supus imprejurărilor. Si in Împrejurările de azi, sistemul liber-schimbist neputânduse aplica suntem forţaţi să ne închinăm sistemului de clearing, care exclude orice acord economic de caracter general, pentru a recomanda si a admite numai acordurile bilaterale, afară de unele cazuri în care a fost găsit un al treilea, care să plătească oalele sparte de către un rău platnic, în unire cu alt rău platnic. Considerat ca o simplă operaţiune de balansare a corturilor, evident sistemul clearingului apare ca ceva dăunător. Este însă, in caracterizarea clearingului si în așezarea lui, o bază de care tinându-se seama, Гаг face simpatic chiar acelora cari se ocupă de el cu un diletantism simpatic dar înfiorător. Această bază înseamnă echilibrul schimburilor. Dar nu In sens de contabilicească balansare, ci de reală şi adecvată concepţie economică. Echilibrul schimburilor înseamnă nu numai a evita ieşirea, directă sau indirectă, de devize ci şi crearea unei situaţii, care să-ţi asigure un maximum de devize. S’ar părea că ne învârtim într’un cerc vicios. Dar variaţia dintre preţul produselor permite o discriminare, care face posibilă această interpretare dată echilibrului schimburilor. Discuţia acestei interpretări s-a dus şi în alte ţări. In ţările industriale. Unde problema, exemplificând-o, a fost pusă, cum nu ne interesează pe noi. Ţară de exporturi de produse agricole, suntem în această discuţie în avantaj faţă de ţările industriale ce importă de la noi şi, deci, avem toată legitimitatea de a pretinde ca echilibrul de schimburi să fie înţeles aşa cum dictează realitatea. In adevăr când exportăm in Germania, în Franţa, în Italia (nu menţionăm decât ţările cu care tratăm astăzi noui acorduri) noi putem pretinde pe bună dreptate, ca cel puţin 50% din produsele exportate să ne fie plătite în devize libere. Echilibrul de schimburi în aceste cazuri nu poate fi căutat in valori, ci în coeficientul de beneficiu continui de valori. Este de domeniul public faptul că, pe când la produsele agricole exportate de noi nu se obţine decât un beneficiu de maximum zece la sută, la mărfurile ce importăm și, cam în general, sunt fabricate din produsele ce exportăm, aceste beneficii ating — cum e cazul chimicalelor — cifre enorme. A admite, în această situaţie, că echilibrul de schimburi se încadrează în concepţia sistemului de clearing însemnează a mă lăsa exploatat. In acest caz e de preferat să exporti — fie si cu un pret mai redus — in ţările cu devize libere, cari iti dau posibilitatea să cumperi apoi produsele de cali ai nevoe, de la acela care iti vinde mai eftin. Pe această concepţie in ce priveşte echilibrul de schimburi se pot trata noui convenţii comerciale, fie acestea Încadrate în sistemul clearingului. Dar a admite clearingul ca simple operaţii de debit şi credit ce se balansează între ele, înseamnă a perpetua greşelile de până acum. H.