România - Provincie, aprilie 1939 (Anul 2, nr. 313-327)
1939-04-16 / nr. 313
3 -^=5 ï6, !V, 1939 ROMÁNIA Nr. 313 sa £=== Г^шашииянимцми ■1иим^аа^>^^дсад1мии««мшг^ашшшн ш^умяиши» дшя [SPANIA NOUĂI După înfrângerea partidelor extremiste, alungând din ţară şi din suflete ideologiile materialiste, g-ralul Franco trezeşte în conştiinţa poporului spaniol simţul existenţii sale naţionale şi istorice, redând Statului unitatea autorităţii şi autoritatea unităţii sale. Proclamând sfârşitul războiului, victoriosul comandant suprem al forţelor naţionaliste, proclama în fond, sfârşitul „Frontului popular” în Spania. Războiul civil începuse la 17 iunie 1936 între Spania naţionalistă şi o altă Spanie, reprezentată ideologic de către „Frontul popular”, dar care, în fond, nu era Spania reală. Cum în viaţa unui popor nu se pot produce stări şi evenimente extraordinare în mod întâmplător, fără cauze adânci şi eficiente, tot astfel şi în viaţa poporului spaniol, „Frontul popular” îşi făcuse politiceşte apariţia în urma şi ca rezultat al slăbirii acelor forţe şi principii naţionale, care de secole făcuseră din poporul spaniol o mare naţiune, un factor al civilizaţiei universale, iar din Statul spaniol — una din marile puteri mondiale din istoria modernă. Dacă acele forţe şi principii nu ar fi slăbit, dacă Spania din ultimele decenii nu ar fi înfăţişat condiţiuni sociale şi psihologice favorabile unor idei, năzuinţi şi idealuri străine, războiul civil nu ar fi avut acel sens adânc şi emoţionant, care se descoperise lumii în clipa în care Spania reală se ridicase, cu Franco în frunte, s.a-Şi, recapete fiinţa sa naţională, să reintre în sfera evoluţiei sale istorice. Astfel, în dialectica istorică, războiul civil apare — pe plan revoluţionar — ca o sforţare dramatică şi sângeroasă a naţiunii de a reintra în procesul evoluţiei sale normale, din care este împinsă afară de către factori străini şi accidentali. De care forţe şi principii slăbite poate fi vorba întâi, ca după aceea să vedem care au fost ideile străine şi factorii accidentali, a căror expresie guvernamentală s’a numit „Front popular”? Ideia monarhică nu mai era în Spania, în ultimele decenii, mai mult decât o foarte slabă rezonanţă a marelui principiu monarhist al poporului spaniol, principiu care creiase un vast imperiu colonial şi, deci, o putere mondială. Monarhismul spaniol are reprezentanţi nemuritori. Să amintim pe Ferdinand Catolicul şi pe Isabela de Castilia, aceşti doi mari monarhi şi patrioţi spanioli, cari izbutesc — spre sfârşitul sec. al XV-lea — să înfrângă feudalismul devastator şi să realizeze unitatea politică a Spaniei ca Stat. Ei rămân în istorie fondatorii monarhismului spaniol, a cărui ideie de unitate şi de glorie, a născut mai târziu viziunea unui imperiu spaniol universal, pe care l-au şi realizat aproape în întregime Carol Quintul şi impozantul său fiu, Filip al II-lea. Mai mult decât Versailles al lui Ludovic al XIV-lea, Escurial — unde trăia tăcut, întunecat şi marţial, Filip al II-lea — devenise centrul marei monarhii spaniole, monarhie clădită cu războaie şi bogăţii, şi care coincidea fundamental, prin întindere şi supremaţie, cu un imperiu universal. „Poate că spaniolii nu-l iubesc prea mult — zicea un istoriograf despre acest rege — dar ei îl adoră şi se tem să nu ofenseze pe Dumnezeu însuş, călcând ordinele lui venerate”. Bineînţeles, că cu un astfel de rege — „când Spania se mişca, lumea se cutremura”. Soarele nu apunea peste Statele sale. Dar, cu regii din Casa Burbonilor, Spania intră în faza decadenţei sale, care se explică prin slăbirea principiului monarhic. Astfel începe în Spania un fel de dictatură soldăţească, foarte anarhică şi care ajunge, în tot cursul sec. al XIX-lea să terorizeze Casa domnitoare. In 1868, un triumvirat alcătuit din trei generali, răstoarnă pe regina Isabela, iar alt general martinez, restaurează în 1875, pe monarhul legitim Alfons al XII-lea. Monarhul devine o jucărie; pentru a se putea menţine pe tron, e silit să recurgă la generali, — am văzut şi în zilele noastre, cum regele Alfons al XIII-lea a recurs la dictatura lui Primo de Rivera şi, în continuare, la aceea a lui Berenguer, pentru a se menţine pe tron. Acest fel de dictatură soldăţească s’a limitat, în acţiunea sa de Stat, la menţinerea puterii ca atare, a unui statu quo cu totul anacronic, atât din punctul de vedere politic, cât şi social. Nu era o dictatură creatoare. Se înţelege, că împotriva ei se coalizaseră toate sentimentele politice şi naţionale, cerând reînoirea autorităţii. Din nefericire , ideile republicane şi, mai ales, cele socialiste şi sindicaliste au izbutit să biruie sub forma „Frontului popular”. Alfons al XIII-lea a trebuit să plece în exil, părăsind un tron regal dintre cele mai glorioase. Şi tot astfel, în cursul a câtorva veacuri, începând cu cel de al XVI-lea, ideia catolică, alături de cea monarhică, devenea tot mai puţin stăpânitoare pe conştiinţa poporului spaniol. Nu e de mirare, că aici câştigau teren tendinţele cele mai ateiste, cele mai vrăjmaşe tradiţiilor, credinţei catolice şi religiei în general. Din putere spirituală, religia catolică în Spania, începând din timpul inchiziţiei (1500) se transformase şi în forţă economică prin imensele sale bogăţii din întreaga lume. Poporul, însă, suferea în felul în care suferă un popor, când e părăsit de cei doi mari ocrotitori şi consolatori — Monarhul şi Biserica. Poporul spaniol a căzut pradă aventurierilor politici, tuturor vagabonzilor internaţionali. Când sese acolo din momentul când ne gândim, ce pleavă se strânputerea fusese cucerită — prin alegerile cele mai primitive — de „Frontul popular”. Era firesc, ca această nouă formă a autorităţii în Stat, să caute să împingă viaţa politică înspre extremismul ideologic, care slăbeşte progresiv conştiinţa naţională, transformând poporul într’o mulţime cu sensibilitatea tocită sau adormită. Să nu uităm şi împrejurarea extrem de importantă, că „Frontul popular” în Spania nu mai era un organ al autorităţii naţionale, ci un instrument al internaţionalei comuniste, care în cel de al VII- lea Congres al său la Moscova, decretează în August 1935, „noua tactică”, adică participarea comuniştilor într’un guvern burghez, dar cât mai radical-democrat, cu gândul de a bolşeviza ţara şi poporul, pregătindu-le pentru dictatura proletariatului. Până unde a ajuns poporul spaniol, care având nevoie de o renaştere naţională şi de o vivificare a marilor sale idei istorice, se vede acum condus de oameni şi idei, cari începuseră să facă în viaţa şi ţara lui una dintre cele mai dezastruoase experienţe. In faţa acestui mare popor se deschisese prăpastia pieirii lui, ca naţiune şi Stat. Dar, reacţiunea trebuia să se producă, din cauza că în conştiinţa poporului spaniol se trezise nu numai instinctul de conservare, ci şi imaginile unui trecut deordine, de progres, de cultură şi de adâncă viaţă naţională. Apariţia lui Franco era necesară. Necesară şi meritabilă, din cauză că era providenţială şi venea să salveze un popor, un Stat, o cultură, o civilizaţie, un drept la o impozantă existenţă internaţională. Rolul lui Franco era să lege din nou Spania, eliberată de aventura ideilor străine şi a străinilor fără idei spaniole, de Spania istorică. Pentru aceasta operă se cerea încordarea tuturor forţelor, care rezidă în conştiinţa naţiunii — şi aceasta trezire a conştiinţei naţionale este prima victorie a generalului Franco, cu care el începe eliberarea militară şi politică a patriei sale. Se înţelege, că lupta lui nu era o „rebeliune”, în vederea puterii politice — cum foarte mulţi făcuseră până la el, ci un adevărat războiu împotriva unor adevăraţi cotropitori şi inamici. Dacă Franco ar fi pierdut războiul, ar fi pierit Spania ca Stat istoric, ca naţiune, ca popor cu o cultură a sa — creaţiune splendidă şi nemuritoare. Acum, problema victoriilor lui militare şi morale s’au clarificat. Franco restaurează principiul autorităţii, a autorităţii bazată pe conştiinţa naţiei şi a consimţământului ei. Se unifică din nou poporul, înviorându-i simţul istoric. Se redeşteaptă idealismul şi spiritul educativ al vechiului catolicism. El începe faza marilor reforme sociale, îndulcind contradicţile asperităţilor şi ale inegalităţilor de clasă. El proclamă unitatea economică a teritoriului. El clarifică şi pune în vigoare suveranitatea naţiei pururea independentă. Şi, în acelaş timp, stabileşte rolul unui singur fel de politică, ce nu poate fi alta, decât politica drept funcţiune vitală a Statului. Astfel, după grozăvia măreaţă a unui lung războiu intern, generalul Franco redă patriei sale fundamentul unităţii sale teritoriale, naţionale, politice, culturale şi religioase. Asta înseamnă, că Spania după trăirea adâncilor sale suferinţi, se prezintă omenirii ca o Spanie nouă, tare prin autoritatea conducătorului său şi prin tăria conştiinţei sale naţionale. G. M. Ivailiv LIMPEZIRE SUFLETEASCA A nu te lăsa prins de svonurile care vin dintr’o parte sau alta, fie ele bune sau rele, a nu râvni la ce face adversarul de astăzi ci a-ţi urma drumul croit cu sagacitate, aceasta este singura cale care te poate scoate la lumină, întrucât ar fi oare necesar să privim la alfii şi să uităm că avem atâtea de făcut, că vremea care începe odată cu primăvara este cea mai prielnică pentru muncă? Am trecut ori prin Parcul Regele Carol II, — şi am păşit într’un mare şantier de muncă. Lemnărie, pietriş, blocuri de piatră, ciment, fierărie, tot acel material care formează o imensă bogăţie a ţării, sortit să se aşeze in opere de artă şi de utilitate publică după interpretarea pe care Suveranul a dat-o năzuinţelor colective. Căci aici se află marea taină a permanenţii unei domnii: să desprinzi din dorinţele confuze, din ideile care se exprimă incoerent, un element de trăinicie, să întruneşti intr’o singură voinţă organizatoare toate aceste energii, să le faci să producă, — şi din mândreţea operii realizate să întruchipezi chipul de mâine al ţării. Trăia Capitala ţării, mai acum câţiva ani, ameninţată de murdăria şi de bolile periferiei. Se cheltuiau bani şi se făceau planuri savante pentru combaterea paludismului, dar nu se ajungea la nici un rezultat practic, pentru că germinaţia insalubră nu era înăbuşită. Timpul pierdut a fost câştigat cu socoteală, cu pricepere şi muncă. Şi astfel s’a făcut, că un imens teren neproductiv, unde In anotimpul ploios fermentau mlaştinele şi gunoaele, a fost redat oraşului cu toate înfrumuseţările cari s’au măestrit de artişti şi tehnicieni. Iată Insă că anul acesta noui însemnate evenimente au fost vestite. Se împlinesc o sută de ani de la naşterea Regelui Carol I, au trecut cincizeci de ani de la apusul Luceafărului, Mihai Eminescu. In ultimul pătrar al secolului trecut, ţara a avut fericirea să treacă de la o epocă de frământări politice, şi de sterile agitaţii revoluţionare, la o nouă ordine naţională care însemna alcătuirea civilizaţiei româneşti sub conducerea primului nostru Rege. Atunci s’a zidit din temelii civilizaţia orăşenească, şi a fost cel mai de seamă moment când sensibilitatea estetică a poporului a fost interpretată in opere de artă de făurarii nouilor aşezăminte. Din băjbâiala unor năzuinţe de progres, din dorinţa sfios şi prudent afirmată de unii, ca şi din amploarea găunoasă şi declamatorie a altora. Regele Carol I a desprins sensul de viabilitate al fiecărei idei, şi făcându-se interpretul lucid al tendinţei de Inoire, a întrunit toate gândurile bune, a dat prilej de afirmare artei şi tehnicei, a ctitorit sub a lui supraveghere civilizaţia românească modernă. Nu ne este îngăduit să pierdem din vedere faptul că trăinicia primei noastre epoci de monarhie se datoreşte în cea mai cuprinzătoare măsură Regelui Carol I, că gustul lui estetic, şi masivitatea operelor de utilitate publică pot constitui un criteriu pentru viitorime. Iată însă că a venit prilejul acestei proslăviri, şi clipa de recunoştinţă trebue să fie nimbată de acea înţelegătoare apo ■ logie, luminată de dorinţa noastră de a da trăinicie aşezării monarhice. Nimic mai semnificativ pentru educaţia generaţiilor viitoare decât alegerea acestui rot mlăştinos şi insalubru pe care mâna omenească l-a înlucrat cu pricepere făcând din el un exemplu mărturisitor. Nimic mai evocator decât ţara cu drumuri croite pe unde dădea Dumnezeu, pe care goneau primitivels poştalioane, lăsată cu numeroase căi ferate şi poduri, şi silozuri, şi minunate clădiri pentru instituţiile publice, după primii treizeci de ani de domnie ai primului nostru Rege. Nimic mai demn de o înţelegătoare admiraţie decât construirea primelor noastre şosele asfaltate,destinate să pună în valoare economia şi frumuseţile ţării, şi acea reînoire pe care o vedem pretutindeni afirmându-se ca o adevărată renaştere a spiritelor. Prin acele coincidenţe rânduite de nepătrunsa taină a istoriei, tot în vremea acestui pătrar de secol şi-a desăvârşit masiva lui operă de gânditor politic şi de neîntrecut poet Mihai Eminescu. O suragioasă afirmare a dreptului de stăpânire a naţiei, o profetică înălţare a destinului unui popor, căreia nu-i găsim asemănare decât tocmai în voinţa reformatoare şi constructivă a primului Rege. Iată pentru ce, aceste două date, o sută de ani împliniţi dela naşterea Regelui Carol I şi cincizeci de ani dela moartea lui Mihai Eminescu, se cer comemorate într'un cadru vrednic de memoria celor doi oameni. Căci deşi trăind vieţi izolate, independent unul de altul, amândoi au trăit în fiorii aceloraşi năzuinţe şi amândoi şi-au dăruit sufletul unei ţări pe care au ridicat-o dincolo de puterile ei. Va fi Parcul Regele Carol II şi luna Bucureştilor din anul 1939 un loc de pelerinaj al întregii naţii. Se vor succeda în faţa privirilor noastre imaginele concrete ale celor două ctitorii. Va fi un prilej nimerit pentru fiecare să înţeleagă restul unei domnii constructive, să cuprindă într’o privire retrospectivă toată această operă de rectificare a civilizaţiei pe drumurile noui ale secolului. Va fi un prilej mai mult de cinstire a unei munci care şi-a dat roadele în tot ceea ce poate constitui astăzi un surplus de viaţă în existenţa noastră colectivă. Nimeni nu ar fi avut o autoritate mai mare de proslăvire a trecutului, de punere în lumină a epocii prime a civilizaţiei româneşti decât tocmai Regele ţării, El însuşi expresia acestei indestructibile legături dintre trecut şi viitor, dintre tradiţie şi înoire. Când svonuri de răzbelişte vin din alte părţi ale continentului, noi ne adâncim în munca şi în nădejdile noastre, dăm trăinicie duratei dinastice, şi acest fapt ne impune un robust optimism, o limpezire sufletească ferită de orice îngrijorare. . . . Nicolae Roşu ACTUALITATEA Suveranul a răspuns telegramei de felicitare a d-lui rezident G. Alexianu Cu prilejul sărbătorii învierii Domnului, d. profesor G. Alexianu, rezidentul regal al ţinutului Bucegiu, trimis M. S. Regelui Carol II următoarea telegramă de felicitare : MAJE&TA3FII .SALE. {/«l|l REGELUI CAROL II PALATUL REGAL In această mare zi a învierii Domnului, populaţia ţinutului Bucegi şi noi personal întâmpinându- Vă Majestate cu „Hristos a înviat". Vă rugăm să credeţi în sentimentele noastre de iubire nesfârşită. Nădejdiile noastre, ale tuturor, se îndreaptă, urându-Vă Domnie glorioasă şi Sănătate. Rezident regal, G. ALEXIANU La această telegramă, Majestatea Sa a binevoit să răspundă următoarele: REZIDENT REGAL G. ALEXIANU BUCUREŞTI Răspunzând prin „Adevărat a înviat" urărilor bine simţite ale ţinutului, vă mulţumesc din toată inima. CAROL D. Argetoianu a sosit la Milano MILANO, 13. — D. C. Argetoianiu a sosit astăzi în localitate, venind cu Orient Express-ul de la București. In gara locală d-sa a fost așteptat de d. senator Puricelli preşedintele târgului. ■ÛVk., — ......—==• ■ Astăzi soseşte noul ministru al Belgiei la Bucureşti Vicontele Alain du Parc, numit recent ministru al Belgiei în România, va sosi astăzi în Capitală. Noul ministru plenipotenţiar al Belgiei va veni cu automobilul de la Oradea-Mare, unde i-a ieşit în întâmpinare d. Merteus, ataşat pe lângă legaţia belgiană din Bucureşti. Vicontele du Parc a condus Oficiul comercial belgian şi a fost preşedinte al multor misiuni economice în străinătate. In ultima vreme, d-sa a ocupa funcţiunea de şef-adjunct în direcţia generală a comerţului exterior din ministerul de Externe al Belgiei. Măsuri pentru activitatea organelor fiscale pe teren Ministerul de Finanţe a trimis ori un ordin circular către organele de încasări ale Statului prin care li se pune în vedere acestora, ţinându-se seamă că ne aflăm la începutul unui exerciţiu financiar, să procedeze la intensificarea încasărilor, în limite Viitoarea sesiune a consiliului economic al înţelegerii Balcanice Consiliul economic al înţelegerii Balcanice urma să se reunească la 17 Aprilie la Bucureşti. , , kj Preşedintele secţiunei naţionale turce, d. Hassan Saka, încimoştiin-,ţând secţiunea română că n’ar putea lua parte personal la această dată, a sugerat ideia amânării cu o lună a viitoarei sesiuni. Secţiunile română şi greacă s’au declarat de acord asupra datei de 17 Mai. Se aşteaptă răspunsul secţiunei naţionale iugoslave pentru a se lua o hotărîre definitivă. Ul Catet fin уФШмМ D. Vaida Voevod pleacă la Berlin D. Alexandru Vaida-Voevod consilier regal, a părăsit Joi Clujul, plecând cu automobilul. D-sa este aşteptat să sosească la Bucureşti azi, Sâmbătă 15 Aprilie şi va rămâne'fli Capitală Câteva zile. ■ Apoi d. consilier regal Alex. Vaida-Ш şi prima vizită o va face la Berlin. BRAŞOV, 13 (Prin telefon). — D. consilier regal Vaida Voevod a sosit în localitate venind cu automobilul de la Cluj. D-sa va rămâne peste noapte la Brașov iar mâine își va continua călătoria. Viticultorii din Prahova mulţumesc d-lui Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de miniştri, pentru legea de desfiinţare a hibrizilor D. Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de miniştri, a primit următoarea telegramă din partea conducerii Sindicatului Viticol şi Agricol din Ploeşti: „Dumnezeu care a avut milă întotdeauna de neamul românesc în împrejurări grele, i-a dat conducători cari, prin înaltele însuşiri să le poată învinge. Excelenţa Voastră, domnule Prim Ministru, nu numai că aţi învins vitregia vremurilor, dar prin spiritul creator al Excelentei Voastre aţi împins ţara către un progres ne mai cunoscut până astăzi. Legea pentru desființarea hibrizilor, alcătuită de onoratul guvern ce prezidaţi, e în această ordine de idei un gest cu urmări fericite, incalculabile pentru economia noastră națională, prin aceea că pe deoparte satisface pe deplin interesele viticulturii, iar pe de alta dă un nou avânt agriculturei, prin aceea că redă plugarilor atâtea terenuri ce le fuseseră substrase dintr’o false înţelegere a rosturilor producţiei”. Să trăiţi Excelenţă! (ss) I. G. OBROCEA Preşedintele Sindicatului Agricol de Prahova şi Vice-preşedintele Sindicatului Viticol. LA PALATUL DIN VERSAILLES le ultimelor dispoziţiuni ale guver- Automobilele parlamentarilor şi reprezentanţilor presei veniţi la nulul v- v- v- v lotul din Versailles în ziua alegerii preşedintelui Republicei France. CUVÂNTUL ZILEI _ Daţi-mi vă rog nişte alcool. __ Concentrat? — Poate să fie şi lăsat la vatră! Un robot de patru metri va proclama deschiderea expoziţiei din New-York Marea surpriză a Expoziţiei mondiale din New-York va fi un robot gigantic — unic în lume — de patru metri înălţime, care poartă în piept o putere de 6 cai putere şi va fi prevăzut cu un „glas" ce se va auzi pe o rază de 4 kilometri. Acesst robot — minune a tectonicei moderne — îi va reveni cinstea de a proclama deschiderea Expoziţiei — şi în acelaş timp de a aprinde miile de lămpi electrice, multicolore, din cuprinsul pavilioanelor. Să sperăm că în seara inaugurării, cerul New-Yorkului va fi limpede. Pentru că dacă va fi încurat, el va stânjeni una din cele mai originale experienţe din câte au încercat până astăzi americanii. Anume, Un telescop dirijat spre O stea anumită, va transforma, printr’un fenomen foto-electric, razele ei în putere motrice. Lumina concentrată a astrului va fi îndreptată spre ochii omului maşină şi acesta va prinde viaţă, va ridica una din mâinile sale uriaşe şi vă apăsa pe un buton; simultan, se vor aprinde toate lămpile expoziţiei. DOMNII „TELEVOX" ŞI „TELELUX" Dar acest uriaş robot nu va fi singurul reprezentant al „speciei metalice" la Expoziţie. El va fi într’un fel şeful unei companii de roboţi — roboţi semănând extraordinar de mult oamenilor vii. Ei umblă, vorbesc, calculează şi pot răspunde chiar la câteva chestiuni pe care curioşii vor voi să le pue. Nu totdeauna însă, vizitatorii se vor putea întreţine cu roboţii în limbă... omenească! O serie de fluere vor fi puse la dispoziţia vizitatorilor. Aceste fluere sunt puse în contact cu nişte dispozitive speciale care transmit ordinele electrice unui robot special — servitor umil — care se numeşte „Domnul Televox“. Domnul Televox este compus dintr-o baterie de microfoane; creerul lui reacţionează la unde sonore, unde care se transformă în curent electric şi acţionează în corpul Televoxului, impunându-i mişcările după poruncă. După tonul flueratului, robotul se ridică, se opreşte şi chiar cântă. Alt robot, botezat „Telelux", dirijat cu unde luminoase, va face calcule matematice în câteva secunde, găsind la repezeală rădăcina pătrată a oricărui număr, ,compus până la opt cifre. SOLDATUL MAŞINA Dar toate aceste aparate minunate nu sunt decât o naivă jucărie de copil în faţa „soldatului-maşină" — alt gigant de oţel, care e supranumit regele soldaţilor din Expoziţie. „Părintele acestui robot este Joe Witman din Chicago, un inginer american cunoscut. Soldatul maşină, în ciuda celor 450 kilograme cât cântăreşte, se deplasează cu o viteză considerabilă, graţie inimei sale puternice, compusă dintr’un motor electric de 18 cai putere. Picioarele robotului, mari cât ale unui elefant, sunt extrem de agile şi echilibrul lor este asigurat de un giroscop. ANIMALE AUTOMATE Oamenii nu vor să imite numai pe... om. Expoziţia mai oferă şi câteva specimene de metal dintre patrupede şi păsări. O pasăre cântătoare, un canar, întrece în agilitate canarul adevărat. El sboară prin colivie, cântă, se sbate şi cercetează cu ochii pe curioşi.' - - ■ ---- g I