Scȃnteia, decembrie 1952 (Anul 21, nr. 2519-2546)

1952-12-01 / nr. 2519

’ SCÂNTEI A ÍTr. 2513pa«, gr1 8MKttUilllMMBPabMDCEBE3WW30BBBBMHMWWBMCBBBBWBCnW^W[>llBini IMWMDaKBBMBBTOMKMWaWWMMBMBBBWWWMMOWWl Marea sărbătoare a poporului Cea mai fericită zi din viaţa mea­­ Ziua de 30 Noembrie va rămâne ca o mare sărbătoare, una din cele mai fericite zile din viaţa mea. In această zi, mai puternic decât oricând, mă simt legată prin mii şi mii de fire de poporul meu, de clasa muncitoare, de eroicul nostru partid, marele constructor al vieţii noi. Tot ce e mai bun în mine datorez partidului, care m’a ridicat la viaţă conştientă, m’a învăţat să cunosc bucuria neasemuită a muncii libere, creatoare. Minunatului nostru partid, care urmează neabătut luminoasa învăţătură a lui Lenin şi Stalin, exemplul gloriosului Partid Co­munist al Uniunii Sovietice, îi datorez marea cinste de a mă număra astăzi printre candidaţii Frontului Democraţiei Popu­lare în alegerile de deputaţi în Marea Adunare Naţională. Eram încă o copilă când am început să păzesc vitele chiabu­rilor din sat. Cu chiu cu vai am terminat şcoala primară. Pe atunci nici prin vis nu­­ ar fi trecut unei fete de ţăran sărac că ar putea învăţa mai departe. Singurul ,,drept" pentru tineri ca mine era în acele timpuri blestemate de a slugări la chiaburi. îm­preună cu familia mea munceam pământul, iar rodul îl luau chia­burii. Sătulă până peste cap de această viaţă de rob am plecat, la vârsta de 13 ani, de-acasă. La Bucureşti am intrat slugă la Mi­­hiţă Căpăţână, un mare negustor şi proprietar de case. Dar aici traiul era la fel de câinesc. M’am angajat apoi salahoră la un şantier de construcţii. Pe atunci, noi, femeile, primeam un sala­riu pe jumătate cât bărbaţii, cu toate că munceam cot la cot cu ei. Anii grei de trudă la chiaburi, anii slugăriţi la stăpâni, anii când m­’am spetit pentru antreprenorii de construcţii m’au învăţat să urăsc cu înverşunare, din adâncul sufletului, pe ca­pitalişti, pe chiaburi şi pe nemernicele lor codiţe de topor. Dar în viaţa ţării şi în viaţa noastră a tuturor celor ce mun­cim a intervenit un moment măreţ. Ţara noastră a fost eliberată de către eroica Armată Sovietică. Prin lupta condusă de Parti­dul Comunist, clasa muncitoare a răsturnat burghezia şi a luat puterea în mâinile ei. Când, muncitoare la fabrică, la F.R.B., am început o viaţă nouă, am învăţat să iubesc cu atât mai tare pe luptătorii pentru fericirea poporului, pe comunişti. Partidul m-a ajutat să învăţ meseria de filatoare. In 4 luni am învăţat meseria şi am fost evidenţiată. Am început să cunosc maşina şi s’o în­drăgesc. In cântecul ei simţeam parcă viaţa nouă pe care ne-o construim, simţeam viitorul fericit spre care ne conduce parti­dul. Şi zi de zi am muncit cu mai multă dragoste, cu mai mult elan. La începutul acestui an, brigada pe care o conduc a obţinut înaltul titlu de brigadă stahanovistă. Folosind bogata experienţă a oamenilor sovietici, constructori ai comunismului, am obţinut succese tot mai însemnate. In fabrica noastră, care în trecut aparţinea capitaliştilor străini, se desfăşoară astăzi o muncă nouă, lipsită de exploa­tare, o muncă creatoare, spre binele celor ce muncesc. Smulgând din mâinile capitaliştilor principalele mijloace de producţie, oamenii muncii din ţara noastră au început o muncă neobosită pentru industrializarea socialistă a ţării, pentru con­struirea socialismului. In numai câţiva ani, harta patriei noa­stre şi-a schimbat înfăţişarea, întreaga ţară este un vast şantier. Cum să nu simţi o adâncă recunoştinţă faţă de partid, faţă de Comitetul său Central în frunte cu tovarăşul Gheorghiu-Dej, încercatul conducător al partidului, care a condus şi conduce în permanenţă această luptă măreaţă a poporului nostru ? Cum să nu fii pătruns de mândria patriotică, de dorinţa de a munci cu forţe sporite pentru înfăptuirea sarcinilor planului cincinal, când vezi aceste minunate realizări ? Cum să nu simţi o adâncă dragoste şi recunoştinţă pentru acela căruia 1i datorăm viaţa noastră nouă, conducătorul şi părintele nostru, tovarăşul Stalin ? In această zi măreaţă, eu, muncitoare, fiică de ţăran sărac, sunt candidată în alegerile de deputaţi în Marea Adunare Na­ţională. Nicicând pe vremea regimului burghezo-moşieresc un om al muncii nu se putea gândi că va ajunge deputat în Marea Adunare Naţională ! Pe atunci, soarta muncitorilor, a ţăranilor, o hotărau o mână de fabricanţi, bancheri şi mari moşieri, în mâinile cărora se afla întreaga putere de stat. Dar acele timpuri au apus pentru totdeauna! Stăpân pe soarta sa, poporul muncitor din ţara noastră se bucură acum de cele mai largi drepturi, are putinţa de a înfăptui visurile sale cele mai îndrăzneţe. In întâlnirile pe care le-am avut cu alegătorii din circum­scripţia electorală în care candidez eu am putut să simt dra­gostea şi devotamentul fără margini al oamenilor muncii faţă de partid, faţă de regimul democrat-popular, încrederea neclintită cu care oamenii muncii privesc viitorul, entuzias­mul creator al sutelor de mii de oameni ai muncii din patria noastră. Munca însufleţită a poporului nostru, ajutorul frăţesc, experienţa bogată a marii Uniuni Sovietice sunt chezăşia noilor victorii pe care le vom obţine în viitor. Pentru acest viitor minunat, pentru măreţul nostru plan cin­cinal, pentru grandiosul plan de electrificare a ţării, pentru negrăita frumuseţe de mâine a oraşelor patriei noastre, pen­tru o viaţă fericită şi luminoasă, votăm azi cu toţii candidaţii Frontului Democraţiei Populare. MARIA ANDRIANA filatoare-stahanovistă „F.R.B."-București, candidată F.D.P. în circumscripția electorali,.Nicolae Bălcescu" Eugen Frunză Ceva despre ghidări şi arhitectură Cu soarta lumîi’n buzunări, Oftează domnii: „ce păcat Prieteni, facem un popas!.« Roiau cândva — se ştie — De vremurile-acele !“ Simţiţi sub tălpi asfaltul ? Tâlhari de rang, din alte ţări, Distinşii oaspeţi de-altădat Din vechea stradă a rămas In vechea Românie, îmbătrâniţi în rele. Doar cerul ei, înaltul Turişti miopi, grăsuni Isteţi Citesc şi cugetă’n bârlog Dar pe sub cer e totul nou ! In prădăciuni măiastre, Trecutul să-l răsară, Teatrul... Şcoala iat-o ! Înalţii negustori de vieţi, Dar ghidul pare-un necrolog Statuia unui brav erou Stăpânii ţării noastre. Pe-o piatră funerară. In parc am înălţat-o... Pe-atunci oraşul Bucureşti Oraşul meu, de-al tău amar, Ei, gata ! hai pe bulevard ! — Spre „faima“ lui, fireşte — De foamea grea din tine, Priviţi din zare’n zare : Avea reclame englezeşti Nicicând nu i-a’ncercat măcar Pe şapte poşte vezi cum ard Şi-un ghid nu franţuzeşte«. O clipă de ruşine. Lumini scânteietoare O, timp de jaf ne’ndurător«. Aşa le-ai fost pe plac ! Poftim ! E’nscris pe vastele clădiri, Şi astăzi domnii cată, Pe gustul lor de-acasă , Pe vaste magistrale Cu jind, acolo’n lumea lor, Doar gustul e şi el — cum ştim — Poemul marii străluciri La ghidul de-altădată. O chestie de clasă... A noii Capitale. Privesc — şi’n faţa lor răsar ...Citesc strigoii’n vechiul ghid, E noapte-acum. Dar jos, sub noi, Ca nişte moaşte sfinte, II poartă-ascuns sub haină — E ziua în amiază, Sub chip de lire şi dolari, Şi noaptea’n taină îl deschid In gara „STALIN“ un şuvoi Aducerile-aminte... Şi-adorm cu el în taină, De-argint înaintează. „.Palat regal... ce cuib cochet A fost cândva un Bucureşti Metroul nostru ! Unduiesc Cu târfe şi zorzoane...­­ Tavernă şi tarabă — in marmoră pereţii; Alături — pompa de băneţ ! Palat liotei tâlhăreşti, Metroul nostru românesc, Palatul — Telefoane... Poporului, cocioabă... Lăstar iubit al vieţii Pe „Clemenceau“ — doi buni confraţi: Hei, fraţii mei, popor viteaz, Din Kremlin raza de rubin „Titan-Nadrag“... „Cugir“-ul... Fac ei clăbuci la gură, I-a’mpurpurat sclipirea; La „Capşa“ beau cafea cu zaţ, Noi însă ne-om alege azi Priviţi cum stelele s’aţin Cocktail la „Bragadiru“. O altă­ arhitectură ! Să-i soarbă nemurirea ! Şi Bursa iat-o ! Băncile ! Veniţi cu mine, măi feciori, FRUMOSUL, iată-l plămădit! Monocluri şi valize!... Şi fete voi, cu mine ! Azi nu-i mai ducem dorul. Curgea’n devize sângele Să ne săltăm de subţiori Poporul, EL l-a cucerit Şi sânge din devize. Spre vremea care vine. Atotcuceritorul. Ah, — „Standard Oii“.... Citesc în ghid Pe apă vreţi ? Pe sub pământ ? Noi l-am durat cu mii de mii Hlenele’nsetate; Precum doriţi v’oiu duce... De braţe îndrăzneţe Ce mult, ce-adânc ne-au îndrăgit Amurgul vine-alunecând Din sfânta sete de-a trăi Petrolul pe furate. Pe Dâmboviţa dulce Un trai de frumuseţe ! In centru: „Colorado-bar" Şi un vapor! Sus pe catarg Aşa va fi. — Şi m­ult mai mult — Bordel şi trufandale — E-o floare purpurie... Decât se poate scrie. Mai sus, ca un imens hambar: O fi plecând departe’n larg, Cu inima-mi ce dar ascult „Export de cereale“«. Spre mare... cine ştie ? Nescrisa poezie. Sucite străzi în chip şi fel, Aici e portul, dragii mei, Tovarăşi, este-aicî în piept, Clădiri mătăhăloase; Stă soarele, s’adapă... in braţul nostru este Burghezul — marele mişel — Se plimbă’ndrăgostiţi pe chel Netemătorul arhitect Ca’n iad le-amestecase Şi cântece pe apă. Al vremilor aceste. Sub firme — răscroite guri Ce fum a fost cândva, ce fum... şi nicăieri pe lume nu-s Adulmecând viclene — ...Simţiţi miros de cetini ? Puteri să desvrăjească Goneau ca fiarele n păduri Eh, bine-i de trăit acum Din ghiduri vechi un iad răpus Samsarii în jobene. Cinci secole, prieteni­­ , De-o spadă vitejească. Şi mai încolo ? De priveşti Statul, grădini, fântâni ţâşnind... Nemuritor, ca în poveşti, In ghid, ţi-apare’n faţă Şi-au dat în floare teii... Din visuri şi din piatră. Şi cel de-al doilea Bucureşti Departe, în văzduh s’aprind Va creşte noul Bucureşti, Cu pruncii goi în braţă Luminile „Scânteii“.«­a slavei noastre vatră. Cocioabele de lut gemând Aici ?... Nu ştiţi ?... Priviţi băieţi, Veniţi, veniţi, împlinitori In sumbre cartiere, E Opera cea nouă ! De visuri! înainte ! Noroiu’n geamuri lunecând Am construit — precum vedeţi — Păstreze-şi domnii ghidul lor Şi oftica’n unghere. Cu mâinile-amândouă. Şi-aducerile aminte. Burjui­’n sclipăt de mărgean îmi amintesc... ştiam cândva Dar să-i păzească dumnezeu Se scaldă’n fapt de seară. O stradă... nu din carte... Şi precista Marie Dincoace până şi-un lighean Nici bec, nici zâmbete n’avea, De-ar fi să-i poarte gândul rău E-un lux din cale-afară. Tristeţe doar şi moarte. La noi în ospeţie. Departe, mize grase curg, In strâmbe case de chirpici Cunoaştem noi un ghid menit Curg damele şi rigii; Trăiau, murind cu zile, Duşmanilor anume: Aici plâng pruncii în amurg Destoinici muncitori de-aici, Cu el se-ajunge negreşit De dorul mămăligii. Şi harnice copile.« De-a dreptu’n altă lume. Comuniştii visează, îndrăznesc, proiectează şi înfăptuiesc întreaga întindere a ţării, de la un ca­păt la altul, a devenit în ultimii ani un vast şantier. E o realitate nouă care a mo­dificat însuşi peisajul ţării noastre şi pe care oricine o poate constata, călătorind. De cum ieşi din Bucureşti, într-o parte sau alta, se zăresc noile şantiere. Cei care au trecut cu o lună în urmă pe acelaş drum şi se credeau iniţiaţi sunt adeseori sur­prinşi de amploarea pe care între timp au luat-o lucrările, sau de noi lucrări, şi mai mari, începute alături. Parcă nicieri sentimentul că te afli în­­tr’o ţară nouă şi într’o nouă eră nu este atât de puternic ca în Dobrogea. Să luăm, de pildă, Medgidia. Acolo, pe un câmp pu­stiu până mai anul trecut, au apărut, ca din pământ, Atelierele Centrale ale Cana­lului Dunăre-Marea Neagră. O hală vastă, al cărei fund abia se zăreşte, şi în inte­riorul căreia se revarsă, de deasupra, o lumină albă şi vie, ca într’un atelier de pictură. Meşteri bătrâni şi ucenici — bă­ieţi pieptănaţi cu îngrijire şi fete cu bas­maua atent potrivită — lucrează de zor. Unii dintre ei bat nituri. Dar cum? Apucă bolţul cu cleştele, îl aşează într’o maşină electrică, apasă pe o pedală de contact şi peste treizeci de secunde bucata de fier e roşie ca filamentul unui bec. Iată aşa­dar: Cum e folosită o parte din curentul dela Ovidiu II. Pe vremuri, la marginea Medgidiei, ar fi fost mare lucru o forie fumegândă, cu cărbuni. Pe atunci, stră­bătând o Dobroge săracă şi înapoiată, în care nici caii nu erau potcoviţi, scriam că nu ştiu dacă pe toată întinderea ei se găsesc două chei franceze. Acum s’au con­struit Atelierele Centrale şi s’a trecut dea­­dreptul la electricitate. Pentru a înroşi fierul, nici forje, nici cărbuni, nici fum. împotriva fumului, dacă ar fi cumva să se ivească, la fiecare stâlp de susţinere a tavanului stă de veghe un ventilator. Fum se vede totuşi la Medgidia, dar alt­fel de fum. Intr’o parte a oraşului, fumul iese din coşurile noii fabrici de ciment, GEO BOGZA alburiu şi triumfător, încât în bătaia vân­tului de stepă pare un drapel. In Valea Jiului, începând dela Lonea, dela poalele mândrului Parâng şi până dincolo de Lupeni, aproape de Câmpul lui Neag, la umbra semeţului Retezat, pretu­tindeni se construeşte, şi nu e de mirare, fiindcă planul cincinal prevede un mare număr de locuinţe pentru mineri, fiindca de la început, de când a fost liber de zidu­rile închisorii, conducătorul marii bătălii pe care o dă clasa muncitoare le-a spus oamenilor de acolo: vom face din această Vale a Plângerii o Vale a Bucuriei. Casa cea nouă în care Kopetin Géza locueşte împreună cu alţi tovarăşi la poalele Pa­rângului are înfăţişarea unei vile. Acum, asemenea case se construesc pentru mi­neri. In vara aceasta au început să se schiţe­ze, dincolo de Lupeni, în cealaltă parte a Văii Jiului, liniile unui vast şantier. La poalele Retezatului se ridică un nou oraş. Numele lui, despre care a început să se audă, e Uricani. Un alt nume care îşi face loc în con­ştiinţa masselor, dar parcă nu îndeajuns, e Moroeni. Sunt în ţara noastră mii de co­respondenţi care vestesc ziarele despre tot ce se întâmplă, despre tot ce se construe­şte, şi totuşi parcă rămân multe lucruri necunoscute, în amploarea şi măreţia lor mai cu seamă. Privind în toamna aceasta, în sălbatica Vale a Ialomiţei, de din Gus de Moroeni, pereţii de cărămidă roşie, cu colţuri masive de piatră neagră, ai hidro­centralei ce se înalţă acolo, am avut senti­mentul că despre frumuseţea şi grandoarea ei au ştiut mai mult veveriţele şi urşii Car­­paţilor. Va trebui să ştim, neapărat, şi noi. Dar Moroeni nu e singura mare lucrare de pe Valea Ialomiţei. Puţin mai jos, la Fieni, se înalţă noi uriaşe silozuri şi fu­megă noi coşuri ale fabricii de ciment, cu liniile tehnologice realizate în între­gime în ţară. Manifestul Frontului Demo­craţiei Populare, publicat în vederea ale­gerilor de la 30 Noembrie, vorbeşte printre altele de marele combinat metalurgic al Moldovei. De doi ani, pe deasupra Mol­dovei pluteşte gloria de a adăposti şan­tierul celei mai mari hidrocentrale din ţara noastră. Înapoierea acestei provincii e lichidată cu repeziciune. Ca şi a Dobro­­gei, pe ele cărei pământuri s’au petrecut în ultimii ani prefaceri atât de profunde, ca şi a Olteniei a cărei capitală e transfor­mată în bază a construcţiilor de maşini electrice. Pretutindeni, necontenit se con­strueşte. Călătorind noaptea cu trenul, lumini se ive­sc adeseori pe întinsul câmpiei, în locuri mai înainte stăpânite de întuneric. Sunt noile fabrici şi şantiere care-şi con­tinuă viaţa la lumina reflectoarelor. Câtev­odată, această viaţă se desfăşoară la o mare înălţime, încât acele lumini par din depărtare un pumn de stele. Aşa mi-au a­­părut acum câteva seri, din trenul cu care mă întorceam de la Babadag, reflectoarele de pe „Casa Scânteii", al cărei corp princi­pal a început să-şi înalţe scheletul metaf­­1c spre cer. Cu doi ani în urmă, ziarele publicau ma­cheta unei clădiri de necrezut prin în­drăzneala şi vastitatea ei. Astăzi, ceea ce era doar linie trasă cu creionul, a devenit realitate de cărămidă, oţel şi beton. Ni­meni nu se mai îndoeşte acum că acea Construcţie ce se ridică în partea de mia­zănoapte a Bucureştiului, acoperind câm­pia şi dislocând aerul cu enormul ei vo­lum, va fi în curând gata şi va fi aidoma — şi ca îndrăzneală şi ca vastitate — ma­chetei de necrezut pe care o publicau zia­rele cu doi ani în urmă. Acum, ziarele au început să publice noi machete, d­ease­meni de necrezut prin îndrăzneala şi vastitatea lor: imagini ale viitorului Bucureşti. Tovarăşul Gheorghiu-Dej a vorbit în toamna aceasta despre viitorul Bucureştiului, despre necesitatea de a-l reconstrui şi Înfrumuseţa pe toată întinderea lui, încât să fie celor ce-l lo­­cuesc prilej de încântare a privirilor. Cu toţii ne dăm seama că după ce au fost puse temeliile marilor construcţii ale so­cialismului — hidrocentrala „V. I. Lenin“, Canalul Dunăre-Marea Neagră. „Casa Scânteii" — marea forţă a clasei muncitoa­re, de a visa şi înfăptui se întoarce acum şi asupra oraşelor ţării noastre, asupra unor înfăptuiri epocale menite să înfrumu­seţeze viaţa oamenilor şi să o ducă la un înalt grad de civilizaţie. Preambulul Hotărîrilor privitoare la reconstrucţia socialistă a Bucureştiului — care e în acelaş timp o sentinţă fără apel a istoriei — condamnă cu o mare şi justi­ficată severitate înfăţişarea pe care oraşul a luat-o între cele două războaie mondia­le. Atâţia dintre noi am privit cu strân­gere de inimă în acel timp creşterea hao­tică a Bucureştiului, apariţia blestemate­lor „calcane” care urâţeau străzile, oprind lumina soarelui, strivind tot ceea ce era in jur, asemeni unor enorme şi greoaie silo­zuri. In jurul acestui Bucureşti, construit de oameni de afaceri, lipsit de frumuseţe şi luxos cu ostentaţie, se întindea un al doilea Bucureşti, ţinut în întuneric şi mi­zerie. Dar acolo, în vitregitele cartiere periferice, creştea şi se călca în luptă clasa muncitoare. Eliberată, clasa munci­toare îşi spune acum cuvântul despre ora­şul care îi e drag, despre oraşul ale cărei pietre le-a stropit cu sângele său, în De­cembrie 1918 şi în Februarie 1933, vestind începutul unei mari opere de re­construcţie. Un drum ne-a fost deschis şi în acea­stă privinţă de marea ţară a socialismu­lui biruitor, de îndrăzneţii constructori ai comunismului­ Pe vremea când Bucure­­ştiul era sluţit cu repeziciune, pe vremea când Uniunea Sovietică era înconjurată de un baraj de calomnii, pe căi ocolite ajungeau până la noi, odată cu versurile lui Maiakovski, veşti despre uimitoarea reconstrucţie a Moscovei. Era vorba de metroul ce se construia acolo, folosind marmora şi granitul şi meşteşugul celor mai inspiraţi artişti, era vorba de case cu mai multe etaje, mutate din loc prin procedee ingenioase, şi era vorba de a face din Moscova port la Volga. Astăzi, toate aceste proiecte au fost de mult realizate; mulţi dintre noi au avut prilejul să vadă, odată cu vechea şi glo­rioasa Moscovă, o Moscovă nouă, construi­tă din îndemnul şi sub conducerea mare­lui Stalin, o Moscovă împodobită cu ui­mitoare monumente de artă, capitală a unei lumi noi, expresie a umanismului so­cialist, o Moscovă de granit, oţel şi mar­moră, care, în timpul greului război anti­hitlerist, apărată eroic de flit şi fiicele ei, a rămas Intactă în toată măreţia şi splen­doarea. Astăzi, odată cu Inaugurarea Canalului Volga-Don, Moscova a devenit port la cinci mări, iar noile clădiri care au început să se ridice vestesc prin îndrăzneala şi gran­doarea lor zorii comunismului. Devenit capitală a Republicii Populare Române, capitala unei ţări al cărui popor şi-a luat soarta în propriile mâini, Bucu­­reştiul începe să se bucure de perspecti­vele extraordinare pe care societatea so­cialistă le deschide aşezărilor omeneşti. E vorba nu numai de construcţii monumen­tale, nu numai de ştergerea deosebirii din­tre centru şi periferii, ci şi de dobândirea acelei măreţii pe care fluviile o dau aşeză­rilor omeneşti, şi care lipsea Capitalei noa­stre cu desăvârşire. Locul în care e situat Bucureştiul, în mijlocul Bărăganului, e departe de a fi dintre cele mai fericite. Tristă a fost soar­ta acestui oraş, aşezat în calea năvăliri­lor şi în bătaia vânturilor nemiloase ; el a crescut cum creşte câte o floare a soarelui printre seceţi şi pietre, fără să ajungă la frumuseţea şi mărimea ce i s’ar fi cuvenit. Dar iată că acum, cei mai oropsiţi fii ai lui până mai ieri, ridicându-se şi rupând lanţurile robiei, îi iau soarta în mâinile lor puternice, pregătindu-se să-i dăruiască toate măreţiile care-i lipseau. Prin hotărîrea şi prin munca însufleţită a clasei muncitoare, Bucureştiul va fi port la Dunăre şi port la Marea Neagră. Mai e încă de lucru la „Casa Scânteii", dar cei ce muncesc acolo, de pe acum se gândesc in ce fel vor aşeza pietrele viito­rului port Bucureşti. De pe acum excava­­toriştii de la Canalul Dunăre-Marea Neagră se gândesc la ziua când îşi vor muta pu­ternicele lor maşini în albia Dâmboviţei. De pe­ acum arhitecţi, sculptori, dulgheri, zidari şi artişti decoratori se gândesc că o viaţă întreagă munca lor se va desfă­şura în cadrul uneia şi aceleeaşi nepieri­toare opere. In faţa unei întregi generaţii se deschide perspectiva unei munci neîn­trerupte şi vaste şi cu un imens rezultat final. Nicio linie nu a fost încă trasă, nicio cărămidă nu a fost pusă, dar de pe acum fiecare dintre noi priveşte altfel Bu­­cureştiul şi parcă 11 spune: Aşteaptă pu­ţin şi ai să vezi ce are să se Întâmple cu tine. Ca şi publicarea planurilor cincinale, ca şi publicarea marelui plan stalinist de transformare a naturii, Hotărîrile Istorice privitoare la reconstrucţia socialistă a Bu­­cureştiului au atâta forţă încât pot, la sim­pla lor lectură, să producă schimbări sub­stanţiale în mentalitatea fiecăruia dintre noi. Aşa cum oamenii care se întorc seara de pe un vârf de munte nu mai sunt aceia care au plecat în zorii zilei, ci mai înalţi, mai sensibili, mai bogaţi şi mai plini de avânt, tot astfel oamenii care au citit Ho­­tărîrile privitoare la reconstrucţia Bucu­­reştiului nu mai sunt aceiaşi, ci mai înalţi, mai sensibili, mai bogaţi şi mai plini de avânt. Fiecare capitol al acestei istorice lec­turi a deschis în mintea noastră o largă fereastră spre viitor şi ne-a ridicat mai sus cu o treaptă, încât la sfârşit ne-am aflat parcă într’un turn înalt, cu ferestre de jur împrejur. De acolo am văzut Bucu­­reştiul străbătut de o apă largă, iar mai departe înconjurat de un Inel de păduri. Noua Dâmboviţa îl lega de Canalul Bucu­­reşti-Dunăre şi de Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar inelul de păduri era o con­tinuare pe pământurile ţării noastre a imensului sistem de perdele forestiere care acoperă toată stepa rusă, până în dreptul Mării Caspice, ridicându-se in ca­lea pustiitoarelor vânturi din răsărit. Ul­timul lor val se zdrobea în inelul de pă­duri din jurul Bucureştiului, aşa cum va­lurile Mării Negre se zdrobesc de marele dig pe care constructorii Canalului l-au înălţat la Capul Midia. Dinspre Dunăre urcau spre Bucureşti, trecând prin ecluze şi alunecând în lungul câmpiilor frigate, vase de mărfuri şi pa­sageri. Trenuri electrice circulau în preaj­ma Capitalei, iar în interiorul ei pătrun­deau sub pământ. Se zăreau pieţe vaste, statui, fântâni ar­teziene, scuaruri şi parcuri imense... Toate acestea sunt acum numai gânduri. Dar in curând vor fi proiecte semnate de arhitectul şef al Bucureştiului. Ziarele vor publica atunci machete ce vor părea, prin îndrăzneala şi măreţia lor, de necre­zut. Dar peste câţiva ani vor o realitate de beton, oţel şi granit, cum sub privirile noastre devin realitate Canalul Dunăre- Marea Neagră, hidrocentrala „Vladimir Ilici Lenin", „Casa Scânteii". In cei câţiva ani de când conduc lupta şi munca în­tregului popor, comuniştii s’au arătat a fi oameni care necontenit, şi cu o acerbă ho­tărîre, visează, îndrăznesc, proiectează şi înfăptuiesc. -fim? - valluim Târgu Mureş în preajma alegerilor TG. MUREŞ (de la trimisul nostru A. Almăşan). — De cum intri în sălile largi şi înalte ale fabricii de zahăr „Bernath An­drei" te întâmpină huruitul surd al maşinilor. Aci, uriaşele fier­­bătoare în care se pregăteşte zahărul, podelele şi halatele albe ale muncitorilor, totul străluceşte de curăţenie. Printre munci­torii fabricii se află numeroşi fruntaşi in producţie, care în cinstea alegerilor au­ obţinut succese deosebite în producţie. Iată-l pe maistrul Biro Sándor de la maşina de tăiere a sfeclei, care se strădueşte ca produsele sale să fie de bună calitate şi în acelaş timp să economisească tot mai multe cuţite de m­aşină. La staţia de saturaţie vei găsi pe una din surorile Göndör,­­ Irma sau Elisabeta, amândouă utemiste şi fruntaşe în producţie. La fierbător, munca cere o deosebită atenţie. — Pentru ca procesul de producţie să se desfăşoare normal, maşina trebue îngrijită şi supravegheată ca pe un copil... — spune şeful de fabricaţie, ing. Grădinaru Valentin. Şi tovarăşul Ugran Petru, care îngrijeşte fierbătorul, face în­tocmai. Aplicând cu succes metoda sovietică a fierturilor rapide, el obţine însemnate realizări în producţie. Asemenea luptători dârzi pentru biruinţa noului găseşti şi la bateria de difuzoare, la staţia de filtre, în cele trei brigăzi atemiste şi în cele 15 bri­găzi de economii, la fiecare pas în fabrica de zahăr, însufleţiţi de un fierbinte patriotism, muncitorii şi tehnicienii fabricii au­­obţinut în luna octombrie peste 111.000 lei economii, iar în­treaga fabrică depăşeşte zilnic cu 8,9% planul de producţie, atât la prelucrarea sfeclei cât şi la producţia zahărului. Aceeaşi atmosferă de muncă plină de elan se întâlneşte şi în halele largi ale Atelierelor de Reparaţii Auto — unde munci­torii şi tehnicienii au îndeplinit planul anual şi acum lucrează în contul lunii August a celui de al treilea an al cincinalului — precum şi în toate uzinele, fabricile, instituţiile şi cartierele ora­şului Tg. Mureş. Pretutindeni oamenii muncii, maghiari şi ro­mâni, cinstesc alegerile prin noi succese în lupta pentru înflo­rirea patriei scumpe în care a fost lichidată sălbatica asuprire naţională, a fost asigurată cea mai deplină egalitate în drepturi a minorităţilor naţionale. Iţi dai seama că crearea Regiunii Autonome Maghiare a contribuit la cimentarea frăţiei între oamenii muncii de toate naţionalităţile şi la întărirea statului român democrat-popular, r ...La Intrarea Teatrului Secuesc de Stat, pe un afişier vezi o hârtie pe care stă scris : Ora 10.30 repetiţiile pieselor „Can­didatul din trecut" şi „Are drept la învăţătură". Pe scenă, Szabó Ernő, Andrássy Márton şi alţi artişti iubiţi de oamenii muncii din Tg. Mureş repetă de zor piesa „Candidatul din trecut", care înfăţişează putreziciunea sistemului electoral din timpul regimu­lui burghezo-moşieresc. Pretutindeni vezi portretul tovarăşului Alexandru Moghioroş, secretar al C.C. al P.M.R., candidat în circumscripţia electorală Tg. Mureş-Nord. Merg pe o străduţă liniştită, pe geamul unei case, portretul este aşezat cu deosebită grijă. Din casă iese tov. Fekete Iozsef, muncitor fruntaş la fabrica „Petőfi Sándor". El face parte din corul fabricii şi este cel mai în vârstă membru al echipei de teatru. Echipa lui artistică se pregăteşte să dea un spectacol în cinstea alegerilor. De multe ori seara, tovară­şul Fekete îşi învaţă cu glas tare rolul dintr’o piesă. In camera de alături, fata lui, Eva, secretară a organizaţiei U.T.M. a şco­lii, se strădueşte să memoreze o poezie, iar Anikó, fata mai mare, se pregăteşte pentru altă piesă. Uneori, Anikó stă mult de vorbă cu mama ei şi-i povesteşte despre munca ei de agi­tatoare, despre felul în care ea, care acum votează pentru prima oară în viaţă, stă de vorbă cu alegătorii despre însemnătatea alegerilor. La un colţ al mesei, un băieţel cu părul bălai şi ochii albaş­tri scrie în limba maghiară un articol pentru gazeta de perete a şcolii elementare la care învaţă, un articol despre felul în care copiii se pregătesc să devină şi ei, mâine, cetăţeni conştienţi ai patriei şi să ia parte la alegeri. Multe nu înţelege încă Pé­ter despre alegeri, dar a ajutat cu multă dragoste mamei sale să potrivească în geam portretul tovarăşului Moghioroş. Dela pă­rinţi a aflat Peter că tov. Al. Moghioroş este unul dintre to­varăşii de luptă apropiaţi al tovarăşului Gheorghiu-Dej, că prin lupta partidului s’a ajuns ca in ţara noastră oamenii mun­citori să nu mai fie prigoniţi pentru limba pe care o vorbesc, ci să devină fraţi de luptă şi fii egali in drepturi ai patriei co­mune, patrie liberă în care poporul construeşte socialismul. De la părinţi a aflat că numai prin lupta partidului pentru un stat al oamenilor muncii de la oraşe şi sate a putut tatăl său, ca într’o fabrică din care au fost goniţi patronii capitalişti, să devină fruntaş în producţie, Anikó să se bucure de drept de vot, iar Eva să ia bursă la şcoală. In fiecare fabrică sau instituţie, în casa fiecărui om cinstit din Tg. Mureş, marea sărbătoare a alegerilor de deputaţi e în­tâmpinată cu bucurie. Despre acestea vorbesc afişele pe care le întâlneşti la fiecare pas, portretele candidaţilor F.D.P. în cele două circumscripţii electorale ale oraşului, aşezate pretutindeni cu dragoste şi grijă, lozinca uriaşă din vârful turnului sfatului popular orăşenesc ale cărei litere formate din becuri luminoase îndeamnă pe oamenii muncii să-şi dea voturile pentru victorii în alegeri a F.D.P. La Tg. Mureş, oraşul de reşedinţă a Regiunii Autonome Ma­ghiare, oamenii muncii maghiari şi români se pregătesc pentru ziua alegerilor ca pentru o măreaţă sărbătoare a frăţiei între poporul român şi minorităţile naţionale, a unităţii de luptă a oamenilor muncii de toate naţionalităţile pentru construirea so­cialismului în patria scumpă. Republica Populară Română.

Next