România - Capitala, iulie 1939 (Anul 2, nr. 405-420)

1939-07-24 / nr. 413

] CARTEA CEA MARE Cartea cea mare a apărut. Pentru ritmul în creştere al culturii româneşti, pentru încadrarea noastră în marea cultură europeană, apariţia întâiului volum al operei emi­nesciene înseamnă accentul­­ grav peste rostirea acestui­ cuvânt: cultură. Nu este re­zultatul unui entuziasm ţâşnit din vitaminele legendei, ci fapta care umple cu proporţii de monument platforma vea­cului. După marea carte a tu­turor timpurilor, după Biblia tălmăcită în grai românesc, şi trasă în tiparniţa şi edi­tura Fundaţiilor Regale Carol II, „Opere" de Mihail Emines­­cu,­­ întâiul volum, înseamnă, Cartea cea mare — întâiul vo­lum al cărţii celei mari, care va fi alcătuită din zece volu­­me cuprinzând, toată întinderea operei eminesciene. întâiul volum, este compus din „Poezii tipărite în timpul vieţii'*, c­u introducere — Note şi variante. Anexe, o ediţie critică îngri­jită de d. Perpessicius. " !­ Ca să mai insistăm asupra editorului acestei cărţi care cuprinde greniul poetic eminescian, ar fi de prisos, pentru marele renume de au­toritate pe care îl are ca o dominantă în literatura noastră, şi apoi în spaţiul restrâns al cestui articol, ar fi o imposibilitate. D. Perpessicius, cu metoda d-sale de lucru, cu marile resurse şi putere de pătrundere a sensului grandios al operei, şi grandiosul planului unei astfel de ediţii de „Opere" Eminescu, a realizat, o operă editorială pe respiraţie de veac. Bogăţia variantelor, a note­lor, a anexelor, a manuscriselor ma­jorităţii poemelor, aflate în colecţia de manuscrise ale Academiei Române, fac din această lucrare, un moment, perfecţia peste a cărei limită, nu se mai află nuanţe în plus. In prefaţa sa, autorul, amin­teşte cuvintele profesorului N. Iorga, care vorbind despre gândul întâiei realizări a „operelor complete" spune: „Dar e o datorie, pentru noi, păstrătorii preţioaselor caiete, pen­tru noi cari am îngrijit atâta timp moştenirea literară a lui Ale­xandri, să începem, printr’o comisiune la care bucuros aş primi să mă alipesc, ediţia integrală a lui Eminescu, care trebue să fie un monument naţional şi pe care n’o poate da decât Academia Română Editura Fundaţiilor Regale, care a tipărit Biblia, nu putea să lase fără ecou acest mare elan şi limpede conştiinţă Ea a început opera, aflându-i omul cel mai apropiat în înţelegere şi putere de muncă. Primul volum nu înseamnă oare garanţia, ciclului întreg de zece volume, care va cuprin­de „opere complete"? Toate elementele cari îl alcătuesc, mărturisesc aceasta. Şi pe deasupra, se poate afirma, că este una din cele mai perfecte ediții monumentale, din cultura europeană.­ ­. 4\ЛЛЛ1МПЛЛЛПЛЛЛЛЛЛЛААЛЛЛПЛЛПNo\ЛЛАЛАЛЛЛЛЛЛЛАААЛЛ/УиДОУЦДО& CĂLĂTORIE SI ROMANTISM De multe ori, când te afli pe-o zi frumoasă la munte, privind cum curge fapul din ţăpoaie alcătuind clăi mari ori stoguri, te cuprinde o linişte mare, o pace sufletească de parcă te-ai aşeza undeva la soare şi-ai tot sta,­ ai sta mult, ascultând cum; L&tíöa.ffitföSi'#oVií>q$a ÍT ijfstihMfi йЩди&ШЦ. Лс~?§Ге doua versuri aşa de expre­sive, deşi se slujesc de adjective ba­nale ,e lung şi mare — sau tocmai de aceia — îţi sună în minte ca un cântec şi te fac­i să visezi la codri înalţi­ peste care soarele trece ca pe­ste un zid şi la câmpii tăcute ce se întind la nesfârşit, topindu-se în za­rea mioapă de-atâta depărtare. Cel care a scris versurile de mai sus, poetul Gheorghe Topîrceanu, a mu­rit acum un an pe vremea liliecilor înfloriţi şi-a dus cu dânsul senti­mentul acesta puternic şi înfrigurat al tăcerii nemărginite. Topîrceanu iubea natura cu pa­siune — aşi putea zice — şi se bu­cura de fiecare zi din viaţa lui ca de or floare rară pe care i-ar fi dă­­ruit-o cineva. —* Eu nu înţeleg cum poate cine­va să spuie că se plictiseşte!... — spunea el, cu uimire, când se ivea prilejul. Orice zi, — zicea el, — îşi are frumuseţea şi caracteristica ei. Zile ploioase, cu Cântecul lor, zile înso­rite cu lumina de aur, zile posace cu spovedania lor şoptită, zile cu vânt visător ori vijelios, zile îngheţate în gânduri tragice, zile umede de tea­mă, zile cu lumină albă şi sprintenă, zile de iarnă duiosă, de ger aspru, de toamnă melancolică, de primăva­ră oftigoasă, de vară putredă... Nici o zi nu samănă cu alta, fiecare ră­sărit de soare aduce cu el alt şir de idei, alte sentimente şi altă dispozi­ţie. Cum dar să te plictiseşti? Desigur, asta era pricina pentru care poetul nu simţea nevoia să că­lătorească şi-a refuzat chiar un pri­lej minunat de-a vedea ţări străine şi centre de civilizaţie ca Parisul, Londra, etc. — Acesta să fie motivul? — m-a întrebat Seriana Corbu cu care stă­team de vorbă şi-i spuneam cele de mai sus.—Nu crezi că groaza de de­plasare, de osteneală ori alte consi­derente practice l-au împiedecat pe Topîrceanu să călătorească? — S’ar putea, — am răspuns eu prudent. — E, într’adevăr, foarte greu să desluşeşti de unde vine îndemnul a­cesta de-a porni spre alte orizonturi de-a vagabonda prin ţari necumoscu­te, uneori la întâmplare. In orice caz, Topîrceanu n’avea chemarea voiajurilor și nu se putea număra printre acei — cum spune foarte just domnul Eugen Herovanu — că­lători romantici. Fără îndoială că Baudelaire are dreptate când spune Mais les vrais voyageurs sont ceux la qui partent Pour partir, coeurs légers, semblable aux ballons De leur fatalité jamais ils ne s’écartent Et, sans savoisr pourquoi disent toujours „Allons!” Foarte frumos, strâns legat, bogat documentat, d. Eugen Herovanu dis­­tcută problema atâta desbătută a ace­stui ,,călător romantic” îndrăgostit de plăceri și de hoinăreli. Ii dă acest nume, mai ales în amintirea acelor voiajori din epoca romantismului care îşi mângâiau sufletele cu pei­sagii şi senzaţii noui, căutându-le Heine, Shelley, f—: lung şir de per­­iUlităţfc -fleUcide stoyMoroato^ din­ tremcelea ce lasa b­rurmă-le aureoii slăvite. Călătoria şi sentimentul ce în­deamnă pe om s-o facă a avut argu­mente pro şi contra şi mulţi au spus că nu e nevoie de-a pleca din locul în care îţi duci viaţa pentru a călă­tori. Şi că e chestiune de tempera­ment, ci nicidecum vorba de o pa­siune ori cum am zice un „talent special, o înclinare ori o însuşire pe care o ai ori n’o ai. Asta-mi aduce aminte, —­ a zâm­bit bătrâna Steliana Corbu — de piesa lui Fulda „Prostul” — pe care am cetit-o de mai multe ori cu plă­cere. Iţi aduci aminte de acel Iustus care vorbea de călătoriile lui minu­nate prin toate ţinuturile lumii? Spunea cu precizie, descriind peisa­gii,, obiceiuri şi caracteristice, şi el nu păşise niciodată afară din oraşul în care trăia. Călătoriile lui se măr­gineau la un atlas de geografie, ori la un glob pământesc, pe câre îmi aduc aminte. Şi era foarte mulţumit de călătoriile lui şi nici nu s’ar fi gândit, Doamne fereşte, c’ar fi putut să le facă altfel, suindu-se în tre­nuri, vapoare ori aeroplane. Cazul lui Justus Heiberling, însă, nu poate fi luat decât ca o curiozi­tate şi nu însamnă să-l genera’izezi. Şi mai cu samă aici e vorba de o vi­­sărie şi-o dorinţă de-a cunoaşte lu­cruri interesante, pe când adevăra­ţii călători, spune Baudelaire, sunt: Ceux­ là dont les désirs ont la forme des nues, Et qui rêvent, ainsi qu'un conscrit le canon, De vastes voluptés, changeantes, inconnues, Et dont l’esprit humain n’a jamais su le nom! Voluptăţile neprecise pe care ţi le rezervă călătoria şi care sunt inde­­pendente de cumoştinţi, instrucţie şi învăţături câştigate. Sfârşind, prietina mea a zâmbit li­nei năluci depărtate pe care, se vede, o cunoscuse cândva, pe vremea când vârsta îi permitea să pornească prin lume, în cele patru puncte cardinale. Eu mă uitam la liniştea stogului de curând clădit şi la umbrele amie­zii ce se întindeau violete pe pădu­rile străvechi. Profira Sadoveanu* t crestături O NOU­A C­ARTE DE D. N? I­ORGA* Apariţia unui nou volum de d. profesor Neculai Iorga, înseamnă creşterea unei vaste opere cu încă vre­o câteva sute de pagini, de o cuprinzătoare esenţă. Ele adaugă la cultura românească sau la istoria societăţii româneşti noui alfabete, noui forme de gân­dire pe care să urce spiritualitatea românească. De ,astă dată ultimul volum, este acela de „Discursuri parlamentare”, volumul I partea întâia. Despre a­­cest ultim volum s’ar putea spune destule lucruri, cari să fie mici o­­glinzi, ale unei activităţi şi desfă­şurări de lupte politice, văzute prin prisma unor interpretări isto­rice, cu bogăţie de material, obser­­vat, judecat şi trecut în paralele cu alte vremuri istorice. Este o treabă însă care reclamă un spaţiu şi o seriozitate pe măsu­ra materialului cuprins în cele câ­teva sute de pagini ale cărţii... FESTIVALURILE MOZART LA SALZBURG Festivalurile de la Salzburg, cu­prind o specialitate care figurează în programele sale încă din anul 1924. Este vorba de serenadele mozar­­tiene. Ele erau cântate întru început de către orhestre locale,, alcătuite din cei mai merituoşi profesori şi elevi ai conservatorului. In 1929, Filarmonica din Vien­a, se însărcinează cu execuţia lor. In 1933 ea fu din nou încredinţată li­nei orchestre salzburgheze, anume „Mozartorchester”. Programul serenadelor, este alca­­tuit din piese mici, auzite foarte r­ar la concertele clasice. Din timpul lui Mozart încă, era o­­biceiul să se cânte aceste piese, fie ca muzică de masă, fie seara la se­renade. „Mozartorchester” care este compusă din 30 de muzicieni, este o­­asociaţie de artişti liberi, care au concertat în străinătate cu mult succes, în repetate rânduri. Serenadele vor fi executate de că­tre o nouă orchestră.j.Mozarteuim-or­­-Chester" dirijatf-Hă#~mite” maestrul olandez Hogstraaten. Se vor cânta patru serenade de orhestră și Patru «e« k ' ^ n După cum se vede, geniul lui Mo­zart, și toată opera lui muzicală, este gustată de melomani şi cânta­tă de muzicieni, cu aceiaşi consec­ventă dragoste, stilul mozartian, care a influenţat mulţi dintre com­pozitorii moderni, flutură încă dan­telele de sonete pe portativele de mare climat muzical. CONDEIUL CU PREA MULTE CONDEIE mai recenzat la această rubri­că, revista craioveană „Condeiul”, scoasă de un inimos publicist Eugen Constant. Avem aceleași cuvinte bune neuntru elanul redactorului , pentru idealismul de nestricată tă­rie, al multor scriitori din cetatea banilor, însă nu ne putem opri de la mici rezerve. Se simte nevoia revistelor lite­rare şi in Capitala ţării şi în cele­lalte regiuni ale acestei ţări unde spiritualul este adesea încălcat ele alte manifestări ale tineretului. Insă se poate foarte bine subîn­ţelege­ că nu este vorba de apariţia cu orice preţ a unei foi de literatu­ră aşa cum o da Dumnezeu, fără nici o structură, fără nici un fir conducător. Tocmai de orientare duce lipsă literatura de azi, şi din alcătuirea unor reviste cum e „Con­deiul" nu poate isbuti această în­drumare. Materialul divers, prolix, de toate genurile, gradele, şi nuanţele. Coloa­ne încălecate peste coloane, zeci de poeme, netriate şi proză asemenea dau un amalgam ciudat, inform ba­roc. Şi cu o mai dârză triare a mate­rialului, cu mai mult spirit de se­lecţie, ar fi isbutit o publicaţie cu­rată — deşi atâta chiar nu rezolvă nimic A apărut: REVISTE „NATURA" A apărut revista „Natura” No. 7 anul XXVIII cu următorul cuprins: I. Simionescu: Cunoştinţe folositoa­re;I. V. Herescu; Guglielmo Marco­ni; I. N. Copuzeanu: Cormoranul; Herta Călinescu: In ţara otrăvii; I. Stanislavievici: Pompei; Romulus Cioată: Dispresiunea corpilor radio­activi în natură; Instituţii ştiinţifi­ce şi culturale din România; Bule­tin astronomic; Industrii româneşti; Actualităţi ştiinţifice; Probleme pu­se spre deslegare; Reţete practice;­­ Note­, însemnări; Bibliografie. 24. VII. 1939 ftOMANIA No.413 HiTCMTUft Mozart in concertele delà Salzburg In lumina unui oraş patriarhal renasc sunetele dulci ale operei lui Mozart şi se înalţă rodul unei şcoala de grandioasă educaţie muzicală c nu simte la auzirea acestor rector asupra Salzb­urgului, care nu se ascunde în faţa aceluia ce-l vi­zitează, dar nici nu-i desvăluie imediat toate farmecele sale. Salz­burgul vrea să fie mereu descope­rit. Acela care l-a simţit o singură dată, cu tot farmecul său, va fi mereu atras spre acest colţ de pă­mânt atât de plin de lumină şi poezie. Aci trecutul se îmbină atât de firesc cu prezentul, încât nu pot fi separate unul de altul. Când cântecul clopotelor de pe piaţa rezidenţiei psalmodiază cu to­nurile îndulcite de falsetto şi când ultimul cântec din munţii Dach-cuvinte, întreg farmecul unui pei­sagiu, care îmbină în sine, în mo­dul cel mai perfect, natura şi arta. Cu uliţele întortochiate şi pieţele măreţe, Salzburgul nu a uitat ni­ciodată că rămâne un oraş de pro­vincie, care se armonizează arhi­tectonic cu natura înconjurătoare. De aceea nu este de mirare că toc­mai acest oraş ne-a dăruit geniul lui Mozart. Salzburgul a oferit tâ­nărului Wolfgang Amedeus un dar de naş, pe care îl resimţim şi as­tăzi cu nespusă emoţie: nu stăruie în toată muzica sa o notă popora­nă? Timpurile noastre sunt chema­te să priceapă mai bine pe Mozart, care nu urmărea să exprime alt­ceva în muzica lui decât acel îna­ripat acord fundamental, care se confundă structural cu însăşi na­tura. Cât de greşită imagine despre a­­devărata artă au început să ne pre­zinte, acum câţiva ani, interpreţii lui Mozart. Seninătatea lui era lua­tă drept joc uşor, nostalgia lui sen­timentalism, puternica forţă interi­oară, drept demonism. Mozart nu a urmărit nimic din toate acestea şi suntem fericiţi astăzi că muzican­ţii interpretează opera lui aşa cum era în realitate, o muzică simplă şi naturală, amabilă şi uneori plină de humor. Interpretarea justă a lui Mozart a fost totdeauna marea misiune a societăţii ce-i poartă numele „Mo­­zarteum", care de câteva zile, a fost ridicată la rangul de înaltă şcoală de stat. Pe vremuri se înfiinţase „Societatea de muzică bisericească şi Mozarteum" pentru interpretarea muzicii bisericeşti şi laice a lui Mo­zart; după această, a urmat, în Oct. 1870, înfiinţarea „Fundaţiei in­ternaţionale Mozart”. Scopul ei pri­mordial era ca, pe lângă îngrijirea moştenirii spirituale a lui Mozart, să organizeze o academie muzicală de importanţă internaţională, în­­tr’un palat potrivit misiunii sale. Realizarea acestor planuri a rămas în grija viitorului, fundaţia însă, a dat dovadă de o sârguincioasâ acti­vitate prin publicarea primei ediţii a operei lui Mozart la Breitkopf şi Hertel în Lipsea şi prin sprijinirea bibliografiei Koeehl, care apărea în acea vreme, sub îngrijirea lui Rit­­ter von Koeehl, cuprinzând simfonii­le şi divertismentele. In Iunie 1880 s’a inaugurat mu­zeul Mozart chiar în casa în care s’a născut maestrul. Astăzi, acest muzeu cuprinde, pe lângă locuinţa familiei părinteşti, o curiozitate cu­noscută în toată lumea: secţia de istorie a teatrului, unde, prim­ aju­torul modelelor plastice, se poate urmări evoluţia gustului în însce­narea operelor lui Mozart. Nu rare­ori se întâmplă ca decoratorul ser­bărilor din Salzburg să împrumute sugestii şi sfaturi de la această co­lecţie unică. In Septembrie 1588, fundaţia a putut să realizeze o do­rinţă de mult urmărită, luând sub protecţia sa şcoala de muzică „Mo­zarteum". De­ atunci ea şi-a schim­bat numele în acela de „Fundaţia internaţională Mozarteum”, iar prin crearea societăţilor „Mozart" în toată lumea s-a putut organiza un foarte puternic sprijin. In vara a­­nului 1922, şcoala de muzică „Mo­zarteum" a fost ridicată la rangul de conservator, ia­r de la 1930 ea ţine în fiecare vară, sub patronajul fun­daţiei, cursuri superioare de muzi­că, teatru şi dans. Cine vizitează Salzburgul în tim­pul serbărilor se poate perfecţiona la Mozarteum în­ arta dirijerii, cla­vir, violină şi cero, în muzica voca­lă şi dramă de operă şi în sfârşit în arta dansului. Cursurile acestea se bucură de o popularitate mereu sporită nu numai în Germania, ci şi în străinătatea apropiată sau de peste ocean. In fiecare an, melo­manii fac pelerinagii la Salzburg, ştiind că aici vor găsi o adevărată atmosferă muzicală. In 1914, s’a putut construi, graţie râvnei vechi­lor întemeietori” ai fundaţiei, un minunat palat pentru concerte, care constitue astăzi una dintre mândriile oraşului; acum, s’a pu­tut realiza şi dezideratul unei aca­demii muzicale. Lucrul nu era rea­lizabil în Austria sărăcită de după războiu. Astăzi însă şcoala „Mozar­teum" ridicată acum câteva zile la rangul de academie de stat, va pu­tea să îndeplinească toate misiuni­le impuse de tradiţie. Pe lângă aceasta, tineretul poate auzi multe din cântecele uitate, a­­parţinând folklorului îmbelşugat, aşa încât se poate vorbi cu drepta­te de o serioasă cultură muzicală la Mozarteum. Dacă la aceasta a­­dăugăm că d. prof. Clemens Krauss este conducătorul artistic al institu­tului şi că d. Cesar Bresgen condu­ce şcoala de muzică pentru tineret şi popor, am spus tot ce se putea despre valoarea acestei şcoale. Geniul lui Mozart planează pro- stein s’a topit în liniştea serii, se desvălue o parte din sufletul discret al acestui oraş, care rămâne tot­deauna egal cu el, fiindcă este atât de firesc şi atât de adevărat. Tre­bue să ascultăm numai o serenadă în curtea fostei rezidenţei princiare când orchestra concertează în lu­mina liniştită a lumânărilor şi când toate frumuseţile ascunse şi liniile muzicei mozartiene ni se desvălue! Cine a trăit cu toată puterea sim­ţirilor sale o astfel de seară, acela nu va uita niciodată secretul Salz­­burgului. O. Maxitvtiliai­ f ■яаяяяяяянявяяяяяяяяияняацияяянвяняяиняняияиннаняяь,- O carte despre România în limba turcă: Nejad Aytaman: România economică Sub titlul „Iktisadî Romanya” (România economică) a apărut în limba turcă lucrarea d-lui Nejad Aytaman, ataşat comercial al Tur­ciei la Bucureşti. Autorul este bine cunoscut în ţara noastră prin activitatea sa în dome­niul economic, în care a izbutit să dea o reală desvoltare relaţiilor ro­­mâno-turce. D. Nejad Aytaman a ţinut să pună la dispoziţia cititorilor turci o expu­nere documentată asupra economiei româneşti. D-sa a reunit un valoros material informativ, pe саге-l pre­zintă sub o formă din cele mai a­­trăgătoare. De subliniat că aceasta este prima carte care prezintă publicului turc activitatea economică a ţării noas­tre­ şi­ care pune în­­hu­mnă bogăţiile României. Nu numai în Turcia, dar şi în ce­leilalte ţări ale Orientului în care limba turcă este răspândită, se va putea cunoaşte graţie acestei cărţi progresul realizat în ultimii ani de economia românească. După un cuvânt introductiv al d-lui Saphi Tankiper, ambasadorul Turciei la Bucureşti, cartea d-lui Aytamun începe prin a da informa­ţii preţioase asupra geografiei, si­tuaţiei etnice, asupra actualei si­tuaţii politice, prezentând realiză­rile regimului Renaşterii Naţionale. Noua Constituţie, noua lege­­ admi­nistrativă, reformele înfăptuite in ultima vreme în toate domeniile de activitate sunt înfăţişate cu un real discernământ şi cu o vădită capaci­tate de reliefare a esenţialului. In capitolele următoare, autorul vorbeşte de agricultura noastră, de reforma agrară, de producţia de cereale, legume, tutun, fructe, des­pre viticultură, creşterea vitelor, piscicultură şi bogăţia noastră fo­restiera. Desvoltarea industriei naţionale este amplu studiată arătându-se va­loarea produselor româneşti şi in­teresul pe care ele o prezintă pen­­tru pieţele orientale. Comerţul exterior şi politica co­­mercială a României formează un capitol aparte, bogat în date statis­tice şi aprecieri judicioase. După o expunere a politicii mi­niere şi a finanţelor ţării, se anali­zează cu adâncă înţelegere schim­burile comerciale între Turcia şi România. Lucrarea d-lui Nejad Aytaman constitue una din cele mai preţioa­se contribuţii la colaborarea român­­no-turcă pe plan economic. „FILOSOFIE, ŞTIINŢE MODERNE, POEZIE“ de dr. MAX RICHTER D. prof. dr. Max Richter a publicat­­ de curând o interesantă lucrare filo­sofică, intitulată: Filosof­ie, ştiinţe moderne, poezie, în care sunt ana­lizate raporturile dintre ştiinţe şi fi­­losofie şi se arată semnificaţia filo­sofică a ultimelor rezultate la care au ajuns ştiinţele contemporane. E o lucrare, am putea spune, de intro­ducere în filosofie, în care sunt ex­puse cu o deosebită claritate con­cepţiile filosofice fundamentale. Materialismul, spiritualismul, dua­lismul, monismul pur, politeismul, panteismul, monismul. O lucrare sub formă de catiserie care poate fi înţeleasă şi de acei lec­tori care nu au o pregătire filosofică, dar o lucrare în care nu se sacrifică nimic din exactitatea ştiinţifică. In capitolul final, d.­ prof. Richter se ocupă cu ciclul poeziilor lui Goethe despre „Dumnezeu Şi lume”, arătând ideile filosofice care le a­­nimă. Cultura noastră filosofică, săracă în lucrări de iniţiere, se îmbogăţeşte cu o lucrare de un incontestabil fo­los cititorilor. T­HALASSA THALASSA!­ IUrmare din pag. l­aj îmi amintesc o vacanţă a copilăriei, din vremea ghetelor înal­te cu nasturi şi a ciorapilor negri şi groşi, până deasupra genun­chilor; o vacanţă la celebra pe atunci aşezare răsleaţă a băilor Movilă. Mai cercetaţi şi acum arhitectura hotelului. Priveliştea la mare n’avea nici un preţ. Plaja era pentru jocul copiilor îmbodo­­biţi până peste urechi, „să nu-i ardă soarele”, pentru cules de scoici şi pescuit de meduze. Ceilalţi, oameni copţi şi serioşi, făceau o plimbare rituală pe faleză doar după apusul soarelui şi atât ! Toată ziua căutau umbra cu frenezie şi suspinau după răcoarea jilavă a munţilor, după şipotele reci şi isvoarele cu tufe de feregă. Pentru dânşii era faţada întoarsă spre uscat şi spre drumuri col­­boase, spre firava vegetaţie de oţetari şi salcâmi, spre coliva ron­durilor de flori care se ofileau extenuate în dogoarea nămezilor de Iuliu. Pentru dânşii, hotelul fusese clădit cu spatele la mare, cu feresterele bucătăriilor şi closetelor într’acolo unde toată arhi­tectura modernă a litoralului deschide terase şi mari ferestre nestrăşenite. Ghiolurile făcătoare de minuni au trecut pe al doilea plan. Marea, plaja, soarele, au biruit. Şi se vesteşte pentru întreg ţăr­mul nostru de mare, un viitor pe care nici pe departe, oamenii anului 1900, nu cutezau să-l bănuiască. Dacă nu mă înşeală profanele şi vagile mele cunoştinţi filo­logice, chiar numele Mării Negre, vine de departe, de la Ahsaena iraniană, preluată de geţi şi de sciţi, însuşită la început de greci. Marea întunecoasă, neprimitoare, vrăjmaşă, marea unde au ră­tăcit purtate de vânturi şi devastate de furtuni, corăbiile Argo­nauţilor, căutând lâna de aur ascunsă în misterioasa Colchidă. Numai târziu, numele a fost preschimbat în Pontul Euxin, marea ospitalieră şi blândă. Poate că această metamorfoză de nume, datorită navigatori­lor din antichitate pentru considerentele lor marinăreşti, după două mii şi mai bine de ani, a căpătat o a doua întărire, de astă­­dată pentru Paradisul cel nou pe care-l înfăţişează oamenilor de Uscat, cu plajele, hotelurile, vilele, ţărmurile însorite, cu multi­colora floră a costumelor presărate cu un penel de pictor pointilist pe fondul nisipurilor de aur. CEZAR PETRESCU .

Next