Scînteia Tineretului, octombrie 1987 (Anul 43, nr. 11922-11948)
1987-10-01 / nr. 11922
,SCÂNTEIA TINERETULUI" pag. 2 JOI 7 OCTOMBRIE 1987 1 Un tezaur cultural mereu strălucitor — tradiţia românească In Valea Domelor un ţăran se scoală dimineaţa devreme şi treiindu-se i se pune rouă pe suflet. Un om ţi un munte trăiesc împreună de secole, ţi daca muntele ii dă o şansă omului să existe aşa cum ţi-a aşternut, in casă, la masă, lingă coasa sau cltădata, pluta, lingă războiul de ţesut, lingă animale şi stupii de albine, ţi omul ii poate da muntelui o şansă. Un munte depopulat n-ar mai fi ceea ce este. Umanizîndu-l cu prezenţa lui, un munte va continua să râmină in istorie. Există astăzi, aici, o dorinţă mărturisită a bătrinilor, a celor ce vin dintrun şir de generaţii de agricultori, de a salva nu numai fineţele, casele, meseriile, dar şi o întreagă civilizaţie filtrată in obiceiurile lor. Casele se înalţă frumos colorate, iar bunul gust se vede şi se resimte pină şi în utilitatea lor. Se impune traforul in Sarul Dornei, cu balcon şi cerdac, pictate cu motive tradiţionale : pomul vieţii, şarpele, soarele, luna. Altele sunt inspirate din motivele aflate pe cămăşi şi pe registrul de sus al casei se vede nu o dată un birâu desfăşurat. Geometrismul tradiţional in negru, cafeniu, verde e autentic românesc. Motivele sunt aerate, aidoma unei Cămăşi din Bucovina. Altele sunt îmbrăcate în solzi de draniţa. De aici, din acest spaţiu oamenii pleacă in mină sau la pădure, în unităţile existente în acest perimetru dar se întorc la condiţia lor de ţărani. In casa Ilenei T cea totul, de la lingură la care e construit de tatăl ei meşter, a fost gospodarul împins de nevoi. Un om zice : nu se mai fac amnare să baţi coasa mărunt, il Ch8QfTI8 Alexandru Candrea şi nu s-a despărţit de costumul lui de ţăran decit cind a fost să-l schimbe pe haină militară. Olaru Victoria a lucrat la viaţa ei vreo 500 de covoare persane şi naţionale, ştie să ţeasă de la mama ei, Maria Bizom, şi mama de la bunica, cea care a învăţat-o diferite feluri de modele. A pus dragoste, dăruire, ca să iasă frumos şi să placă şi la alţii. Cind lucrează sus, pe munte, la Dorna Arini dă perdeaua la o parte şi fură culorile din natură. Nadia, fiica ei, a învăţat la rindul ei să ţeasă. Pe un drum vin trei bărbaţi. Unu-i Olaru Ion, cărăuş, a tăiat lemn la viaţa lui, lemn in vîrstă de peste o sută de ani, draniţa pusă de el n-a putrezit, că era din lemn sănătos. Al doilea, Aurel Bizom, e cosaş, cind oboseşte o coasă o iau pe a doua, zice, că eu nu obosesc, lacob ,torobelea e pădurar, are patru copii, cunoaşte lemnul după sunet, uite, dacă huie, dă el cu securea in cel mai aproape de noi, e semn că-i sănătos şi sună a plin. Din gospodâria lui, bătrînul Olaru scoate din grajd o talanga dintr-un obuz care a căzut pe frontul primului război mondial. Soţia lui coboară la rîu să spele de făină o lingură veche de-o sută de ani. Un ţăran lasă fiilor săi, precum Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, învăţăturile sale despre cum trebuie folosită coasa. Primarul de ieri al oraşului Vatra Dornei, Petru Ţăranu, aniversează 25 de ani de la încetarea plutăritului pe Bistriţa şi Dorna şi-i adună pe plutaşi să-i cunoască tinerii şi să-i preţuiască. Primarul de astăzi, Ioan Corneţchi, acordă aceeaşi atenţie obiceiurilor pămintului. Şi dintre toate imaginile risipite său adunate, ca un tablou din istoria acestei lumi de lemn şi de piatră, unul e făcut anume să dăinuie : o femeie, Dorina Pintelea, urcă un munte. Nu-l urcă singură, ci insoţita de trei dintre copiii ei : Dorin, de 14 ani, Cristina de 13, Dorina de 8 ani. De cealaltă parte a munţilor îi aşteaptă un alt frate, Donuţ, şi tatăl lor. Copiii poartă pe umeri greble înalte pină la cer şi nu li se pare deloc puţin. Şi mai poartă pe umerii lor ceva mult mai de preţ şi care se numeşte ziua de miine a munţilor. Valea Domelor — dăinuiri într-o lume de lemn şi piatră „O lingură de lemn e o prelungire a miraii“ E lucrată ditr-o bucată de paltin contorsionat de la natură. Are găvanul adus ca să poţi gusta, la capătul cozii dai peste ornamente simbolice : soarele, inima, pasărea. O vezi trecind prin caşul dulce, incercîndu-i puterea. Altă lingură e lungă in coadă, că-i făcută pentru Umblat în Oalele cu ciorbă pentru mestecat in diresalâ. I se spune ciorbalice. Lingă ea, una de dat porţii in blide, la rindul ei e crestată, cu ornamente, simbolice : soarele şi luna. Un alt şir de linguri obişnuite ca o mărime, cu motive vechi şi specifice zonei de munte : cetina bradului, cucuruzul, poştele. Patinate de timp şi de folosinţă, ele au trecut de la blid la gura flămindă parcurgind drumul acesta de mii şi mii de ori, sfăturind-o cu ceea ce muntele i-a oferit, nu singur, ci întotdeauna ajutat de om. laţă-le rinduite să placă dar să fie şi utile. Alcătuite din lemnde paltin cele mari de stină, că-i lemnul mai rezistent şi trage mai puţină umezeală. Cele mici sunt mai fragile, din lemn de plop sau de salcă, de prun sau de păr sălbatic. Timpurile s-au schimbat, oamenii s-au dat după modă, vor de metal, că-s mai fudule, ne spune loan Cruceanu. Tot ce-i nou e fudul, zic unii, dar da-o vreme cei mai bătrîni s-au întors la cele de lemn şi recunosc că-s mai bune şi e bine să ai parte de citeva prin casă. loan Cruceanu s-a apucat să lucreze linguri în lemn şi nu numai pentru că el consideră materialul ca fiind bun pentru calităţile lui naturale, pentru jocul ingenios al fibrelor, pentru vigoarea lui, pentru parfumul pe care-l are. Acasă el a crescut printre obiecte de lemn, mobilele nu erau cumpărate (ie la oraş ci sculptate de bunicul lui, Gheorghe Cruceanu din Panaci. un leagăn chiar a fost păstrat pină tirziu in pod, apoi a mai apucat să vadă cum bunicul său lucrează o moară si moara a fost inăltată pină la geamuri, cineva n-a mai avut vreme s-o termine. îmi place, mărturisește el, tot ce-i legat de util,, de viaţa omului, ele odăi, de stină, de obiectele de uz casnic. Intre găleţi, blidare şi linguri le prefer pe ultimele, pentru că le consider pline de mişcare, o lingură e plină de viaţa şi seamănă cu o fiinţă, are un cap, şi un trup. o lingură iţi oferă posibilităţi multiple de rezolvare între coadă şi găvan. Eu şlefuiesc lemnul, e adevărat, dar în acelaşi timp scot in evidenţă ce-i al lemnului : focul fibrelor şi coloritul lui. Şi lemnul e diferit. Părul sălbatic se lasă şlefuit, el permite o crestătură frumoasă şi incizii de mare precizie. Pe lemnul de prun găsiţi soarele, bradul, cununa astrului, pana sau ochiul păunului. Sunt motivele intilnite şi pe lăzile de zestre, pe ţesături, pe ştergare. Eu am întilnit pana pe bundiţe, am luat-o şi-am transpus-o pe lemn, s-a lipit, nu alta, parcă motivul era de cind lumea acolo. Transpunerea aceasta de motive nu deranjează cu nimic, s-a pretat folosirea ei și pe lemn, forma e clară și simplă, din linii care curg. Lingurile mele poartă amprenta noului, latura ei decorativă are mai multe ornamente decit pole vechi. O lingură decorativă e frumoasă, dar ea n-are ce căuta pe pereţi. O femeie o cere s-o aibă la indemină, pentru că ea asigură bunul meri al gospodăriei. O lingură. Ce e la urma urmei, o lingură ? Ea trebuie să fie ca o prelungire a nininii ; poţi şti dacă e bună doar dacă o iei in mină. Ea trebuie să evite, să aibă viaţă şi mişcare in ea, ca arcuşul viorii care vibrează pe strune. Pe o laviţă, abia incepută, ia viaţă o lingură din lemn de liliactii. Că de purtat, războiul ăsta îl poartă Simina. Şi tot ea este cea care vorbeşte despre el. Ascultindu-l, nu simţi nevoia să-ţi astupi urechile. Văzindu-l, nu simţi nevoia să închizi ochii. Milimetru cu milimetru ştergarul alb aflat tocmai în lucru înaintează împins parcă de gindul curat al femeii. Simina Ştefănel din Argestru mă Întreabă dacă o cred efi ecuatorul ar putea fi înfăşurat pe la mijloc cu un ştergar românesc. Ii spun că o cred. Şi o cred pentru că, infăşurînd pămîntul pe la ecuator, el se va Întoarce înapoi acasă, tot lingă paralela 45. Adică In Argestru, în roşu sau in negru, blind amestecate, sau in alb, pentru că sufletu-i ca paharul. Simina îşi ţese gindurile de o viaţă. Sint multe şi frumoase gindurile unei femei, linia lor e cind dreaptă, ca o melodie, cind şerpuitoare, ca un chimir, se rupe firul sau se leagă greu cind se abate vreun nor pe suflet, şi uite-i iarăşi luminos rea o floare bătrinească, care se iţeşte la geam , tămitoare sau magheran. Războiul mi-a dat viaţă, mai zice Simina, tot el mi-o prelungeşte. Ea zice şi ea nu mă mir. Ea şi-a obţinut pacea in singurul război din care se poate ieşi supravieţuind. Ea l-a iubit, pentru că a ţinut-o in viaţă. Pe pereţi atirnă lăicere, pe pat, cuverturi, prin mina ei trec sute de metri de marame. Culorile sunt puţine, şi nu dintr-o economie prost ,înţeleasă, fondul e alb, cu nuanţe de cafeniu, bej, negru. De ce atîta frumuseţe, Simina ? Ca să-i bucur pe oameni. In tinereţe, zice, mi-am dorit mult o catrinţă. Ea a intrat in toate visele mele de fată. Cusută cu fir şi strălucitoare, invirtită la horă, despletindu-se cum se despleteşte Bistriţa in fuioare de apă, cind plouă. A aflat maica-sa. A venit într-o zi acasă. Ţi-am cumpărat, i-a arătat ea materialul, dar invaţă-te singură, că n-am bani. De Sinziene a purtat-o şi pe Valea Domelor a fost cea mai frumoasă catrinţâ scoasă la horă. Azi n-a ieşit la război, s-a obosit prea tare, azi o înlocuieşte nepoata ei. Alina, are doar 14 ani, dar la virsta asta cunoaşte cu ea la 80 de ani. N-o cred ? Hai, Alina, du războiul ăsta mai departe! Snoave în ograda mătuşii Agripina El îmi spune că poate este unul din ultimii bărbaţi care a avut emoţii cu ieşitul la horă. Fluieraşul era jocul cel mai greu. Dacă te incumetai să-l joci şi dacă nu greşeai figurile, era semn că ai dat un mare examen. Asta a fost demult, il încerc eu. Demult, da nu tare, se apără el. Jocurile pe la noi şi-au păstrat aerul de horă ţărănească. Arcanul, in care flăcăii simulează fuga, să nu-i ia la armată, bătrinească, cel mai popular şi mai îndrăgit joc mixt din Bucovina, preluat de la un timp de tineri. Se joacă mai iute sau mai lent in funcţie de virstă. Fiind îndrăgit, el a fost transformat in jocu! caprei şi-al ursului şi-a intrat in sărbătorile noastre de iarnă. Ce-am făcut, poate asta vreţi să mă întrebaţi, cu obiceiurile noastre. încercăm, spune Ioan Cruceanu, directorul Muzeului de etnografie şi folclor din Vatra Dornei, să ni le păstrăm şi poate că ceea ce vă voi prezenta astăzi vine in sprijinul ideii noastre. E un teatru vorbit — noi aşa i-am spus — in care apar, deopotrivă, familia de la ţară, casa noastră de munte, relaţiile intre membrii aceleiaşi familii, intre vecini intîmplari de-ale noastre care pun in valoare sufletul omului. Am făcut un scenariu in care actorii sunt chiar ţăranii noştri şi care au libertatea să improvizeze după bunul lor plac. Ei au trăit şi trăiesc in mediul folcloric şi vin să dea viaţă unor evenimente care nu sunt străine de el. Tineri şi virstnici, generaţii diferite, punctează scenariul dus împrejurul întrebării : o fata are sau nu are nevoie de zestre ? Noi am ieşit deja in lume cu teatrul nostru şi l-am prezentat sub forma unei snoave petrecute in ograda mătuşii Agripina. Se toarce şi se evită, se dau poveţe şi se spun poveşti, se îndeamnă cu vorbe şi se iau la sfadă. Zestrea ca subiect suscită discuţii aprinse: ce e mai de preţ? Bunurile materiale sau cinstea, demnitatea, hărnicia şi frumuseţea unei fete? ..Aşa că, mă Grigoruţ, mă ţine minte sfatul ce ţi-l dau eu — spune unul dintre personaje — mireasa ţi-o alegi nu de la horă, ci de acasă. CA la horă tâte vin colo cetite, care de care mai fudule, da acasă s-o Vezi, cum se poartă,, cum găteşte, cum munceşte“. Ei joacă toate acestea şi se întorc de prin satele în care locuiesc: Roşu, Candreni, Argestru, Arini, Coşna. Un spaţiu in care se coase, se iese Încă, se coseşte, se înalţă case, se cresc animale, se fac lăzi de zestre. Ei sunt şi rămin ţărani din tată în fiu concentrîrjd un cosmos de intimplări. Se deschide o fereastră către sufletul ţăranului de munte din Bucovina. încrezătoare şi optimistă, ea garantează expresii artistică a unui destin ţărănesc, toc, vor să ţină ritmul cu fluierul. Apoi sa opreşte şi-mi zice: eu toată viaţa m-am gindit cum o fi făcut unu de-i zice Chiorul, că nu atingea fluierul cu degetele, incit oamenii spuneau cât vrăjit cu lapte de capră muls la crucea drumurilor. Şi apoi străbunicul meu, acela 0 dată om, Pîntea Viteazul, că trebuie să-l ştiţi din film, cînta intr-vin fluier făcut din lehm de tisă din 12 doage lipite cu răşină. Ginta sus, la Şerba, iar oamenii jucau la vale. Nu a fost, cum a zis filmul, acolo s-au abătut de cum ştiu eu, el lucra de mic la boier şi-ntr-o zi s-a săturat şi-a scris cu cărbune pe -un jug de boi : Codilişca cind o înfrunzi, eu atunci te-oi mai sluji. Şi-a plecat pe munte şi numai tm plumb de argint putea să-l omoare la subsuoara diva stingă. Fata boierului, care ştia asta, a spus la alţii, da de ce o fi spus ea, nu ştiu, că doar il iubea, şi-aşa a murit Pintea că l-a luat glonţul cela toată puterea şi alt, om falnic eu nu ştiu să se fi “ivit în urma lui. Tata lui bunicu meu l-a cunoscut pe Pintea şi ne-a zis aşa, din bărbat un bărbat tot, ce ştia despre el. Avea omul ăsta o avere în două perechi de boi de I0 metri, de se minuna toată lumea, şi o pereche de boi avea la 900—1 000 de kg, de puteau să care şi lemn de plute, dar şi piatra cu el. Nimeni nu a ştiut să cînte, numai eu am invăţat, şi pe pinten l-am băgat in cintee, dar şi pădurea, că tata spunea că şi pădurea murmura, fulge de peştină şi iese la apă mare. Şi dacă eu am învăţat lucrul acesta de la el, şi-am fost atent să văd dacă e aşa, am luat fluierul în mină şi nu e zi să nu evit, că ce zi e aceea fără cinisc. Luchian Chelsoi încearcă acum alt fluier din lemn de prun, e nalt fluierul, cu un,tat de copil, ăsta a fost o dată om care l-a făcut, zice el şi nu se miră, şL întepe să evite Banii Mărăcinelui. Să vă ■ -«Bum lasă el fluierul din mină, eu ereii că acest cintee e de pe la noi, nu cum zic oltenii. Il cintăm de mult pe la Biflari, dar parcă tot mai frumos e Cosneneuţu. Dacă veniţi prin Candreni să ştiţi Că mă găsiţi uşor, că-s vecin cu două case de peste o sută de ani, au unele cuie de lemn și-s din lemn de tisă. „Cu dau eu muntele în primire?“ In Dorna Arini, noaptea, dă lirsu năvală. Bate ciinele a străin. gospodarul sare să vadă ce-i mihnit că ieri rădăcina ierbii a ars. şi tot el făcindu-şi curaj, las că plouă miine şi se reface. Cerbii au sărit, gardul, stficindu-l şi-au trecut pe lingă cline de parca știau că nu se poate întinde mai mult decit. îi era lanțul. Era tăicui de cap și numai ursul cela mai lipsea să vină noaptea, că s-a dus roată, a tras de-o rufă. căţelu a gindit că-i om străin, n-a ştiut el clar că e urs, tot e bine c-a dat semn, că-i lua omului porcul, ii lua berbecul. Aprind eu lampa, apucă să-mi spună, ies afară, îl văd i ntr'nd pe răzoare. mergea ca Victor al lui Necula. a sărit peste deal de drum. fugi repede, a zis Aglaia. n-ai luat nica-n minul. n-am luat. că tot aia era. Ajuns la colțul «rajdului, la fugă. odată s-a-nvirtit, s-a ridicat in două labe. era mai mare, mult mai mare ca dumneata, arată el pe unul din noi, in două picioare. Am răcnit la el. de necaz că-mi stricase barabulele. să fie ăsta. mă aindeam, neam cu ăla care a mototolit tin om la Drăgoiasa ? $i uite așa : eu am stat 56 de veri la oi. Stina avea o mie de minzări, n-a fost alta ca ea. Aveam o sută de vaci cu lapte, ne ieşea 150 de kg brinză pe zi, 100 de kg de urdă, citeva roţi de caş. Eraţi 24 de oameni, gindeşte-te. Aveam ea la 30 de clini, dar erau clini, nu cotei fără snagă în ei. . Două oi vara nici nu le număram, le lăsam pentru ei. Mare visterie, stina asta. Muntele era stăpinit de fiare, dar de noi nu aveau curaj să se apropie. A fost şi un bandit care a-mpuşcat un băidţfel să-l ia'.'iă, la.V00 de oi, si-a murit bălatu cu zmeura in gură. Miercuri si vineri nu se primea si nu se dădea nimic de la stină, se făcea măre curăţenie, veneau oamenii lalapte si le măsurăm cu o ţăncuşă. Peste zi adunam ciobanii cu trimbită de mesteacăn, că n-aveam ceas. Era lege pentru ei să nu stea mai ndlit de o oră iu strungă. Strungarul dormea la urechea ciobanului, ca să-i scoale la trei dimineaţa. O oră, două de somn pe noapte era prea mult. Se păştea şi noaptea. Păstram locurile de poveală cu oile. Noaptea se făcea o făclie din coajă de mesteacăn cu răşină ca să ne ferim de animale, dar astăzi nu le e frică de ea nici urşilor, nici cerbilor. Asta-i ! Acum eu mă gindesc cui dau eu şi toţi cei ca mine muntele in primire. Zice — şi îşi şterge coasa cu un smoc de iarbă proaspăt cosită. Ochii lui sint cinci galbeni, ca pojarniţa, cind acrişori ca măcrişul, verzi ca măgheranul sau roşu ingindurat ca merişorul. Pe vremea mea cărările oilor se vedeau drepte ca un amfiteatru. Erau multe că şi noi eram mulţi, mai spune. Ştii dumneata ce-am visat eu intr-o noapte ? Nu-i răspund, aştept să imi spună. Mai trece o dată coasa prin iarbă, se mai uită o dată pe celălalt munte să vadă dacă nu-s trecute de picior de oaia şi zice cu speranţă în glas , că tinerii se îndemnau pe la poarta mea, şi eu. Vasile Eftimie cu ceilalţi baci care am fost pe aici. Gheorghe Pintea şi Popa Gheorghe, i-am întrebat : nu vreţi să vă faceţi oieri ? Povesteşte şi tace. Şi ? îl întreb eu intr-un tirziu vâzind că nu mai continuă. Ce să fie ? Păi visul, ce-au răspuns tinerii. Nu ştiu, zice el, nu ştiu că vezi, dumneata, aici m-a trezit din ele că venise ursu in ogradă. „Nechifor Lipan a fost un vecin de-al meu“ — Mătuşă Agripina, aş vrea să-mi spui s ce te cunoaşte toată Ţara Domelor ? *— Pentru că am jucat în Baltagul într-o zi s-a anunţat la difuzor aşa : ne are costume naţionale să meargă iată lumea că se toarnă un film. — Și te-ai dus ? — DUS. Am făcut mănuși cu cârlige,am vindut actorilor cioareci, cămăși, tmane albe. S-a făcut o echipă de bociare pentru Lipan. După aia m-au pus ■iă. — Cum s-a inlimplăt'.’ — S-a intimplat că într-o zi au murit ei oameni in Argestru. Ceva mă inemna să scriu, să compun un cintec şi l-am compus. Atunci nu l-am bocit, l-am cîntat. Pină la Baltagul mă cunoşteau toţi. — Cunoşteaţi cartea ? — Nu. Dar m-am dus la un nepot. Am citit citevat pagini şi mi-a plăcut. Toată Valea Doritei citea cartea şi eu n-am găsit-o uşor. Dar cin’ am găsit-o am citit-o de trei ori. Cineva l-a întrebat Pe regizor : da aveţi Versurile pentru Lipan ? Aia-i baiul, că n-am ! Dar despre cine să fie vorba ? Regizorul s-a uitat lung. De ce mă întrebi. Se vede că ştii ceva. Ştiu eu, a zis omul, o femeie care a scris un cintec pentru un miner din Argestru. Ea e dusă la Roşu. Şi uite aşa s-a făcut, că am venit. Citeam cartea. Cuneam intr-un şort cu buzunare împăturite. Mai dădeam finul la vaci, mai stringeam pologul. Iar citeam. Citeam in carte şi scriam. Am compus o parte la Vama, la Cimpulung, in oraş, sus la munte. M-am dus la regizor , v-am făcut un bocet. Mă, e bun, zice, dar trebuie să bocești o zi întreagă. Ce, n-avem timp ? întreb. Nouă ne trebuie unul mai scurt.. Păi cum, ii răspund, mănînci coada și capul , peştelui, mijlocul, că-i mai bun, il dai la cîine. Nu știm. o fi cum zici dumneata, dar concentrează-te, şi mai vedem noi, a zis regizorul. — V-ar place să mai vedeţi filmul ? — Sigur, că la masa lui Nechifor ai fost ca la patru mii de oameni, pe toţi ii ştiu, aş mai vedea şi eu pe bărbaţii meu, că el a jucat un film cu sumanul meu pe umerii lui, şi cu vaca noastră , mi-aş vedea şi rudele că multe nu mai sunt pe lumea asta, vecinii şi casele. — Dar dumneata ce fel de artist ai fost in film? — Rapsod popular şi artist principal. Eu şi preotul Bărbuţă de la Gura Văii. — Ce-ai mai cintat la viaţa dumitale, mătuşă Agripina ? — Doine, romanţe, colinde, pluguşorul. — Şi despre obiceiuri ? — Îmi pare că se mai pierd din ele. Celor tineri nu prea le place adesea toarce. Dar poate că reuşim noi, mai invitată, acum, de-o vreme să-i mai întoarcem cu faţa spre tradiţiile de aici. Că tare mai sint frumoase şi-s ale noastre. Intr-un rind, deputatul din Candreni, Ieremia Pardău, a vrut chiar să mă ia la Bucureşti, că eu ştiu trei limbi străine, dar decit doamnă mare la oraş, mai bine gospodină mică pe strada Petrenilor. E treabă destulă şi pe la noi. am de făcut fin. am de cosit. am de invătat fetele să coasă şi nu numai in teatru vorbit, ci si la mine, pe prispă, trebuie să le inviti să facă plăcinte si cite si mai cite. Apd animalele trebuie hrănite, cocoşul ăsta a jucat si el in filmul .,Agripina“, unul Felix a făcut filmul ăsta despre mine. Au filmat aici in casa mea, eu stăteam si mă uitam in oglindă, uite aşa, dar din oglindă se vedea chipul meu din tinereţe, acolo au filmat o fată ţinută. — Mătuşă Agripina, cine a fost Nechifor Lipan ? — Un vecin de-al meu. Numai că eu am stat ceva mai departe aşa după cum spun şi versurile mele . ..Agripina mă numesc. / Şi la Doina eu trăiesc. / Pe strada Petrenilor / Vă spun versul tuturor " N-am pămint și n-am avere. / Trăiesc dintr-a mea putere...". Cind pe la ecuator trec metri de maramă Dacă te apleci peste fereastră poţi să prinzi Bistriţa in palme. Dar n-o prinzi, ci o laşi să curgă mai departe la vale. Vlai vezi venind pe ea o cioată ruptă şi izvirlită după cine ştie ce doborîtura daint şi Împinsă de ape la vale. Observi apoi copacii, şi brazii, şi florile. O lume vegetală plină de nuanţe. E lumea pe ■are o vede. o tot vede Simina Ştefanei de peste optzeci de ani. o vede şi apoio aşază la război. E cel mai paşnic şi toate cel mai frumos război pe care -am văzut şi l-am auzit vreoda Să frînii Coşnencuţa dintr-un fluier Fiu şi nepot şi strănepot de pădurar, Luchian Chelsoi are 44 de ani. Pentru că seamănă cu primarul din satul lui, oamenii i-au spus primarul de pe Secu. Secu e strada pe care stă el in Candreni. Cind avea şapte ani, un bătrin din Broşteni a descălecat in faţa porţii lor şi-a pus tarniţele jos, şi s-a tras mai la o parte, lingă sobă. Avea o taşcă plină de trişti cu dop,, pe care le vindea cu trei Iei bucata. Trişca era din lemn de prun, şi Luchian a învăţat singur să evite, şi primul lui cintec s-a numit Cintecul caprelor. Bătrînul l-a învăţat cum să-şi dea trişca cu untură de porc. A învăţat atîtea cintece de atunci incit nici el nu le mai ştie numărul, de la Coşnencuţa, la Hora Mare, la Bătrinească, la doine şi balade. Ia uite, ia, îmi spune, şi ia din cui un fluier din metal, făcut la măsură şi-ncepe să cînte şi trupul lui se dă după fluier, și nici picioarele nu-i Plutaşul Alexandru Candrea imi spune că a fost şi el o dată cerb la viaţa lui a bătut coasa, a subţiat-o cu curea zicind dacă sună subţire şi lung şi-i uşurică e oţel bun a mers noaptea cu pluta auzind ciocăinitorile şi chiar a văzut-o pe Stima Apelor, jumătate femele, jumătate copac şi-a purtat curea lată să-i dea putere de mijloc a cosit 70 de veri din SD şi cite vor mai fi miezul ierbii, cind va lua 50 de bani pe-o prăjină cu 40 de bani şi-a cumpărat intr-o zi o pălărie fină de borsalină , a făcut primul război mondial, l-a-ncercat pe al doilea, Candrea Alexandru din Dorna Arini care nu şi-a lepădat niciodată sumanul, iţanul sau banda nici in zile de sărbătoare nici in zile de lucru şifonierul lui din lemn de tisă n-are împăturit in el nici măcar o haină nemţească , a fost toată viaţa ţăran şi va fi; el a început veacul şi-mi spune că ar vrea să-i pună şi punct. • La cinematograful „Dorna" rulează filmul „Gheaţa verde" • în oraş se deschide Casa cărţii, a treia din judeţul Suceava, unul din cele mai frumoase evenimente ale acestui an, la care asistăm alături de Ioan Cislariu, responsabil de carte din parc se aude cîntînd fanfara militară condusă de căpitanul Gheorghe Săndulescu • Plutonierul major Traian Cristea va ciita la trompetă „Poşta-n pădure", cea mai aşteptată melodie de toţi domenii, cvntată de formaţiile reunite din Cimpulung şi Rimnicu Sărat • Un concert spectacol extraordinar „Vacanţa la varietăţi" al Consiliului judeţean al sindicatelor din Brăila va avea loc pe curind , işi va da concursul formaţia artistică profesionistă „Pandelaşul" , pe afiş „Stan şi Bran“ • La discotecă se aude cintind formaţia AEROBIC , sala e neincăpătoare, zeci de tineri dansează frenetic • Mai sunt citeva minute pină ce va pleca trenul din Vatra Dornei-Băi. Trec podul şi împreună cu mine apucă acelaşi drum trei cosaşi care, sint sigură, nu şi-au serbat majoratul • Ai văzut ? întreabă unul arătînd spre discotecă. Văzut, zice cel neîntrebat. Şi-ţi place ? nu se lasă convins primul. Al doilea dă din cap, sprijină pentru o clipă coasa de umăr şi scoate din buzunar un fluier. O fi din lemn de liliac, mai apuc să gindesc, şi grăbesc paşii adunind după mine cel mai frumos dar al dornenilor. Pagină realizată de ARETA ŞANDRUI