Romanulu, ianuarie 1881 (Anul 25)
1881-01-15
42 ROMANULU, 15 IANUARIE 1881 ADUNAREA DEPUTAȚILOR Ședința de la 13 Ianuarie, 1881. Ședința se deschide la orele 1 și jun supt președinția d-lui vice-președinte D. Leca, fiind presinți 94 d-nî deputați. Sumarul ședinței președinte se aprobă. Se trimit, mai multe petițiuni și cereri pe la comisiunile respective. La ordinea dileî sunt interpelările d-lor N. Ionescu și Schiler. D. N. Ionescu luând cuvântul, cere d-luî ministru de resbel a se publica documentele oficiale, privitore la compania armatei nóstre din Bulgaria. D-sea dice că publicarea lor este forte simțită de órece s’au scris în cărți străine fapte cari nu se cunosc de Români, și pentru a putea fi controlate și combătute aceste cărți, este nevoie de documentele oficiale. Afară de acestea ele sunt trebuinciose și pentru acelea care ar scrie istoria acestui resbel. De aceea d-sea cere de la d. ministru de resbel a se publica documentele oficiale. D. general Slăticeanu, ministru de resbel, respunde d-lui Ionescu că uă comisiune lucrază în acest scop de doui ani, arată că trebuie timp pentru a se strânge tote actele relative la resbel, deorece Statul- Major, să scie, că nu era așa de bine organisat. D. ministru cere de la d. Ionescu răbdare, căci, ca profesor, trebuie să scie cât de greu este a se scrie că istorie. Se cere închiderea discuțiunei. D. N. Ionescu este contra închidere pretindând că d. ministru n’a respuns la cererile d-sele. D. M. Ferichide îicend că d. Ionescu a făcut acestă interpelare ca se desconsidere persona d-lui ministru în fața oștirei, cere închiderea discuțiunei. Se pune la vot închiderea discuțiune și se primeșee. 1). D. Schiler luând cuvântul, arată pagubele ce suferă comercianții de porci prin înființarea carantinelor la granițele Austriei și prin îndoirea taxelor. D-sea cere a se pune capăt acestui rél. D. R. Boerescu, ministru de externe, recunosce dreptatea cererilor d-lui Schiler și arătă că guvernul trateză chiar acestă cestiune. După câteva cuvinte ale d-lor Lerendache și Aurelian se închide discuțiunea. 1. I. Ionescu, raportorul comisiunei de verificare citeste raportul său pentru verificarea alesului colegiului al II-lea de Ilfov, conchidând la proclamarea deputatului. D. N. Ionescu combate conclusiunile raportului supt cuvânt că comisiunea de verificare, a respins protestele, fără ca să fie convinsă daca faptele cuprinse în ele sunt adevărate sau nu, ceea ce face, după d-sea, ca lucrarea comisiunii să fie fără valore. Este un fapt vădit, mai direct. Ionescu, că la alegerea colegiului II de Ilfov, s’au esecutat ingerințe la municipalitate din partea agenților poliției, cari, deși au dreptul să vină la alegeri, dar, după lege, tocmai a doua zi. Lucrul s’a întâmplat cu totul altfel; agenții polițienesci au venit în ziua d’anteia. Ceva mai multe persone de profesiuni liberale erau în înțelegere cu personele cari nu făcăui parte din biurou și organisau un fel de gardă electorală. D-sea duce apoi, că aci nu este altceva în joc decât sistema care s’a practicat în acestă alegere, și cere ca d. ministru de interne se afirme pe onore și consciință că administrațiunea a stat neutră și că lupta a fost numai între alegători. Dăcă d. ministru nu va face acestă declarațiune, apoi d-sea este în drept a crede că partidul liberal a fost necredincios principiului libertății în alegere. Guvernul trebuie să stea neutru în alegeri și nu înțelege d-sea pentru ce el vine să facă în alegeri uă cestiune de prestigiu guvernamental, precum nici nu înțelege bucuria Camerei că vede pe un frate susținând că alegere și pe altul combătând’o. D. N. Ionescu aminteșce apoi că chiar la începutul viețeî nóstre europeane din secolul acesta, principiul libertății în alegere ne-a scăpat din catastrofa cea mare, când s’au fabricat alegeri prin ingerințe în Moldova de către caimacamul Vogoride spre a aduce o majoritate separatistă, și dice că un singur agent al administrațiunii daca ar înrîuri, ar fi de ajuns ca se facă chiar pe un guvern liberal să protesteze contra alegerilor. D-sea face apoi istoricul unirea principatelor și declară că unul din principiile care tulbură consciință țărei, este acela al alegerilor influințate, de vreme ce nu numai alegătorii sunt torturați, ci și copii lor, servindu-i astfel nu numai în interesele lor materiale ci și în ale inimei. Și, pentru a se câștiga voturi, s’au făcut capitulări de consciință ; pentru ca să nu se întindă persecuțiunile, s’au făcut capitulări de consciință. D-sea congiură guvernul a nu se ascunde la spatele majorităților și să voiască ca alegerile să nu mai fie suspecte ; spre acesta cere a se numită anchetă, care să aducă faptele înaintea camierei și a se vedea astfel cum s’a făcut acestă alegere, care-i pare suspectă. D. P. P. Carp ia cuvânt ca să răspundă d-lui N. Ionescu numai și numai pentru că a făcut și d-sea parte din comisiunea de verificare, și apoi constată că discursul d-lui Ionescu are două părți : una specială, privitóre la acestă alegere, și una generală, privitor la întregul sistem de înrîurire care, după d. Ionescu, s’ar fi aplicat de guvernul actual în tote alegerile. Totuși, se pate ca alegerea acesta se fie bună fără ca sistemul întreg să fie bun, precum se paate asemene ca alegerea acesta să fie rea și sistemul întreg bun . D. Carp admiră apoi virtuțile cetățenescî ale d-lui N. Ionescu care ’l împing să sacrifice chiar pe fratele său pe altarul patriei, virtuți pe care le credea perdute , dar a căror esistență o constată la d. Ionescu, care ar fi putut ânse se arăgă uă altă ocasiune spre a le manifesta. La dosar deci, dice d. Carp, am găsit două proteste, într’unul se zice că mai mulți alegători s’ar fi dus la spatele celor cari scriau bilete și au căutat să vădă ce nume scriau. Biuroul zice că a luat act de acest protest și s’a dus acolo la masă și, față cu acei cari protestau, a constatată cum că lucrurile nu s’au petrecut așa. — Așa stă la dosar. — Eu merg mai departe și die, că s’a constatat ilegalitatea, adică că biuroul a constatat cum că acolo unde se scriau bilete, au venit mai mulți alegători și au căutat se controleze votul. Acest singur fapt este pre suficient pentru ca se se invalideze alegerea ? Eu cred că nu, fiindcă atunci fiecare alegere s'ar putea invalida. Fiecare oposițiune n’ar avea decât să vină la masă și se caute să vădă ce se scrie în bilete și apoi se protesteze cum că votul n’ar fi secret. Acesta este întrebarea ce ne-am pus în senul comisiunii și a trebuit să o deslegăm în sens favorabil pentru alegere. A doua protestare a fost mai gravă, fiindcă se zicea cum că alegătorilor nu li s’au dat biletele de alegători, și că, prin urmare, au fost excluși de la vot; la dosar ânse se află oă adresă a primăriei prin care se declara cum că în adevăr acei alegători s’au înfățișat la primărie și au cerut cărți nouî în locul celor vechi cari le perduse și că aceste cărți le au fost liberate. In comisiunea verificătore, deși membru al oposițiunii, însă față cu faptele ce s’au constatat în dosar, am votat pentru validare și fac apel și la cel mai înverșunat adversar al guvernului dăca nu s’ar fi pronunțat tot în sensul acesta. Credăm că d. raportor va da în raport lămuririle necesarii, înse văd că a trecut asupra lor numai în mod sumar, desigur în asceptare ca alt membru al comisiunii să dea explicațiunile necesare. Eu cred că fratele cel mai mic pate se ierte acestă ușoră culpă fratelui celui mare și că d. N. Ionescu nu va fi până la sfârșit aspru cu d. Ion Ionescu. Vin acum la partea generală și las alegerea cu totul la oă parte; fac însă și eu un parantes, fiindcă ne-a dat d. Ionescu exemplul parenteselor: dăcă din discuțiunea ce se va ivi, se vor arăta alte fapte decât acele cari au ajuns la cunoscința comisiunii, este evident că ’mi reserv votul meu, căci, ca membru al comisiunii, n’am putut să mă pronunț decât conform cu actele cari se aflau la dosar. Vin acum la partea generală , unele din punctele susținute de d. Ionescu sunt adevărate, altele ar putea fi adevărate onse cam exagerate, și exagerate cu atât mai mult cu cât ele vin din partea dlui Ionescu care în acestă materie ’mi este suspect, și suspect în urma unor experiențe personale. E că faptul , am fost unul din colegii răposatului Epureanu în ministerul din 1870, când am făcut și noi alegeri, și vă afirm, pe onore, libere pe cât se pate (ilaritate, aplause). Atunci , Ionescu a venit și a dus, în August, că alegerile au fost libere, și a adus omagiul său nu mic, ci d-lui Epurănu pentru că meritul era al d-săle. Nu scia dăcă d. Ionescu a făcut acesta pentru că alegerile au fost libere, sau pentru că atunci nu a voit să provoce oă crisă ministerială; acestă nedumerire a mea provine din împrejurarea că în urmă, când a venit crisa ministerială, în Noembre, a susținut că alegerile cari în August le găsise bune, erau forte rele. Cum ? acelaș lucru ’1 găsim bun scu réü, nu pentru că este bun séu réü, dar pentru că se potrivesce sau nu se potrivesce cu interesul politicei dileî ? șî când facem uă dată acesta, cine ne garantăză că nu o facem totd’auna, și cum rămâne atunci cu puterea convingătore a curentului. Fac abstracțiune de talent căci talentul ’1 are totd’auna d. Ionescu, dar talentul nu priveșce decât forma esterioră, colorațiunea carnațiunea ce dăm ideilor nóstre. De voim însă să convingem, trebuie ca cuvintele să fie puse la serviciul adevărului, și nu al interesului momentan (aplause). — Și acesta este un învățământ care’l vom primi cu toții — (aplause). De aceea susțin, și ’mi pare bine că a venit prilegiul, am așteptat de mult, să spun d-lui Ionescu că nu este bine să punem retorica la disposițiunea oricărei fese. Acesta este tocmai deosebirea între retor și orator : retorul pune talentul sau la disposițiunea tuturor ideilor fie ele ale lui sau ale altor, oratorul nu pune talentul seu decât la disposițiunea convecțiunilor săle. Cum vedeți o deosebire nu de talent, dar de caracter. De aceea vă rog să părăsim acest sistem de a trata tote cestiunile numai după impresiunile momentului și conform cu cerințele situațiunei, și cu planurile nostre politice. Cu asemenea mijloce putem să obținem puterea, acea putere va fi efemeră, ca tot lucru căruia î lipsesce legea morală. Un guvern pare să trăiască mult, dar nu va lăsa lucruri seriose după dânsul. D. Ionescu ’mî este, cum vedeți, suspect și ’mi veți permite a face, în afară de părerile d-săle, uă mică teorie a libertăței în alegeri și, în acestă privință, vom repeta, ca membru al oposițiunei, ceea ce am dis ca membru al majorităței într’uă discuțiune privitore la alegeri. Acid. Carp amintește ceea ce a dis cu ocasiunea interpelării d-lui Vernescu relativă la candidaturile oficiale de pe timpul guvernului Catargi și termină îndemnând pe guvern să țină sămă de cuvintele d-lui N. Ionescu în privința capitulărilor de conșciință. După d. Carp mai iau cuvântul d-nii Dimancea, Stolojan, P. Ghica și A. Lahovari cari susțin alegerea, și în fine d. ministru de interne. A. Tereachiu, care nu se otărase a vorbi de cât numai pentru că a fost atacat direct aminte de d. Ionescu, după a cărui cerere declară pe onore că guvernul n’a avut cel mai mic amestec în alegeri și că le-a lăsat cu totul libere. Probă despre acesta este că nu s’a ridicat nici uă contestațiune pentru nici uă alegere, că nu s’a primit nici uă telegramă prin care să i se denunțe de cine va veni să ingerință. D-sea afirmă încă uă dată că nu s’a amestecat administrațiunea și dice că dăca în Bucurescî s’ar fi urmat presiunile de care vorbesce d. Ionescu, apoi de sigur că toți comercianții și proprietarii cu greutate s’ar fi ridicat ca un singur om ca se le denunțe și să proteste, ceea ce nu s’a făcută. P. ministru de interne termină declarând că va fi întotdeauna, precum a fost și astăzi, rece și imparțial pentru tote alegerile. I), vicepreședinte constată că nu este nici oă contestațiune depusă la biuron și proclamă pe d. C. Nacu deputat al colegiului al II-lea de Ilfov. Ședința se ridică la orele 5 și jumătate săra, anunțânduse cea viitare pe a doua din 14 Ianuarie. DESPRE SITUATIUNEA POLITICA A ROMÂNIEI de MAIORESCU Ce însemnără pentru Germania un principe de Hohenzollern pe tronul României? Iată că întrebare ce merită a se releva: deși ni se pare cum straniu ca Germania să aibă a releva cestiunea acesta abia după patrusprezece ani de domnie ai principelui Carol. Dar straniu sau nu, realitatea e că până acuma situația politică a României a fost tratată în foile germane ca uă relativă indiferență și prin urmare adeseori fără uă cunoscința suficientă a lucrurilor. Interesul răsărit ca din senin de câteva ori pentru unele obiecte de sensație, smulse din conectul lor, precum a fost acela al afacerilor drumului de fier Strousberg de ex., au fost de natură a încurca și mai mult decât a limpedi. ăr reserva rece, pe care a manifestat-o pururea față cu România sfera din Wilhelmstrasse, n’au contribuit la îndrepta lucrurile. Pate că în present lucrurile se vor fi schimbat. Situația politicei generale e dominată în mod marcant printr’un fenomen capital : a intervenit disolvarea alianței celor trei împărați, alipirea cu atât mai intimă a Austro-Ungariei către Germania și, în fine, ca un atmosferă psicologică ce înconiură acest eveniment, s’a schimbat disposiția Germaniei față cu Rusia. Deci a sosit póte timpul de a atrage atenția seriosă a politicilor germani spre partea Gestiunii orientale relativă la România și de a le da ocasie d’a lua de cu timp uă atitudine în caracteristica ceartă de interese, care să desfășoră aci. Un lucru cată să’l stabilim aci din capul locului : căderea principelui Cuza la 11 (23) Fevruarie 1866 și ridicarea principelui Carol de Hohenzollern pe tronul românesc în aceeași primăvără a anului 1866 erau unele în lanțul politicei prusiane, care a avut de scop și de resultat resboiul contra Austriei și întemeiarea confederației Germaniei de nord. In favorul acestei aserțiuni se pot produce uă sumă de probe, întru cât se pot proba în genere asemenea lucruri; între altele dăm proba următore: care, are pentru înfățișarea nostră, avantajiul de-a putea fi controlată de toți. Cu totă încheiarea memorabilului tactat de la Gastein 1865, se știe că tensiunea între Prusia și Austria se tem puternică. Se simțea de toți că politica de fier și sânge avea să se pună în lucrare și contra Austriei. Cea mai de căpeteniă grijă diplomatică a Prusiei era pe atunci de-a-șî asigura printr’un asemenea cas neutralitatea bine-voitore a lui Napoleon 111. Repetatele convorbiri ale d-lui de Bismarck cu împăratul Franciei la Biarritz, scomptele despre uă alianță cu Italia, treceau drept semne clare ale timpului. Broșuri inspirate des ballons d’essai" erau după obiceiul epocei napoleoniane, la ordinea dilei. Intre broșurele acestea politice cea mai însemnată după cum știm, e cea intitulată "la Convention de Castein", care a apărut în Paris la Dentu în Septembrie 1865 (data e remarcabilă) și care, după cum e recunoscut, era inspirată de ambasada prusiană din Paris, imediat înaintea călătoriei a doua a d-lua de Bismarck la Biarritz. Următorele pericole se arătau anume că amenință pe Austria, dăcă nu va ceda la pretențiile prusiane, ci va lăsa ca resboiul să decidă . »La voix de Kossuth retentissante aux rives de la Theiss, en mâine temps que Garibaldi lăverait sur l’Adige le drapeaude Marsala, n’appellerait-elle pas encore les cavaliers de la Hongrie â une nouvelle guerre d'indépendance? La révolution estelié définitivement vaincue en Roumunieet la paix est-elle irrévocablement asurrée dans les provinces danubiennes ?* Acestea se diseseră supt inspirația d-lui de Goltz în Septembre 1865, așadar cinci luni înaintea căderii lui Cuza și șapte luni înaintea necrezutei pe atunci alianțe prusoitaliane.—Compare-se cu acestea evenimentele care au urmat în realitate : în Aprile 1866 Prusia încheie alianța cu Italia (misiunea Govone), ba chiar Garibaldi e utilizat în resboiul contra Austriei (pentru popularitatea lui, ca erou de teatru precum); cu omenii revoluției ungurescî tratăză contele Usedom și se face cunoscută provocarea, făcută generalului Klapka (Kossuth rămăsese în ariergardă) »de a lovi în inimă*; principele Cuza e resturnat,ăr în Main 1866 se urcă Carol de Hohenzollern pe tronul României, însoțit de d. I. Brătianu, ai căruia emisari ’i lucrai pe românii din Ardeal. Dacă, în iulie 1866, Austria nu s’ar fi arătat gata de-a încheia pace, Prusia ar fi încercat de sigur de-a pune în desagregare conglomeratul statelor austriace: pe două parte aveau să se ridice ungurii, pe de alta cele trei milione de români austriaci aveau să fie avisați la cele cinci milione de conaționali liberi din principatul moldoromân. Carol de Hohenzollern era cuiul răsăritean pe care Prusia î l băga în carnea monarhiei habsburgice, precum Italia era cuiul de la sud, ăn Ungaria cel central. Constituirea actuală a principatului României supt dinastia principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen e așadar asemenea că operă a politicei germane și viitorul acestei țări ar trebui se atragă în mod esențial interesul Germaniei. E drept că vremile s’au schimbat de atunci încoce, cu Ungaria s'a încheiat dualismul, »puntul de gravitație s’a mutat la Buda. Austria și Germania, inamicii de la 1866, sunt legate astăzi prin cea mai bună »entente cordiale». Dar principele Carol de Hohenzollern a rămas pe tronul României, și ceea ce fusese odinioră un post înaintat în contra Austriei, pute deveni acum starea lucrurilor fiind schimbată, un post înaintat în contra Rusiei. Principatele unite Moldova și Țara românască, de mult timp un arenă de luptă între interesele opuse ale Austriei și ale Rusiei, sunt și adică asemenea arenă într’un grad și mai mare, dar în orice caz deră importanță mai mare de la tractatul de Berlin din anul 1878 încace, în acest sex de lucruri și din acest punt de vedere vom considera deci raportul României către Rusia și către Austria. Când, în Aprilie 1877, Rușii au trecut Prutul și-a început astfel efectiv ultimul resboiu ruso-turc, încheiaseră cu câteva zile înainte, la 4/16 Aprilie, o convenție cu România pentru regularea pacinică a trecerii lor prin țără și au stipulat în ea, în mod espres, că garantăză »l’intăgrită actuelle du territoire roumain». Teritoriul român în acea »intăgrită actuelle* cuprindea, precum se scie , și partea aceea a Basarabiei care prin tractatul de Paris din 1856 i se restituise Moldovei și care cu Moldova și Țara românască împreună formau principatul unit al României. In cele d’ántâia luni ale resboiului din anul 1877 mnica și pe atunci puțin prețuita armată română se înșirase de a lungul Dunării pentru apărarea frontierelor proprii. Intre acestea guvernul român trata cu Rusia în privirea intrării armatei săle în acțiune contra Turciei. La început Rusia nu voia să scie nimic despre asta ; încă în iulie 1877 d. de Nelidoff respinse ministrului de externe al României, cu ore care trufie, că Rusia n’are nevoie de ajutorul Românilor. Bătut însă de Osmanpașa la 19 iulie, nefiind în stare a lua intăriturile de pământ ale Plevnei cu repciunea cerută, marele duce Nicolae să vădu silit printr’un depeșă presantă de la 6/18 August 1877, adresată principelui Carol al României, să cără ajutorul armatei române. Intr’un timp s’a contestat existență acestei depeșe. Dar ea exista fără nici un fel de îndouială. Autorul acestor scrieri a avut testul iei autentic înaintea ochilor. E scurt, scris franțuzesce, și ’l rogă pe principele Carol de a trece Dunărea cu armata dinaintea Plevnei din causa bântuirii din partea Turcilor. Astfel mica armată română, condusă de principele Carol în personă, trecu Dunărea, avură parte esențială la impresurarea și luarea Plevnei și s’a dovedit uă trupă bună, după mărturisirea unanimă a martorilor oculari. Când, la 10 Decembre 1877, Osmanpașa vădu neisbutind ultima sea incercare de irumpere spre apus, a trebuit să se predea și a fost făcut prisonier de către generalul român Cerchez. Astfel degajați la spate. Rușii putură lua cu asalt trecătorea Șipca, ori la 20 Ianuarie 1878 își ținură intrarea în Adrianopole. Sorta resbelului era hotărîtă. La 19 Februarie (3 Martie) deja s’a încheiat pacea preliminară de la San-Stefano. In România însă sferele politice erau supt dominațiunea unui sentiment curios. Ministrul-preșidinte, I. Brătianu, și adevăratul conducător intelectual al partidului radical, actualul preșidinte al Camerei, C. A. Rosetti, treceau de mult încă drept omeni politici accesibili influinței rusești, deci acțiunea lor era urmărită pe atunci cu orecare grijă. Nu dar că, în împrejurările date, ne puteam sustrage de la unele pretenții ale Rusiei. Prin tractatul de la Paris din 1856 teritoriul nostru fusese declarat inviolabil dintr'o singură parte, era noi înși ne fuseserăm puși supt garanția celor șapte puteri. Dar în cazul de față tate puterile ne părăsiseră. La Franța nu mai puteam gândi, la Italia în genere nu, Anglia pururea nu s’a arătat puțin simpatică. Turcia de mult timp încetase de-a mai avea altă politică, decât aceea a unei îndărătnice pasivități și, în loc de-a acorda, cu uă îndrăsnăță hotărîre, libertatea deplină a României (ceea ce ea era de facto în tóte privirile esențiale și ceea ce ar fi dat póte întregei situații a resboiuluî uă altă turnură), ca, din contra, prină declarație a faimosei »Constituții*, din Decembre 1876, că lucrare rea a lui Midhat-pașa, a stabilit în mod espres că România e »numai că provincie a imperiului otoman*, de-a dreptul în bătaie de joc pentru vechile capitulațiuni, pentru spiritul tractatului de la Paris și în orice cas pentru starea esistentă a lucrurilor, înainte de tote însă, alianța celor trei împărați stătea amenințătore în fața României la începutul anului 1877. Încă la 5 Decembre 1876, principele Bismarck declarase din cuvânt în cuvânt în dieta germană : »Pe cât timp stau în acest loc, nimărul nu-i va succeda de-a aduce uă ruptură în amiciția nostră de o sută de ani cu Rusia... .... Alianța celor trei împărați își merită încă pe deplin numele și există înainte.* Cum putea dor România să se opună Rusiei ? Mulți vor fi justificat și sentimentul patriotic care l-a făcut pe principele Carol de a nu lăsa cu indorință să i să dăruăscă independința deplină a României ca un fruct al acestui răsboi ruso-turcesc, ci de a o câștiga singur cu armele în mână. Dar în privirea conducerii diplomatice din partea lui Brătianu în noua și greaua posiție față cu Rusia, lumea avea un sentiment cam de nesiguranță. Cestiunea care ’î ocupa pe toți era , supt ce condiții, cu ce asigurări pentru viitor intrase armata Română alături cu Rusia în resboiu ? Spre mirare generală, deja în ianuarie 1878, îndată după luarea Andrianopolului, se răspândi știrea că Rusia, cu tote că garantase în mod espres integritatea teritoriului român, voiesce să ia partea română a Basarabiei și să dea pentru ea uă compensație órecare. Mirarea se prefăcu în consternațiune, când Rusia respinse brusc încercarea ce o făcu guvernul român de-a fi represintat printr’un delegat la preliminarele păcii de la San-Stefano. Așadar el avea să se trateze de nobil sine nobil ? La ce ne luptaserăm ? La ce intraserăm în resboiu alături cu Rusia, in formă cu egali alături cu egali ? La ce biruiserăm ? Cu ce titlu de drept Rusia avea să trateze și să hotărască singură cu Turcia asupra sorții nostre, de vreme ce nici noi, nici puterile garante nu-î deduserăm mandatul acesta ? Și într'adevăr, pacea preliminară de la San Stefano s’a tratat și iscălit numai de