România - Provincie, aprilie 1939 (Anul 2, nr. 313-327)

1939-04-16 / nr. 313

3 -^=5 ï6, !V, 1939 ROMÁNIA Nr. 313 sa £=== Г^шашииянимцми ■1иим^аа^>^^дсад1мии««мшг^ашшшн ш^умяиши» дшя [SPANIA NOUĂI După înfrângerea partidelor extre­­miste, alungând din ţară şi din suflete ideologiile materialiste, g-ralul Franco trezeşte în conştiinţa poporului spaniol simţul existenţii sale naţionale şi istori­ce, redând Statului unitatea autorităţii şi autoritatea unităţii sale. Proclamând sfârşitul războiu­lui, victoriosul comandant su­prem al forţelor naţionaliste, proclama în fond, sfârşitul „Frontului popular” în Spania. Războiul civil începuse la 17 iun­ie 1936 între Spania naţiona­listă şi o altă Spanie, reprezen­tată ideologic de către „Frontul popular”, dar care, în fond, nu era Spania reală. Cum în viaţa unui popor nu se pot produce stări şi evenimente extraordinare în mod întâmplă­tor, fără cauze adânci şi eficien­te, tot astfel şi în viaţa poporu­lui spaniol, „Frontul popular” îşi făcuse politiceşte apariţia în ur­ma şi ca rezultat al slăbirii ace­lor forţe şi principii naţionale, care de secole făcuseră din po­porul spaniol o mare naţiune, un factor al civilizaţiei univer­sale, iar din Statul spaniol — u­­na­ din marile puteri mondiale din istoria modernă. Dacă acele forţe şi principii nu ar fi slăbit, dacă Spania din ultimele dece­nii nu ar fi înfăţişat condiţiuni sociale şi psihologice favorabile unor idei, năzuinţi şi idealuri străine, războiul civil nu ar fi avut acel sens adânc şi emoţio­nant, care se descoperise lumii în clipa în care Spania reală se ridicase, cu Franco în frunte, s.a-Şi, recapete fiinţa sa naţiona­lă, să­ reintre în sfera evoluţiei sale istorice. Astfel, în dialectica istorică, războiul civil apare — pe plan revoluţionar — ca o sforţare dramatică şi sângeroasă a naţiunii de a reintra în proce­sul evoluţiei sale normale, din care este împinsă afară de că­tre factori străini şi accidentali. De care forţe şi principii slă­bite­ poate fi vorba întâi, ca după aceea să vedem care au fost ideile străine şi factorii acci­dentali, a căror expresie guver­namentală s’a numit „Front popular”? Ideia monarhică nu mai era în Spania, în ultimele decenii, mai mult decât o foarte slabă rezo­nanţă a marelui principiu mo­narhist al poporului spaniol, principiu care creiase un vast imperiu colonial şi, deci, o pu­tere mondială. Monarhismul spa­niol are reprezentanţi nemuri­tori. Să amintim pe Ferdinand Catolicul şi pe Isabela de Casti­lia, aceşti doi mari monarhi şi patrioţi spanioli, cari izbutesc — spre sfârşitul sec. al XV-lea — să înfrângă feudalismul devasta­tor şi să realizeze unitatea poli­tică a Spaniei ca Stat. Ei rămân în istorie fondatorii monarhis­mului spaniol, a cărui ideie de unitate şi de glorie, a născut mai târziu viziunea unui imperiu spaniol universal, pe care l-au şi realizat aproape în întregime Carol Quintul şi impozantul său fiu, Filip al II-lea. Mai mult de­cât Versailles al lui Ludovic al XIV-lea, Escurial — unde trăia tăcut, întunecat şi marţial, Fi­lip al II-lea — devenise centrul marei monarhii spaniole, mo­narhie clădită cu războaie şi bo­găţii, şi care coincidea funda­mental, prin întindere şi supre­maţie, cu un imperiu universal. „Poate că spaniolii nu-l iubesc prea mult — zicea un istorio­graf despre acest rege — dar ei îl adoră şi se tem să nu ofen­seze pe Dumnezeu însuş, călcând ordinele lui venerate”. Bine­în­ţeles, că cu un astfel de rege — „când Spania se mişca, lumea se cutremura”. Soarele nu apunea peste Statele sale. Dar, cu regii din Casa Burbonilor, Spania in­tră în faza decadenţei sale, care se explică prin slăbirea princi­piului monarhic. Astfel începe în Spania un fel de dictatură soldăţească, foarte anarhică şi care ajunge, în tot cursul sec. al XIX-lea să terorizeze Casa dom­nitoare. In 1868, un triumvirat alcătuit din trei generali, răs­toarnă pe regina Isabela, iar alt general martinez, restaurează în 1875, pe monarhul legitim Al­­fons al XII-lea. Monarhul devine o jucărie; pentru a se putea menţine pe tron, e silit să re­curgă la generali, — am văzut şi în zilele noastre, cum regele Alfons al XIII-lea a recurs la dictatura lui Primo de Rivera şi, în continuare, la aceea a lui Be­­renguer, pentru a se menţine pe tron. Acest fel de dictatură sol­dăţească s’a limitat, în acţiunea sa de Stat, la menţinerea puterii ca atare, a unui statu quo cu totul anacronic, atât din punctul de vedere politic, cât şi social. Nu era o dictatură creatoare. Se înţelege, că împotriva ei se coalizaseră toate sentimentele politice şi naţionale, cerând re­­înoirea autorităţii. Din neferi­cire , ideile republicane şi, mai ales, cele socialiste şi sindicaliste au izbutit să biruie sub forma „Frontului popular”. Alfons al XIII-lea a trebuit să plece în exil, părăsind un tron regal din­tre cele mai glorioase. Şi tot astfel, în cursul a câ­torva veacuri, începând cu cel de al XVI-lea, ideia catolică, a­lături de cea monarhică, deve­nea tot mai puţin stăpânitoare pe conştiinţa poporului spaniol. Nu e de mirare, că aici câştigau teren tendinţele cele mai ateiste, cele mai vrăjmaşe tradiţiilor, credinţei catolice şi religiei în general. Din putere spirituală, religia catolică în Spania, înce­pând din timpul inchiziţiei (1500) se transformase şi în for­ţă economică prin imensele sale bogăţii din întreaga lume. Poporul, însă, suferea în felul în care suferă un popor, când e părăsit de cei doi mari ocroti­tori şi consolatori — Monarhul şi Biserica. Poporul spaniol a căzut pradă aventurierilor politici, tuturor vagabonzilor internaţionali. Când sese acolo din momentul când ne gândim, ce pleavă se strân­­puterea fusese cucerită — prin alegerile cele mai primitive — de „Frontul popular”. Era firesc, ca această nouă formă a autori­tăţii în Stat, să caute să împin­gă viaţa politică în­spre extre­mismul ideologic, care slăbeşte progresiv conştiinţa naţională, transformând poporul într’o mulţime cu sensibilitatea tocită sau adormită. Să nu uităm şi împrejurarea extrem de impor­tantă, că „Frontul popular” în Spania nu mai era un organ al autorităţii naţionale, ci un in­strument al internaţionalei co­muniste, care în cel de al VII- lea Congres al său la Moscova, decretează în August 1935, „noua tactică”, adică participarea co­muniştilor într’un guvern bur­ghez, dar cât mai radical-demo­­crat, cu gândul de a bolşeviza ţara şi poporul, pregătindu-le pentru dictatura proletariatului. Până unde a ajuns poporul spa­niol, care având nevoie de o re­naştere naţională şi de o vivifi­­care a marilor sale idei istorice, se vede acum condus de oameni şi idei, cari începuseră să facă în viaţa şi ţara lui una din­tre cele m­ai dezastruoase expe­rienţe. In faţa acestui mare po­por se deschisese prăpastia pieirii lui, ca naţiune şi Stat. Dar, re­­acţiunea trebuia să se producă, din cauza că în conştiinţa po­porului spaniol se trezise nu nu­mai instinctul de conservare, ci şi imaginile unui trecut de­­or­­dine, de progres, de cultură şi de adâncă viaţă naţională. Apa­riţia lui Franco era necesară. Necesară şi meritabilă, din cau­ză că era providenţială şi venea să salveze un popor, un Stat, o cultură, o civilizaţie, un drept la o impozantă existenţă inter­naţională. Rolul lui Franco era să lege din nou Spania, eliberată de aventura ideilor străine şi a străinilor fără idei spaniole, de Spania istorică. Pentru aceasta operă se cerea încordarea tutu­ror forţelor, care rezidă în con­ştiinţa naţiunii — şi aceasta trezire a conştiinţei naţionale este prima victorie a generalului Franco, cu care el începe elibe­­rarea militară şi politică a pa­triei sale. Se înţelege, că lupta lui nu era o „rebeliune”, în vederea pu­terii politice — cum foarte mulţi făcuseră până la el, ci un ade­vărat războiu împotriva unor a­­devăraţi cotropitori şi inamici. Dacă Franco ar fi pierdut răz­boiul, ar fi pierit Spania ca Stat istoric, ca naţiune, ca popor cu o cultură a sa — creaţiune splendidă şi nemuritoare. Acum, problema victoriilor lui militare şi morale s’au clarificat. Franco restaurează principiul autorităţii, a autorităţii bazată pe conştiinţa naţiei şi a consim­ţământului ei. Se unifică din nou poporul, înviorându-i sim­ţul istoric. Se redeşteaptă idea­lismul şi spiritul educativ al ve­chiului catolicism. El începe fa­za marilor reforme sociale, în­dulcind contradicţile asperită­ţilor şi ale inegalităţilor de clasă. El proclamă unitatea economică a teritoriului. El clarifică şi pu­ne în vigoare suveranitatea na­ţiei pururea independentă. Şi, în acelaş timp, stabileşte rolul unui singur fel de politică, ce nu poate fi alta, decât politica drept funcţiune vitală a Statului. Ast­fel, după grozăvia măreaţă a u­­­nui lung războiu intern, genera­lul Franco redă patriei sale fun­damentul unităţii sale teritoriale, naţionale, politice, culturale şi religioase. Asta înseamnă, că Spania după trăirea adâncilor sale suferinţi, se prezintă ome­nirii ca o Spanie nouă, tare prin autoritatea conducătorului său şi prin tăria conştiinţei sale na­ţionale. G. M. Ivailiv LIMPEZIRE SUFLETEASCA A nu te lăsa prins de svonurile care vin dintr’o parte sau alta, fie ele­ bune sau rele, a nu râvni la ce face ad­versarul de astăzi ci a-ţi urma drumul croit cu sagaci­tate, aceasta este singura cale care te poate scoate la lumină, întrucât ar fi oare necesar să privim la alfii şi să uităm că avem atâtea de făcut, că vremea care în­cepe odată cu primăvara este cea mai prielnică pentru muncă? Am trecut ori prin Parcul Regele Carol II, — şi am păşit într’un mare şantier de muncă. Lemnărie, pie­triş, blocuri de piatră, ciment, fierărie, tot acel mate­rial care formează o imensă bogăţie a ţării, sortit să se aşeze in opere de artă şi de utilitate publică după in­terpretarea pe care Suveranul a dat-o năzuinţelor co­lective. Căci aici se află marea taină a permanenţii unei domnii: să desprinzi din dorinţele confuze, din ideile care se exprimă incoerent, un element de trăinicie, să întruneşti intr’o singură voinţă organizatoare toate a­­ceste energii, să le faci să producă, — şi din mândreţea operii realizate să întruchipezi chipul de mâine al ţării. Trăia Capitala ţării, mai acum câţiva ani, ameninţată de murdăria şi de bolile periferiei. Se cheltuiau bani şi se făceau planuri savante pentru combaterea paludis­­mului, dar nu se ajungea la nici un rezultat practic, pentru că germinaţia insalubră nu era înăbuşită. Tim­pul pierdut a fost câştigat cu socoteală, cu pricepere şi muncă. Şi astfel s’a făcut, că un imens teren neproduc­tiv, unde In anotimpul ploios fermentau mlaştinele şi gunoaele, a fost redat oraşului cu toate înfrumuseţările cari s’au măestrit de artişti şi tehnicieni. Iată Insă că anul acesta noui însemnate evenimente au fost vestite. Se împlinesc o sută de ani de la naşterea Re­gelui Carol I, au trecut cincizeci de ani de la apusul Lu­ceafărului, Mihai Eminescu. In ultimul pătrar al seco­lului trecut, ţara a avut fericirea să treacă de la o epocă de frământări politice, şi de sterile agitaţii revoluţio­nare, la o nouă ordine naţională care însemna alcătui­rea civilizaţiei româneşti sub conducerea primului nos­tru Rege. Atunci s’a zidit din temelii civilizaţia orăşe­nească, şi a fost cel mai de seamă moment când sensibi­litatea estetică a poporului a fost interpretată in opere de artă de făurarii nouilor aşezăminte. Din băjbâiala unor năzuinţe de progres, din dorinţa sfios şi prudent afir­mată de unii, ca şi din amploarea găunoasă şi declama­torie a altora. Regele Carol I a desprins sensul de via­bilitate al fiecărei idei, şi făcându-se interpretul lucid al tendinţei de Inoire, a întrunit toate gândurile bune, a dat prilej de afirmare artei şi tehnicei, a ctitorit sub a lui supraveghere civilizaţia românească modernă. Nu ne este îngăduit să pierdem din vedere faptul că trăi­nicia primei noastre epoci de monarhie se datoreşte în cea mai cuprinzătoare măsură Regelui Carol I, că gustul lui estetic, şi masivitatea operelor de utilitate publică pot constitui un criteriu pentru viitorime. Iată însă că a venit prilejul acestei proslăviri, şi clipa de recunoş­­­tinţă trebue să fie nimbată de acea înţelegătoare apo ■ logie, luminată de dorinţa noastră de a da trăinicie aşe­­­zării monarhice. Nimic mai semnificativ pentru edu­­­caţia generaţiilor viitoare decât alegerea acestui rot mlăştinos şi insalubru pe care mâna omenească l-a în­­lucrat cu pricepere făcând din el un exemplu mărturi­sitor. Nimic mai evocator decât ţara cu drumuri croite pe unde dădea Dumnezeu, pe care goneau primitivels poştalioane, lăsată cu numeroase căi ferate şi poduri, şi silozuri, şi minunate clădiri pentru instituţiile public­e, după primii treizeci de ani de domnie ai primului nostru Rege. Nimic mai demn de o înţelegătoare admi­raţie decât construirea primelor noastre şosele asfaltate,­­destinate să pună în valoare economia şi frumuseţile ţării, şi acea reînoire pe care o vedem pretutindeni afirmându-se ca o adevărată renaştere a spiritelor. Prin acele coincidenţe rânduite de nepătrunsa taină a istoriei, tot în vremea acestui pătrar de secol şi-a de­săvârşit masiva lui operă de gânditor politic şi de ne­întrecut poet Mihai Eminescu. O suragioasă afirmare a dreptului de stăpânire a naţiei, o profetică înălţare a destinului unui popor, căreia nu-i găsim asemănare de­cât tocmai în voinţa reformatoare şi constructivă a pri­mului Rege. Iată pentru ce, aceste două date, o sută de ani împliniţi dela naşterea Regelui Carol I şi cincizeci de ani dela moartea lui Mihai Eminescu,­­ se cer co­memorate într'un cadru vrednic de memoria celor doi oameni. Căci deşi trăind vieţi izolate, independent u­­nul de altul, amândoi au trăit în fiorii aceloraşi năzuinţe şi amândoi şi-au dăruit sufletul unei ţări pe care au ridicat-o dincolo de puterile ei. Va fi Parcul Regele Carol II şi luna Bucureştilor din anul 1939 un loc de pelerinaj al întregii naţii. Se vor succeda în faţa privirilor noastre imaginele concrete ale celor două ctitorii. Va fi un prilej nimerit pentru fie­care să înţeleagă restul unei domnii constructive, să cuprindă într’o privire retrospectivă toată această operă de rectificare a civilizaţiei pe drumurile noui ale secolu­lui. Va fi un prilej mai mult de cinstire a unei munci care şi-a dat roadele în tot ceea ce poate constitui astăzi un surplus de viaţă în existenţa noastră colectivă. Nimeni nu ar fi avut o autoritate mai mare de pro­slăvire a trecutului, de punere în lumină a epocii prime a civilizaţiei româneşti decât tocmai Regele ţării, El în­suşi expresia acestei indestructibile legături dintre tre­­­­cut şi viitor, dintre tradiţie şi înoire. Când svonuri de răzbelişte vin din alte părţi ale continentului, noi ne adâncim în munca şi în nădejdile noastre, dăm trăini­cie duratei dinastice, şi acest fapt ne impune un robust optimism, o limpezire sufletească ferită de orice în­grijorare. . . . Nicolae Roşu ACTUALITATEA Suveranul a răs­puns telegramei de felicitare a d-lui rezident G. Ale­xia­nu Cu prilejul sărbătorii învierii Dom­nului, d. profesor G. Alexianu, rezi­dentul regal al ţinutului Bucegi­u, trimis M. S. Regelui Carol II urmă­toarea telegramă de felicitare : MAJE&TA3FII .SALE. {/«l|l REGELUI CAROL II PALATUL REGAL In această mare zi a învierii Domnului, populaţia ţinutului Bu­­cegi şi noi personal întâmpinându- Vă Majestate cu „Hristos a înviat". Vă rugăm să credeţi în sentimentele noastre de iubire nesfârşită. Nădejdiile noastre, ale tuturor, se îndreaptă, urându-Vă Domnie glo­rioasă şi Sănătate. Rezident regal, G. ALEXIANU La această telegramă, Majestatea Sa a binevoit să răspundă următoa­rele: REZIDENT REGAL G. ALEXIANU BUCUREŞTI Răspunzând prin „Adevărat a în­viat" urărilor bine simţite ale ţi­nutului, vă mulţumesc din toată i­­nima. CAROL D. Argetoianu a so­sit la Milano MILANO, 13. — D. C. Argetoia­­niu a sosit astăzi în localitate, ve­nind cu Orient Express-ul de la Bu­curești. In gara locală d-sa a fost așteptat de d. senator Puricelli pre­şedintele târgului. ■ÛVk., — ......—==• ■ Astăzi soseşte noul ministru al Belgiei la Bucureşti Vicontele Alain du Parc, numit recent ministru al Belgiei în Româ­nia, va sosi astăzi în Capitală. Noul ministru plenipotenţiar al Belgiei va veni cu automobilul de la Oradea-Mare, unde i-a ieşit în întâm­pinare d. Merteus, ataşat pe lângă legaţia belgiană din Bucureşti. Vicontele du Parc a condus Oficiul comercial belgian şi a fost preşedin­te al multor misiuni economice în străinătate. In ultima vreme, d-sa a ocupa funcţiunea de şef-adjunct în direcţia generală a comerţului exte­rior din ministerul de Externe al Belgiei. Măsuri pentru acti­­vitatea organelor fiscale pe teren Ministerul de Finanţe a trimis ori un ordin circular către organele de încasări ale Statului prin care li se pune în vedere acestora, ţinându-se seamă că ne aflăm la începutul unui exerciţiu financiar, să procedeze la intensificarea încasărilor, în limite­ Viitoarea sesiune a consiliului econo­mic al înţelegerii Balcanice Consiliul economic al înţelegerii Balcanice urma să se reunească la 17 Aprilie la Bucureşti. , , kj Preşedintele secţiunei naţionale turce, d. Hassan Saka, încimoştiin-,­ţând secţiunea română că n’ar pu­tea lua parte personal la această dată, a sugerat ideia amânării cu o lună a viitoarei sesiuni. Secţiunile română şi greacă s’au declarat de acord asupra datei de 17 Mai. Se aşteaptă răspunsul sec­ţiunei naţionale iugoslave pentru a se lua o hotărîre definitivă. Ul Catet fin уФШмМ D. Vaida Voevod pleacă la Berlin D. Alexandru Vaida-Voevod con­silier regal, a părăsit Joi Clujul, plecând cu automobilul. D-sa este aşteptat să sosească la Bucureşti azi, Sâmbătă 15 Aprilie şi va ră­­mâne'fli Capitală Câteva­­ zile. ■ Apoi d. consilier regal Alex. Vaida-Ш şi prima vizită o va face la Berlin. BRAŞOV, 13 (Prin telefon). — D. consilier regal Vaida Voevod a so­sit în localitate venind cu automo­bilul de la Cluj. D-sa va rămâne peste noapte la Brașov iar mâi­ne își va continua călătoria. Viticultorii din Prahova mulţumesc d-lui Armand Călinescu, preşedintele Consiliului de miniştri, pentru legea de desfiinţare a hibrizilor D. Armand Călinescu, preşe­dintele Consiliului de miniştri, a primit următoarea telegramă din partea conducerii Sindicatului Viticol şi Agricol din Ploeşti: „Dumnezeu care a avut milă în­totdeauna de neamul românesc în împrejurări grele, i-a dat conducă­tori cari, prin înaltele însuşiri să le poată învinge. Excelenţa­ Voastră, domnule Prim Ministru, nu numai că a­ţi învins vitregia vremurilor, dar prin spiri­tul creator al Excelentei­ Voastre a­ţi împins ţara către un progres ne mai cunoscut până astăzi. Legea pentru desființarea hibri­zilor, alcătuită de onoratul guvern ce prezidaţi, e în această ordine de idei un gest cu urmări fericite, in­calculabile pentru economia noastră națională, prin aceea că pe deopar­te satisface pe deplin interesele vi­ticulturii, iar pe de alta dă un nou avânt agriculturei, prin aceea că redă plugarilor atâtea terenuri ce le fuseseră substrase dintr’o false înţelegere a rosturilor producţiei”. Să trăiţi Excelenţă! (ss) I. G. OBROCEA Preşedintele Sindicatului Agricol de Prahova şi Vice-preşedintele Sindicatului Viticol. LA PALATUL DIN VERSAILLES le ultimelor dispoziţiuni ale guver- Automobilele parlamentarilor şi reprezentanţilor presei veniţi la nulul v- v- v- v lotul din Versailles în ziua alegerii preşedintelui Republicei France. CUVÂNTUL ZILEI _ Daţi-mi vă rog nişte alcool. __ Concentrat? — Poate să fie şi lăsat la vatră! Un robot de patru metri va pro­clama deschiderea ex­poziţiei din New-York Marea surpriză a Expoziţiei mon­diale din New-York va fi un robot gigantic — unic în lume — de­ pa­tru metri înălţime, care poartă în piept o putere de 6 cai putere şi va fi prevăzut cu un „glas" ce se va auzi pe o rază de 4 kilometri. Acesst robot — minune a tectonicei moderne — îi va reveni cinstea de a proclama deschiderea Expoziţiei — şi în acelaş timp de a aprinde miile de lămpi electrice, multicolore, din cuprinsul pavilioanelor. Să sperăm că în seara inaugu­rării, cerul New-Yorkului va fi lim­pede. Pentru că dacă va fi încurat, el va stânjeni una din cele mai originale experienţe din câte au încercat până astăzi americanii. Anume­, Un telescop dirijat spre O stea anumită, va transforma, prin­­tr’un fenomen foto-electric, razele ei în putere motrice. Lumina con­centrată a astrului va fi îndrep­tată spre ochii omului maşină şi acesta­­ va prinde viaţă, va ridica una din mâinile sale uriaşe şi vă apăsa pe un buton; simultan, se vor aprinde toate lămpile expozi­ţiei. DOMNII „TELEVOX" ŞI „TELELUX" Dar acest uriaş robot nu va fi singurul reprezentant al „speciei metalice" la Expoziţie. El va fi în­­tr’un fel şeful unei companii de roboţi — roboţi semănând extra­ordinar de mult oamenilor vii. Ei umblă, vorbesc, calculează şi pot răspunde chiar la câteva chestiuni pe care curioşii vor voi să le pue. Nu totdeauna însă, vizitatorii se vor putea întreţine cu roboţii în limbă... omenească! O serie de fluere vor fi puse la dispoziţia vi­zitatorilor. Aceste fluere sunt puse în con­tact cu nişte dispozitive speciale care transmit ordinele electrice unui robot special — servitor umil — care se numeşte „Domnul Tele­­vox“. Domnul Televox este compus dintr-o baterie de microfoane; cre­­erul lui reacţionează la unde so­nore,­­ unde care se transformă în curent electric şi acţionează în corpul Televoxului, impunându-i mişcările după poruncă. După to­nul flueratului, robotul se ridică, se opreşte şi chiar cântă. Alt robot, botezat „Telelux", di­rijat cu unde luminoase, va face calcule matematice în câteva se­cunde, găsind la repezeală rădă­cina pătrată a oricărui număr, ,compus până la opt cifre. SOLDATUL MAŞINA Dar toate aceste aparate minu­nate nu sunt decât o naivă jucărie de copil în faţa „soldatului-ma­­şină" — alt gigant de oţel, care e supranumit regele soldaţilor din Expoziţie. „Părintele acestui robot este Joe Witman din Chicago, un inginer american cunoscut. Solda­tul maşină, în ciuda celor 450 ki­lograme cât cântăreşte, se depla­sează cu o viteză considerabilă, graţie inimei sale puternice, com­pusă dintr’un motor electric de 18 cai putere. Picioarele robotului, mari cât ale unui elefant, sunt ex­trem de agile şi echilibrul lor este asigurat de un giroscop. ANIMALE AUTOMATE Oamenii nu vor să imite numai pe... om. Expoziţia mai oferă şi câteva specimene de metal dintre patrupede şi păsări. O pasăre cân­­tătoare, un canar, întrece în agilitate canarul adevărat. El sboară prin colivie, cântă, se sbate şi cerce­tează cu ochii pe­ curioşi.' - - ■ ---- g I

Next