Românul, august 1914 (Anul 4, nr. 170)
1914-08-02 / nr. 170
Pag. 2 și un suflet cu poporul ce-l păstorim, și cu marile interese ale țării. Au fost preoți cari și-au condus din sat parohienii, venind în fruntea lor până în Sibiiu, adevărați „preoți cu crucea ’n frunte”. Un răspuns vrednic, mai bărbătesc, mai înalt, nici nu putea să dea poporul românesc celor ce-l bănuiau, decât manifestarea din nou a vechilor virtuți de viteji apărători ai țării cari formează comoara sufletească a neamului românesc. Orlat, August. Al D-voastre I. Agârbiceanu. Neutralitatea Italiei. Marele ziar milanez „Corriere dela Sera” publică cu privire la atitudinea adoptată față de aliatele sale un articol inspirat se pare din cercurile guvernamentale italiene și pe care îl redăm mai jos în punctele lui esențiale: „Neutralitatea italiană declarată oficial, a fost primită cu o satisfacție generală. Puținele glasuri cari s’au ridicat contra ei, nu pot să scadă dreptatea și folosul măsurei luată de guvern. Întreaga opinie publică italiană își dă seama că Italia nu ar fi ajuns la o asemenea concluziune, în cazul când ea nu i-ar fi fost permisă de examenul real al înțelegerei avute cu Austria și Germania. Aliații noștri au început un răsboi agresiv (?) Nu ne putem da seama de cauzele ce au îndemnat pe aliați să facă aceasta, dar nici nu putem interpreta tratatul după placul aliaților noștri, pentru a lua parte într’o aventură de a cărei preparare nu am fost informați, și ale cărei urmări probabile nu au fost desbătute cu noi deși ele ne interesau în mod direct, înlăturați în momentul când spiritul tratatului obliga să fim consultați asupra situației, astăzi când stăm de-o parte nu facem altceva decât să urmărim linia logică trasă de adversarii noștri, dincolo de punctul în care sfârșindu-se foloasele Austriei și Germaniei începe grija adâncă stândreplățită a intereselor noastre esențiale. Un simț fundamental al drepturilor unei națiuni, arată că nu este cu putință ca un tratat de alianță să fie înțeles în sensul că, unul dintre aliați, ar putea să acorde celuilalt dreptul de-a deveni arbitrul aprobat atunci când e vorba de luat deciziuni de cele mai grave cu privire la destinele unui popor. Suntem convinși că guvernul nostru nu a avut nevoie, să forțeze sau să deformeze spiritul înțelegerii ce ne lega de Austria și Germania, atunci când a declarat că suntem liberi să ne afirmăm neutralitatea, fixând linia de conduită a statului italian”. JkOMANUL’* Ziarul italian, continuând, recunoaște că neutralitatea păstrată de Italia nu înseamnă micșorarea mărimei responsabilității ce apasă asupra statului italian, că această neutralitate nu constitue o soluție definitivă, și că ar fi copilăresc lucru ca guvernul să-și facă iluzii cu privire la comoditatea poziției sale în mijlocul unei ciocniri atât de colosale de forțe, și de interese. „Declarațiunea de neutralitate nu trebuie să corespundă dorinței de a ne rezerva rolul de simplu spectator. In cazul când am fi avut o asemenea dorință am fi arătat, să nu ne dăm seama de enorma și incomparabila gravitate a împrejurărilor”. Ziarul italian insistă apoi asupra faptului că neutralitatea Italiei însemna că această putere nu putea să sacrifice obligațiunilor tratatului drepturile ce îi erau acordate prin însăși acest tratat susținând cu armele o cauză periculoasă intereselor statului italian(?). Sâmbătă, 15 August 1914. Din România. Belgia și România. Judecând situația în care se află Belgia ajunsă teatru al răsboiului și expusă astfel tuturor nenorocirilor împreunate cu astfel de întâmplări, „Independance Roumaine” scrie: „Rime nu cunoaște încă exact acele „știri sigure” (că Francezii voiau să atace Germania trecând prin Belgia) de cari ne vorbește comunicatul german, dar ele sunt fără îndoială serioase și istoria le va judeca după adevărata lor valoare. „Pentru noi, cari nu putem, decât să înregistrăm faptele așa cum sunt și fără părtinire, deoarece suntem desinteresați în lupta actuală, noi nu putem decât să compătimim Belgia, că soarta aceasta crudă a silit-o să intre în acest viespar, oricât voia să stea de-o parte cum îi dictau interesele sale. „Pentru noi, cari am fost adeseori numiți Belgia orientului, și cari ne aflăm de asemenea scurți între două mari popoare cari se răsboiesc, noi trebuie să ne bucurăm că situația geografică a țării noastre nu face dintr’însa un vad necesar pentru toate armatele beligerante ale vecinilor noștri. „Cu ușurință se pot da lovituri necesare în altă parte decât la noi, și norocul acesta providențial ne pune la adăpost de orice invaziune, și ne permite să ne păstrăm, în așteptare, pacea și liniștea, la care aspirăm”. Românii din străinătate și mobilizarea. București. — Numărul Românilor surprinși în străinătate de evenimentele răsboiului e considerabil. Cea mai mare parte dintre ei s’au grăbit să se întoarcă în țară cu trenul, dar mulți au rămas și sunt și acum încă pe drum. O bună parte din cei cari își petreceau vara în Franța și Elveția, nu s’au putut întoarce, din pricina iuțelii grozave cu care s’au precipitat evenimentele. Aflăm că o ceată de Români sunt în drum pe Marea Mediterană, pe bordul vaporului italian ,,Sicilia”, care în curând are să sosească la Constantinopol. Vaporul „Dacia” al S. M. R. a plecat la Constantinopol să-i aducă apoi la Constanța. O altă ceată e pe bordul altui vas italian, „Torino”; vaporul „Principesa Maria” a plecat întru întâmpinarea lor. De altă parte ministerul lucrărilor publice a primit o telegramă, că vaporul „Dacia” tocmai acum a părăsit litoralul francez având pe bord 240 de Români din Franța. Un număr mărișor de Români nu au putut părăsi Franța din lipsă de mijloace. E vorba de o intervenție pe lângă legațiunea franceză din București, ca guvernul francez, prin intermediul legațiunei române din Paris, să le pună acestora la dispoziție mijloacele necesare ca să se întoarcă în țară. * „Minerva” scrie: Suntem pentru moment spectatori, însă spectatori vigilenți, ce urmărim de aproape flăcările ce se înalță în văzduh, scânteile ce sunt luate de vânt, gata să intervenim atunci când casa noastră ar fi amenințată de foc. Până acum, mulțămită lui Dumnezeu, vântul pare că nu bate spre noi. Fie ca această stare de lucruri să dăinuiască și de aci încolo cât s’o putea mai mult. Dar dacă prin forța împrejurărilor focul vecinilor se va întinde și asupra noastră nu trebuie să ne tulburăm, n’avem de ce să ne temem. Suntem pregătiți și bine pregătiți pentru orice eventualitate. Sufletele și brațele celor câteva sute de mii de oșteni sunt oțelite. Fi-vom atacați, fi-vor granițele țării noastre periclitate? Cu o putere de neînvins bravii noștri dela Plevna vor ști să impue oricui respectul Țării noastre. Despre acest lucru trebuie să fim pe deplin convinși mă de lectura sa. Intr’aceasta consta .,impresionismul” său hulit așa de mult la început și acceptat apoi de toată lumea. Bnzuința aceasta însă de a-și da sama ajungea la o așa de profundă analiză de sine însuși și la o așa de amănunțită pătrundere a procesului de plăzmuire poetică, încât sintetizarea și fixarea rezultatelor ei erau înseși o prețioasă operă de artă. Astfel el e creatorul unui nou gen literar, al essai-ului critic impresionist. Fiecare bucată din acele zece volume „Les contemporains’’, ne înfățișează în adevărata sa lumină o nouă lătare a vieții literare universale de astăzi sau un nou fel de influență a operelor vechi, și un nou fel de a privi această influență. Critic teatral la „Journal des débats” colaborator la „Revue bleue” și „Revue hébdomadaire”, n’a fost eveniment important în viața literară franceză, pe care să nu-l fi luat la scalpel, și să nu-i fi arătat în ce constă valoarea artistică a operei. El a fost acela, care, din punct de vedere francez, a dat cele mai judicioase păreri asupra lui Ibsen, precum el a fost cel, care a scos la lumină marea valoare poetică a lui Maurice Maeterlinck și a arătat locul ce se cuvine acestui belgian genial în literatura universală. Și în judecata sa nu cunoștea decât glasul convingerii sale proprii. Prejudiui nu existau pentru dânsul. Dacă trebuia, se lua la luptă chiar cu păreri stabilite de patruzeci, cincizeci de ani sau și mai mult, și le dobora fără cruțare arătând publicului rătăcirea în care se află. Doar nu mai demult decât acum doi ani, reduse pe mult mângâiatul Chateaubriand la adevărata lui valoare, dovedind, spre uimirea parisienilor, că toată opera acestuia nu-i decât dulcegărie în fraze umflate și pline de culoare, și că nici pe departe nu merită importanța de care a avut parte. Crescut în adevărat spirit francez, — după cât se spune, nici nu știa altă limbă, — poate adeseori dedea o importanță exagerată formei, și ajungea, să fie nedrept câteodată (d. p. din pricina aceasta îl considera pe Racine superior lui Shakespeare), dar să nu uităm, că ceea ce aștepta acest om, care se potrivia mai bine în epoca lui Racine și Boileau, decât azi, „conținutul cel mai nobil și cel mai înălțător în haina cea mai perfectă”, era și este principiul călăuzitor al tuturor artiștilor într’adevăr mari. Spiritul de analiză critică însă dacă a fost o mare calitate a judecătorului literar, nu s’ar putea spune, că a avut o înrâurire tot așa de rodnică și asupra poetului. Romanelor și pieselor lui de teatru, oricât de artistic ar fi ele alcătuite, le lipsește elementul de căpetenie, viața, căci le lipsește varietatea tipurilor scoase din viață. Simțul de critică, aspru dar drept față de alții, a ajuns în acest caz cea mai severă autocritică și i-a legat în mare parte puterea de a observa, de a combina și de a crea astfel tipuri și situații, cari să-ți producă totdeauna iluzia realității și să nu te lase să vezi că-s calculate. Dar nu pe Jules Lemaître din aceste romane și piese de teatru îl cunoaște lumea literară, precum nici pe cel din cele două volume de poezii, la cari se gândea totdeauna cu drag moșneagul. Adevărata lui valoare stă în activitatea lui de crtic, prin care nu numai a îndrumat spre bine literatura modernă franceză ci a croit drumuri nouă pentru întreagă critica și literatura universală... Și bătrânul critic, ale cărui conferințe erau totdeauna adevărate evenimente literare, s-a stins deunăzi în vârsta de șaizeci și unu de ani, ducând cu sine întreg dorul de muncă al săteanului din Vennecy, de unde a pornit, și întreg spiritul acela pătrunzător și schinteitor, care i-a creat un loc cu totul aparte în literatura franceză și critica noastră contimporană. S’a dus, pare că să nu mai vadă nenorocirile și legăturile nefaste ale țării sale, pentru a cărei înălțare sufletească a muncit o viață întreagă... Lugoj, 10 August 1914.