Românul, octombrie 1911 (Anul 1, nr. 217-218)
1911-10-04 / nr. 217
Pag. 2. rum nec non alium valachorum in districtibus Lugos, Sebes, Mihold, Almas, Karasofii, Balgasii, Komiatii et Illec, quod ipsi in confiniis regni nostri collocati, in custodia et tuitione vactorum Danubii contra Cretros in cursus Turcarum**)“, adecă tuturor nobililor români din districtele Banatului, cari apărau vadurile Dunării de desele năvăliri ale turcilor. Alt document din 1442, conține dania lui Vladislav, regele Ungariei, făcută românilor Ștefan și Mihail din Crăciunești, „more .et ad instar ceterorum valachorum in dicto comitatu maramorisiensi possesiones habentium***)“, adecă le dăruește moșiile în felul cum se posedau ele de români în Maramurăș. Se știe însă că posesiunea de moșii era un drept nobiliar. Am putea urma așa cu sute de documente, cari dovedesc toate prezența unei nobilimi vechi și numeroase în Banat, în Maramureș și în Transilvania, dar ne mulțumim cu puținele citate aduse, la cari am fi curioși să vedem ce va răspunde învățatul organ unguresc „B. H.“ ROMÂNUL Nr. 217/1911. Adunarea de la Mureș-Ludoș Șiragul frumos al adunărilor poporale inaugurate de curând, s’a îmbogățit cu o mărgea nestimată, cu o perlă dintre cele mai frumoase, cu măreața adunare ce s’a ținut ieri la Mureș-Ludoș. Comitatul acesta de însemnătate istorică pentru noi românii, care ne-a dat falnicii noștri eroi ai luptelor noastre pentru desrobire, nu putea să tânjască vreme lungă în starea aceea de apatie, la care se părea condamnată în timpul din urmă, de vitregia sorții. Eram siguri, că curentul de premenire va străbate în curând în acele câmpii. Și iată azi avem fericirea să înregistrăm, cea mai populară, cea mai însuflețită și cea mai frumoasă adunare care s’a ținut vreodată prin părțile acelea. Poporul din acest comitat a grăbit să asculte fruntașii neamului veniți din depărtări mari, ca să-i înroleze de ostași vrednici, credincioși și devotați ai stindardului național. 4000 de oameni și mai bine au venit să cunoască scopul luptei îndârjite, ce o duc fruntașii de multe decenii fără alt sprijin, decât credința lor neclintită, decât fanatismul lor sfânt în iubirea de neam. Și strălucirea ochilor lor și tunetele de urale ce se ridicau asaltând tăria cerului ne mărturisesc, că cei 4000 și mai bine, au înțeles glasul generalilor, au înțeles chemarea la luptă pentru existența neamului românesc, — și de acum înainte cei ce poartă steagul în lupta sfântă pentru drept și egalitate vor putea avea mângâierea, că milioanele la spatele lor le înțeleg opintirile și în orice clipă sunt gata să stoarcă izbânda falnicului stindard al partidului național. * Adunarea, dintre cele mai mărețe, din seria adunărilor anului acesta de muncă, o deschide cu un avantaj și frumos discurs, președintele clubului național comitatens cl. dr. Emil Cormoș Alexandrescu. Constată cu multă plăcere, că chemarea plină de dragoste a avut răsunet și plaiurile istorice ale Turdei și-a trimis copiii desmoșteniți până azi, sub steagul falnic al partidului național. Tot sufletul românesc, care bate pentru neamul său, a grăbit azi la Ludoș, să asculte poruncile statului major, ca astfel gata de lupta ce ne stă în prag, să izbândească dreptul de a înrâuri ocârmuirea țării... Am venit — zice d-sa — să cerem drept de vot pentru fiecare cetățean al patriei noastre fără de noroc, fără nici o restricțiune. E nedreptate să se lipsească de vot un om din cauza, că nu știe scrie. Este doar scrisoare mai frumoasă, decât brezdele ce le trageți cu plugul în țărâna vârtoasă, cu sudoarea feței voastre ? Nu e scrisoare mai grea decât orice scrisoare cu pana, când voinicul român cu pana de argint a coasei sale șerpuind doboară la pământ lanurile de grâu ? Nu e scris și cetit zângănitul ciocanelor grele, ce smulg din pântecele pământului, sau din labirintul fabricelor uriașe, tot atâtea moderne iaduri pământești ? Da, din pieptul larg al acestor fabrici colosale se rostogolește ’n valuri formidabile fumul negru, asaltând cerul și cerând drepturi egale tuturor popoarelor patriei noastre. Indicând astfel, domnul Cormoș-Alexandrescu, scopul adunării, salută corifeii partidului, pe intelectuali și poporul, care a grăbit în număr atât de frumos la adunare și dă cuvântul venerabilului și de toți iubitului președinte al partidului național d-lui Gheorghe Pop de Băsești. Salutând cu dragoste pe cei prezenți, domnia sa ține să accentueze munca desinteresată și demnă de toată recunoștința, ce o depune comitetul pentru deșteptarea poporului românesc, al cărui reprezentant legal este. In lupta mare ce a inaugurat-o statul major al poporului român, comitetul național, nu cere și nu așteaptă nimic, decât bună credință și înțelegere din partea poporului. Nu poate să nu amintească de data asta, lipsa de unitate ce s’a vădit și mereu se observă în lupta noastră națională. Crede însă, că această unitate va fi realizată în curând. Relevă apoi legalitatea și îndreptățirea luptei partidului național, care are de bază a existenței sale un program politic, frumos, liberal și democrat, ce nici cel mai vajnic dușman nu-l va putea excepționa, întrunind toate condițiile pentru a duce stindardul la izbândă. Chiar și cel mai jignitor punct al programului nostru, față de ideea himerică de stat unitar maghiar, este o dorință justă și foarte modestă. Se poate închipui, doar, o mai modestă pretențiune, decât să așteptăm de la oficianții statului cunoașterea limbei române , înșirând apoi multele nedreptăți ce își au cauza în ignoranța funcționarilor din ținuturi românești, față de limba românească, promite, că câmpia Ardealului, și peste tot comitatul Turda- Arieș, ce se bucură de un trecut național,glorios, va avea deosebita considerațiune a comitetului partidului național.Poporul aplaudă delirant, îndelung. Venerarabilul nostru președinte adânc mișcat cedează locul d-lui dr. Teodor Mihail. Fraților! Azi trăim vremuri grele, dar de mare însemnătate pentru câștigarea drepturilor popoarelor desmoștenite. La anul 1848, când s’a purtat lupta înverșunată pentru libertatea și egalitatea popoarelor, noi ce am dobândit? Atâta numai, că bietul nostru popor legat de glie a scăpat de jugul iobăgiei, guvernarea țărei însă a rămas tot în mâna claselor privilegiate, în mâna grofilor și baronilor. Dela anul 1848 până la anul 1867 înaintașii noștri au purtat lupte grele pentru câștigarea și asigurarea drepturilor de libertate și egalitate a neamului românesc. Durere însă aceste lupte n’au avut rezultatul dorit, căci la anii 1867 și 1868. **) Maniu, Disertație istorico-critică, 1857 pag. 541. ***) Mihali, 1. cit., pag. 314. Bietul Boștină Mihai! Nu fusese băiat prost în școală, dimpotrivă, totdeauna printre cei dintâi, ager și silitor. Și iată, ce folos! Trecuseră ani de când făcuseră împreună bacalaureatul; el, Radu Calomfirescu, om bogat, luase de formă o licență în drept ce nu-i era de nici un folos, căci deputat se alegea el și astfel, pe când acesta, trebuia s-o ducă greu al naibii, și îmbrăcămintea, și fața palidă, și ochii înfrigurați, asta o spuneau: — Ei, Boștină, tu erai? se hotărî Radu trecându-i brațul prietenește pe subsuoară. Dacă n’ai altă treabă, aide cu mine să mai stăm de vorbă. Plecară alături, amestecându-se prin lumea care la ceasul acela mișuia pe trotuare. Calomfirescu observă câțiva prieteni cari zărindu-l într’o companie atât de curioasă, trecând pe lângă dânsul evitați să-l salute... — A, da! inimi seci, îngâmfați ridicoli, pentru cari totul nu era decât spoiala, aparența, zorzoanele! Nu, nu — el, Radu Calomfirescu de și de obârșie de zece și de o sută de ori mai nobilă ca a acestora, nu era ca dânșii ; el era democrat, cu toată înfățișarea lui de tînăr boer chiabur, nu era mândru câtuși de puțin, — și iată dovada ! Cu toată înfățișarea lui de boem jerpelit, Mihai Boștină însă nu era democrat de loc, — și era cât se poate de mândru de a trece prin vulgul acesta alăturea de un urmaș al Basarabilor. Sângele lui de Mușatin îi curgea mai viciu prin vine, se simția ridicat la rangul lui adevărat de nobleță, și n’ar fi dorit altceva decât să-l poată vedea astfel „boii“ aceia de la cafenea Au și putut să-l vadă, căci până târziu după miezul nopții ciudata pereche de prieteni a colindat toate localurile de noapte mai cunoscute. Generozitatea lui Calomfirescu se pornise ca o cascadă, atâta șampanie ca în seara aceea nu mai băuse Boștină în toată vieața lui de până atunci, dar nici atâta genealogie boerească nu mai făcuse. Tînărul boer îl ascultă măgulit, căci oricât de democrat ar fi cineva firește că n’are să i se socotească drept un cusur o origine ilustră. Ba aceasta îl obligă și mai mult, bineînțeles însă că, în definitiv, numai meritul personal are să conteze... Aș! Urmașul Mușatinilor nu-i lăsa nici atât. Cu gesturi largi, cu intonații trufașe, vorbia despre deosebirile atavice dintre om și om, despre selecțiune, despre virtuțile moștenite și despre o serie întreagă de alte teme de acestea, pe care avea de gând să le sintetizeze într’un vast studiu, menit din seara aceasta să fie dedicat ilustrului vlăstar al Basarabilor. Erau binișor tocmiți, când se sculară în sfârșit să plece. Calomfirescu nu voi cu nici un preț să-l lase pe Boștină. Aproape cu sala îl urcă într’o cirje și-l duse acasă la dânsul. Servitorul, care le deschise făcu ochii cam mari, dar poruncit stăpânului, nu se putea împotrivi : — Să-i pregătiți domnului odaia cea albă, și mai repede!* In odaia cea albă, Boștină stă întins pe spate în patul moale și parfumat. Lampa de pe măsuță aruncă o lumină vie într’un cerc, care cuprinde jumătatea de sus a patului și scaunul pe care zac în neorânduială straiele, nedemne de dânsul, ale tânărului Mușatin. Dar el vede mai mult cele ascunse în penumbră, vede covoarele scumpe, mobilele masive, cadrele prețioase de pe păreți, — vede luxul sever ce deosebește un interior cu adevărat boieresc de unul care ar caracteriza frivolitatea și lipsa de gust a unui parvenit. Pipăe cu degetele fierbinți, plapuma de mătasă, și se dă cu totul meleșelii voluptoase care-l cuprinde. Aici, iată, aici ar fi, aici este el la locul lui. Așa întocmai, cum închipuirea-i prefăcea și îmbrăca adesea mansarda-i sărăcăcioasă, așa erau aci toate, — de pare că le-ar mai fi văzut odată, cândva, aevea. Da, trebuie să le mai fi văzut. Dacă nu în existența aceasta, în arta anterioară. Le-a văzut cu ochii străbunilor, cari trăiesc în noi și se deschid uneori ca să privească prin ochii noștri. Nu, nimica nu-i era străin aici, totul îi era familiar, ca acasă, — întors acasă după o pribegie nenorocită, fără rost, o pedeapsă a sorții pentru cine știe ce păcate... Mihai Boștină stinse lampa, și întunerecul și visele-i se populară de apariții, — o mare adunare de boieri veliți, printre cari împarția, mândru și fericit, strângeri de mâni ceremonioase. *