Romanulu, ianuarie 1881 (Anul 25)

1881-01-15

42 ROMANULU, 15 IANUARIE 1881 ADUNAREA DEPUTAȚILOR Ședința de la 13 Ianuarie, 1881. Ședința se deschide la orele 1 și jun supt președinția d-lui vice-președinte D. Leca, fiind presinți 94 d-nî deputați. Sumarul ședinței președinte se aprobă. Se trimit, mai multe petițiuni și cereri pe la comisiunile respective. La ordinea dileî sunt interpelările d-lor N. Ionescu și Schiler. D. N. Ionescu luând cuvântul, cere d-luî ministru de resbel a se publica documen­tele oficiale, privitore la compania arma­tei nóstre din Bulgaria. D-sea dice că pu­blicarea lor este forte simțită de óre­ce s’au scris în cărți străine fapte cari nu se cu­nosc de Români, și pentru a putea fi con­trolate și combătute aceste cărți, este ne­voie de documentele oficiale. Afară de a­­cestea ele sunt trebuinciose și pentru ace­lea care ar scrie istoria acestui resbel. De aceea d-sea cere de la d. ministru de res­bel a se publica documentele oficiale. D. general Slăti­ceanu, ministru de resbel, respunde d-lui Ionescu că uă comisiune lu­­crază în acest scop de doui ani, arată că trebuie timp pentru a se strânge tote ac­tele relative la resbel, de­ore­ce Statul- Major, să scie, că nu era așa de bine or­­ganisat. D. ministru cere de la d. Ionescu răbdare, căci, ca profesor, trebuie să scie cât de greu este a se scrie că istorie. Se cere închiderea discuțiunei. D. N. Ionescu este contra închidere­ pre­­tindând că d. ministru n’a respuns la ce­rerile d-sele. D. M. Ferichide­­ îicend că d. Ionescu a făcut acestă interpelare ca se desconsidere persona d-lui ministru în fața oștirei, cere închiderea discuțiunei. Se pune la vot închiderea discuțiune și se primeșee. 1). D. Schiler luând cuvântul, arată pa­gubele ce suferă comercianții de porci prin înființarea carantinelor la granițele Austriei și prin îndoirea taxelor. D-sea cere a se pune capăt acestui rél. D. R. Boerescu, ministru de externe, re­­cunosce dreptatea cererilor d-lui Schiler și arătă că guvernul trateză chiar acestă ces­­tiune. După câte­va cuvinte ale d-lor Lerenda­­che și Aurelian se închide discuțiunea. 1­. I. Ionescu, raportorul comisiunei de verificare citeste raportul său pentru veri­ficarea alesului colegiului al II-lea de Ilfov, conchidând la proclamarea deputatului. D. N. Ionescu combate conclusiunile ra­portului supt cuvânt că com­isiunea de ve­rificare, a respins protestele, fără ca să fie convinsă daca faptele cuprinse în ele sunt adevărate sau nu, ceea­ ce face, după d-sea, ca lucrarea comisiunii să fie fără va­­lore. Este un fapt vădit, mai dire­ct. Ionescu, că la alegerea colegiului II de Ilfov, s’au esecutat ingerințe la municipalitate din par­tea agenților poliției, cari, de­și au drep­tul să vină la alegeri, dar, după lege, toc­mai a doua zi. Lucrul s’a întâmplat cu to­tul alt­fel; agenții polițienesci au venit în­­ ziua d’anteia. Ceva mai multe persone de profesiuni liberale erau în înțelegere cu personele cari nu făcăui parte din biurou și organisau un fel de gardă electorală. D-sea duce apoi, că aci nu este alt­ceva în joc de­cât sistema care s’a practicat în acestă alegere, și cere ca d. ministru de interne se afirme pe onore și consciință că administrațiunea a stat neutră și că lupta a fost numai între alegători. Dăcă d. mi­nistru nu va face acestă declarațiune, a­­poi d-sea este în drept a crede că parti­dul liberal a fost necredincios principiului libertății în alegere. Guvernul trebuie să stea neutru în alegeri și nu înțelege d-sea pentru ce el vine să facă în alegeri uă cestiune de prestigiu guvernamental, pre­cum nici nu înțelege bucuria Camerei că vede pe un frate susținând că alegere și pe altul combătând’o. D. N. Ionescu aminteșce apoi că chiar la începutul viețeî nóstre europeane din se­colul acesta, principiul libertății în alegere ne-a scăpat din catastrofa cea mare, când s’au fabricat alegeri prin ingerințe în Mol­dova de către caimacamul Vogoride spre a aduce o­ majoritate separatistă, și dice că un singur agent al administrațiunii daca ar înrîuri, ar fi de ajuns ca se facă chiar pe un guvern liberal să protesteze contra alegerilor. D-sea face apoi istoricul unirea principa­telor și declară că unul din principiile care tulbură consciință țărei, este acela al ale­gerilor influințate, de vreme ce nu numai alegătorii sunt torturați, ci și copii lor, ser­vindu-i ast­fel nu numai în interesele lor materiale ci și în ale inimei. Și, pentru a se câștiga voturi, s’au făcut capitulări de consciință ; pentru­ ca să nu se întindă per­­secuțiunile, s’au făcut capitulări de con­sciință. D-sea congiură guvernul a nu se ascunde la spatele majorităților și să voiască ca a­­legerile să nu mai fie suspecte ; spre ace­­sta cere a se numi­tă anchetă, care să a­­ducă faptele înaintea camierei și a se ve­dea ast­fel cum s’a făcut acestă alegere, care-i pare suspectă. D. P. P. Carp ia cuvânt ca să răspundă d-lui N. Ionescu numai și numai pentru­ că a făcut și d-sea parte din comisiunea de verificare, și apoi constată că discursul d-lui Ionescu are două părți : una specială, privitóre la acestă alegere, și una generală, privitor la întregul sistem de înrîurire care, după d. Ionescu, s’ar fi aplicat de guver­nul actual în tote alegerile. Totuși, se pate ca alegerea acesta se fie bună fără ca sis­temul întreg să fie bun, precum se paate a­­semene ca alegerea acesta să fie rea și sistemul întreg bun . D. Carp admiră apoi virtuțile cetățenescî ale d-lui N. Ionescu care ’l împing să sa­crifice chiar pe fratele său pe altarul patriei, virtuți pe care le credea perdute , dar a căror esistență o constată la d. Ionescu, care ar fi putut ânse se arăgă uă altă o­casiune spre a le manifesta. La dosar deci, dice d. Carp, am găsit două proteste, într’unul se zice că mai mulți alegători s’ar fi dus la spatele celor cari scriau bilete și au căutat să vădă ce nume scriau. Biuroul zice că a luat act de acest protest și s’a dus acolo la masă și, față cu acei cari protestau, a constatată cum­ că lucrurile nu s’au petrecut așa. — Așa stă la dosar. — Eu merg mai departe și die, că s’a constatat ilegalitatea, adică că biuroul a constatat cum­ că acolo unde se scriau bilete, au venit mai mulți alegători și au căutat se controleze votul. Acest singur fapt este pre suficient pen­tru ca se se invalideze alegerea ? Eu cred că nu, fiind­că atunci fie­care alegere s'ar putea invalida. Fie­care oposi­­țiune n’ar avea de­cât să vină la masă și se caute să vădă ce se scrie în bilete și apoi se protesteze cum­ că votul n’ar fi se­cret. Acesta este întrebarea ce ne-am pus în senul comisiunii și a trebuit să o desle­­găm în sens favorabil pentru alegere. A doua protestare a fost mai gravă, fiind­că se zicea cum­ că alegătorilor nu li s’au dat biletele de alegători, și că, prin urmare, au fost excluși de la vot; la dosar ânse se află oă adresă a primăriei prin care se de­clara cum­ că în adevăr acei alegători s’au înfățișat la primărie și au cerut cărți nouî în locul celor vechi cari le perduse și că aceste cărți le au fost liberate. In comisiu­nea verificătore, de­și membru al oposițiunii, însă față cu faptele ce s’au constatat în dosar, am votat pentru validare și fac apel și la cel mai înverșunat adversar al guver­nului dăca nu s’ar fi pronunțat tot în sen­sul acesta. Credăm că d. raportor va da în raport lămuririle necesarii, înse văd că a trecut asupra lor numai în mod sumar, de­sigur în asceptare ca alt membru al comisiunii să dea explicațiunile necesare. Eu cred că fratele cel mai mic pate se ierte acestă ușoră culpă fratelui celui mare și că d. N. Ionescu nu va fi până la sfârșit as­pru cu d. Ion Ionescu. Vin acum la partea generală și las ale­gerea cu totul la oă parte; fac însă și eu un parantes, fiind­că ne-a dat d. Ionescu exemplul parenteselor: dăcă din discuțiu­nea ce se va ivi, se vor arăta alte fapte de­cât acele cari au ajuns la cunoscința comisiunii, este evident că ’mi reserv votul meu, căci, ca membru al comisiunii, n’am putut să mă pronunț de­cât conform cu actele cari se aflau la dosar. Vin acum la partea generală , unele din punctele susținute de d. Ionescu sunt a­­devărate, altele ar putea fi adevărate onse cam exagerate, și exagerate cu atât mai mult cu cât ele vin din partea d­lui Io­nescu care în acestă materie ’mi este sus­pect, și suspect în urma unor experiențe personale. E că faptul , am fost unul din colegii ră­posatului Epureanu în ministerul din 1870, când am făcut și noi alegeri, și vă afirm, pe onore, libere pe cât se pate (ilaritate, aplause). Atunci , Ionescu a venit și a dus, în August, că alegerile au fost libere, și a adus omagiul său nu mic, ci d-lui E­­purănu pentru că meritul era al d-săle. Nu scia dăcă d. Ionescu a făcut acesta pentru că alegerile au fost­ libere, sau pen­tru că atunci nu a voit să provoce oă crisă ministerială; acestă nedumerire a mea pro­vine din împrejurarea că în urmă, când a venit crisa ministerială, în Noembre, a sus­ținut că alegerile cari în August le găsise bune, erau forte rele. Cum ? acelaș lucru ’1 găsim bun scu réü, nu pentru că este bun séu réü, dar pentru că se potrivesce sau nu se potrivesce cu interesul politicei dileî ? șî când facem uă dată acesta, cine ne garantăză că nu o facem tot­d’a­una, și cum rămâne atunci cu puterea convin­­gătore a curentului. Fac abstracțiune de ta­lent căci talentul ’1 are tot­d’a­una d. Io­nescu, dar talentul nu priveșce de­cât for­ma esterioră, colorațiunea carnațiunea ce dăm ideilor nóstre. De voim însă să convingem, trebuie ca cuvintele să fie puse la serviciul adevărului, și nu al interesului momentan (aplause). — Și acesta este un învățământ care’l vom primi cu toții — (a­­plause). De aceea susțin, și ’mi pare bine că a venit prilegiul, am așteptat de mult, să spun d-lui Ionescu că nu este bine să punem retorica la disposițiunea ori­cărei fese. Acesta este tocmai deosebirea între re­tor și orator : retorul pune talentul sau la disposițiunea tuturor ideilor fie ele ale lui sau ale altor, oratorul nu pune talentul seu de­cât la disposițiunea convecțiunilor săle. Cum vedeți o deosebire nu de talent, dar de caracter. De aceea vă rog să părăsim acest sistem de a trata tote cestiunile numai după im­­presiunile momentului și conform cu ce­rințele situațiunei, și cu planurile nostre po­litice. Cu asemenea mijloce putem să obținem puterea, acea putere va fi efemeră, ca tot lucru cărui­a î lipsesce legea morală. Un gu­vern pare să trăiască mult, dar nu va lăsa lucruri seriose după dânsul. D. Ionescu ’mî este, cum vedeți, suspect și ’mi veți per­mite a face, în afară de părerile d-săle, uă mică teorie a libertăței în alegeri și, în a­­cestă privință, vom­ repeta, ca membru al oposițiunei, ceea ce am dis ca membru al majorităței într’uă discuțiune privitore la alegeri. Aci­d. Carp amintește ceea­ ce a dis cu ocasiunea interpelării d-lui Vernescu rela­tivă la candidaturile oficiale de pe timpul guvernului Catargi și termină îndemnând pe guvern să țină sămă de cuvintele d-lui N. Ionescu în privința capitulărilor de con­șciință. După d. Carp mai iau cuvântul d-nii Dimancea, Stolojan, P. Ghica și A. Laho­­vari cari susțin alegerea, și în fine d. mi­nistru de interne. A. Tereachiu, care nu se otărase a vorbi de cât numai pentru­ că a fost atacat di­­rect aminte de d. Ionescu, după a cărui cerere declară pe onore că guvernul n’a avut cel mai mic amestec în alegeri și că le-a lăsat cu totul libere. Probă despre a­­cesta este că nu s’a ridicat nici uă con­­testațiune pentru nici uă alegere, că nu s’a primit nici uă telegramă prin care să i se denunțe de cine­ va veni să ingerință. D-sea afirmă încă uă dată că nu s’a a­­mestecat administrațiunea și dice că dăca în Bucurescî s’ar fi urmat presiunile de care vorbesce d. Ionescu, apoi de sigur că toți comercianții și proprietarii cu greutate s’ar fi ridicat ca un singur om ca se le denunțe și să proteste, ceea­ ce nu s’a fă­cută. P. ministru de interne termină declarând că va fi în­tot­dea­una, precum a fost și astăzi, rece și imparțial pentru tote alege­rile. I), vice­președinte constată că nu este nici oă contestațiune depusă la biuron și proclamă pe d. C. Nacu deputat al cole­giului al II-lea de Ilfov. Ședința se ridică la orele 5 și jumătate săra, anunțându­se cea viitare pe a doua din 14 Ianuarie. DESPRE SITUATIUNEA POLITICA A ROMÂNIEI de MAIORESCU Ce însemnără pentru Germania un prin­cipe de Hohenzollern pe tronul României? Iată că întrebare ce merită a se releva: de­și ni se pare cum straniu­ ca Germa­nia să aibă a releva cestiunea acesta abia după patru­spre­zece ani de domnie ai principelui Carol. Dar straniu sau nu, realitatea e că până a­­cuma situația politică a României a fost tratată în foile germane ca uă relativă indi­­ferență și prin urmare adese­ori fără uă cunoscința suficientă a lucrurilor. Interesul răsărit ca din senin de câte­va ori pentru unele obiecte de sensație, smulse din co­­nectul lor, precum a fost acela al afaceri­lor drumului de fier Strousberg de ex., au fost de natură a încurca și mai mult de­cât a limpedi. ăr reserva rece, pe care a manifestat-o pururea față cu România sfera din Wilhelmstrasse, n’au contribuit la în­drepta lucrurile. Pate că în present lucrurile se vor fi schimbat. Situația politicei generale e do­minată în mod marcant printr’un fenomen capital : a intervenit disolvarea alianței ce­lor trei împărați, alipirea cu atât mai in­timă a Austro-Ungariei către Germania și, în fine, ca un atmosferă psicologică ce în­­con­iură acest eveniment, s’a schimbat dis­­posiția Germaniei față cu Rusia. Deci a sosit póte timpul de­ a atrage a­­tenția seriosă a politicilor germani spre partea Gestiunii orientale relativă la Româ­nia și de a le da ocasie d’a lua de cu timp uă atitudine în caracteristica ceartă de interese, care să desfășoră aci. Un lucru cată să’l stabilim aci din ca­pul locului : căderea principelui Cuza la 11 (23) Fevruarie 1866 și ridicarea princi­pelui Carol de Hohenzollern pe tronul ro­mânesc în aceeași primăvără a anului 1866 erau unele în lanțul politicei prusiane, care a avut de scop și de resultat resboiul con­tra Austriei și întemeiarea confederației Germaniei de nord. In favorul acestei aserțiuni se pot pro­duce uă sumă de probe, întru cât se pot proba în genere asemenea lucruri; între altele dăm proba următore: care, are pen­tru înfățișarea nostră, avantajiul de-a putea fi controlată de toți. Cu totă încheiarea memorabilului tactat de la Gastein 1865, se­­ știe că tensiunea între Prusia și Austria se tem­­ puternică. Se simțea de toți că politica de­­ fier și sânge­­ avea să se pună în lucrare și con­tra Austriei. Cea mai de căpeteniă grijă diplomatică a Prusiei era pe atunci de-a-șî asigura printr’un asemenea cas neutralita­tea bine-voitore a lui Napoleon 111. Repe­tatele convorbiri ale d-lui de Bismarck cu împăratul Franciei la Biarritz, scomptele despre uă alianță cu Italia, treceau drept semne clare ale timpului. Broșuri inspirate­­ des ballons d’essai" erau după obiceiul e­pocei napoleoniane, la ordinea dilei. Intre broșurele acestea politice cea mai însem­nată după cum știm, e cea intitulată "la Convention de Castein", care­ a apărut în Paris la Dentu în Septembrie 1865 (data e remarcabilă) și care, după cum e recunos­cut, era inspirată de ambasada prusiană din Paris, imediat înaintea călătoriei a doua a d-lua de Bismarck la Biarritz. Următorele pericole se arătau anume că amenință pe Austria, dăcă nu va ceda la pretențiile pru­siane, ci va lăsa ca resboiul să decidă . »La voix de Kossuth retentissante aux rives de la Theiss, en mâine temps que Garibaldi lăverait sur l’Adige le drapeaude Marsala, n’appellerait-elle pas encore les cavaliers de la Hongrie â une nouvelle guerre d'indépendance? La révolution est­elié définitivement vaincue en Roumunieet la paix est-elle irrévocablement asurrée dans les provinces danubiennes ?* Acestea se diseseră supt inspirația d-lui de Goltz în Septembre 1865, așa­dar cinci luni înaintea căderii lui Cuza și șapte luni înaintea necrezutei pe atunci alianțe pruso­­italiane.—Compare-se cu acestea evenimen­­tele care au urmat în realitate : în Aprile 1866 Prusia încheie alianța cu Italia (mi­siunea Govone), ba chiar Garibaldi e uti­­lizat în resboiul contra Austriei (pentru popularitatea lui, ca erou de teatru pre­cum); cu omenii revoluției ungurescî tra­tăză contele Usedom și se face cunoscută provocarea, făcută generalului Klapka (Kos­suth rămăsese în ariergardă) »de­ a lovi în inimă*; principele Cuza e resturnat,­ăr în Main 1866 se urcă Carol de Hohenzollern pe tronul României, însoțit de d. I. Bră­­tianu, ai căruia emisari ’i lucrai­ pe ro­mânii din Ardeal. Dacă, în iulie 1866, Austria nu s’ar fi arătat gata de-a încheia pace, Prusia ar fi încercat de sigur de-a pune în desagregare conglomeratul statelor austriace: pe do­uă parte aveau să se ridice ungurii, pe de alta cele trei milione de români austriaci aveau să fie avisați la cele cinci milione de conaționali liberi din principatul moldo­­român. Carol de Hohenzollern era cuiul ră­săritean pe care Prusia î l băga în carnea monarh­iei habsburgice, precum Italia era cuiul de la sud, ăn Ungaria cel central. Constituirea actuală a principatului Ro­mâniei supt dinastia principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen e așa­dar ase­menea că operă a politicei germane și vii­torul acestei țări ar trebui se atragă în mod esențial interesul Germaniei. E drept că vremile s’au schimbat de­ a­­tunci încoce, cu Ungaria s'a încheiat dua­lismul, »puntul de gravitație s’a mutat la Buda­. Austria și Germania, inamicii de la 1866, sunt legate astăzi prin cea mai bună »entente cordiale». Dar principele Carol de Hohenzollern a rămas pe tronul României, și ceea ce fusese odinioră un post înaintat în contra Austriei, pute deveni acum sta­rea lucrurilor fiind schimbată, un post îna­intat în contra Rusiei. Principatele unite Moldova și Țara­ ro­­mânască, de mult timp un arenă de luptă între interesele opuse ale Austriei și ale Rusiei, sunt și adi­că asemenea arenă în­­tr’un grad și mai mare, dar în ori­ce caz de­ră importanță mai mare de la tracta­tul de Berlin din anul 1878 încace, în a­­cest sex de lucruri și din acest punt de vedere vom considera deci raportul Ro­mâniei către Rusia și către Austria. Când, în Aprilie 1877, Rușii au trecut Prutul și-a început ast­fel efectiv ultimul resboiu ruso-turc, încheiaseră cu câte­va zile înainte, la 4/16 Aprilie, o­ convenție cu România pentru regularea pacinică a trecerii lor prin țără și au stipulat în ea, în mod espres, că garantăză »l’intăgrită ac­­tuelle du territoire roumain». Teritoriul român în acea »intăgrită ac­­tuelle* cuprindea, precum se scie , și par­tea aceea a Basarabiei care prin tractatul de Paris din 1856 i se restituise Moldovei și care cu Moldova și Țara­ românască îm­preună formau principatul unit al Româ­niei. In cele d’ántâia luni ale resboiului din anul 1877 mnica și pe atunci puțin pre­țuita armată română se înșirase de a lun­gul Dunării pentru apărarea frontierelor proprii. Intre acestea guvernul român trata cu Rusia în privirea intrării armatei săle în acțiune contra Turciei. La început Rusia nu voia să scie nimic despre asta ; încă în iulie 1877 d. de Nelidoff respinse mi­nistrului de externe al României, cu ore care trufie, că Rusia n’are nevoie de aju­torul Românilor. Bătut însă de Osman­­pașa la 19 iulie, nefiind în stare a lua in­­tăriturile de pământ ale Plevnei cu repciu­­nea cerută, marele duce Nicolae să vădu silit printr’un depeșă presantă de la 6/18 August 1877, adresată principelui Carol al României, să cără ajutorul armatei române. Intr’un timp s’a contestat existență acestei depeșe. Dar ea exista fără nici un fel de îndouială. Autorul acestor scrieri a avut testul iei autentic înaintea ochilor. E scurt, scris franțuzesce, și ’l rogă pe principele Carol de­ a trece Dunărea cu armata di­naintea Plevnei din causa bântuirii din par­tea Turcilor. Ast­fel mica armată română, condusă de principele Carol în personă, trecu Dunărea, avu­ră parte esențială la impresurarea și luarea Plevnei și s’a dovedit uă trupă bună, după mărturisirea unanimă a martorilor o­culari. Când, la 10 Decembre 1877, Osman­­pașa vădu neisbutind ultima sea incercare de irumpere spre apus, a trebuit să se pre­dea și a fost făcut prisonier de către ge­neralul român Cerchez. Ast­fel degajați la spate. Rușii putură lua cu asalt trecătorea Șipca, ori la 20 Ianuarie 1878 își ținură intrarea în Adrianopole. Sorta resbelului era hotărîtă. La 19 Februarie (3 Martie) deja s’a în­cheiat pacea preliminară de la San-Ste­­fano.­­ In România însă sferele politice erau supt dominațiunea unui sentiment curios. Ministrul-preșidinte, I. Brătianu, și adevăra­­­­tul conducător intelectual al partidului ra­dical, actualul preșidinte al Camerei, C. A. Rosetti, treceau de mult încă drept omeni politici accesibili influinței rusești, deci ac­țiunea lor era urmărită pe atunci cu ore­­care grijă. Nu dar că, în împrejurările date, ne puteam sustrage de la unele pretenții ale Rusiei. Prin tractatul de la Paris din 1856 teritoriul nostru fusese declarat in­violabil dintr'o­ singură parte, era noi în­­și ne fuseserăm puși supt garanția celor șapte puteri. Dar în cazul de față tate pu­terile ne părăsiseră. La Franța nu mai pu­team gândi, la Italia în genere nu, Anglia pururea nu s’a arătat puțin simpatică. Tur­cia de mult timp încetase de-a mai avea altă politică, de­cât aceea a unei îndărăt­nice pasivități și, în loc de-a acorda, cu uă îndrăsnăță hotărîre, libertatea deplină a României (ceea ce ea era de facto în tóte privirile esențiale și ceea ce ar fi dat póte întregei situații a resboiuluî uă altă tur­nură), ca, din contra, prin­­ă declarație a faimosei »Constituții*, din Decembre 1876, că lucrare rea a lui Midhat-pașa, a stabilit în mod espres că România e »numai că provincie a imperiului otoman*, de-a drep­tul în bătaie de joc pentru vechile capitu­­lațiuni, pentru spiritul tractatului de la Paris și în ori­ce cas pentru starea esistentă a lucrurilor, înainte de tote însă, alianța ce­lor trei împărați stătea amenințătore în fața României la începutul anului 1877. Încă la 5 Decembre 1876, principele Bismarck declarase din cuvânt în cuvânt în dieta germană : »Pe cât timp stau în acest loc, nimărul nu-i va succeda de-a aduce uă ruptură în amiciția nostră de­ o sută de ani cu Rusia... .... Alianța celor trei împărați își merită încă pe deplin numele și există înainte.* Cum putea dor România să se opună Rusiei ? Mulți vor fi justificat și sentimentul pa­triotic care l-a făcut pe principele Carol de a nu lăsa cu indorință să i să dăruăscă independința deplină a României ca un fruct al acestui răsboi ruso-turcesc, ci de­ a o câștiga singur cu armele în mână. Dar în privirea conducerii diplomatice din partea lui Brătianu în noua și greaua po­­siție față cu Rusia, lumea avea un senti­­ment cam de nesiguranță. Cestiunea care ’î ocupa pe toți era , supt ce condiții, cu ce asigurări pentru viitor intrase armata Română alături cu Rusia în resboiu ? Spre mirare generală, deja în ianuarie 1878, îndată după luarea Andrianopolului, se răspândi știrea că Rusia, cu tote că ga­rantase în mod espres integritatea terito­riului român, voiesce să ia partea română a Basarabiei și să dea pentru ea uă com­pensație óre­care. Mirarea se prefăcu în consternațiune, când Rusia respinse brusc încercarea ce­ o făcu guvernul român de-a fi represintat printr’un delegat la prelimi­­narele păcii de la San-Stefano. Așa­dar el avea să se trateze de nobil sine nobil ? La ce ne luptaserăm ? La ce intraserăm în resboiu alături cu Rusia, in formă cu e­­gali alături cu egali ? La ce biruiserăm ? Cu ce titlu de drept Rusia avea să trateze și să hotărască singură cu Turcia asupra sorții nostre, de vreme ce nici noi, nici pu­terile garante nu-î deduserăm mandatul a­­cesta ? Și într'adevăr, pacea preliminară de la San Stefano s’a tratat și iscălit numai de

Next