Scînteia, mai 1976 (Anul 45, nr. 10480-10505)
1976-05-14 / nr. 10491
PAGINA 4 „Zilele filmului cehoslovac“ CARNET * CINEMATOGRAFIC Organizate in Bucureşti şi la Constanţa, cu prilejul celei de a XXXI-a aniversări a eliberării Cehoslovaciei de sub dominaţia fascistă, „Zilele filmului cehoslovac“ — manifestare tradiţională a fiecărei primăveri — au constituit şi anul acesta, pentru publicul nostru, un bun prilej de apropiată cunoaştere a unor creaţii cinematografica recente din ţara socialistă prietenă. Selecţia a impus in prim-plan filmul de actualitate, ilustrind preocupările cineaştilor cehoslovaci de a consemna pe etrai momente din viaţa actuală a ţării lor, oameni şi fapte reprezentative pentru timpul prezent. La baza acţiunii filmelor au stat îndeosebi personaje tinere, perspectiva asupra actualităţii fiind deschisă, astfel, dintr-un unghi propriu, pentru evidenţierea mentalităţii şi preocupărilor generaţiei „caia vine“. Filmul inaugural al „zilelor“, în premieră absolută pentru publicul nostru, a fost „Fratele meu are un frate formidabil“. Dincolo de acest titlu spiritual s-a aflat o comedie tonică, poetică, care a vorbit cu sinceritate despre frumuseţea vârstei tinere dar şi despre „păcatele tinereţii“, despre imprudentele şi nesăbuinţele ei. Tratată într-o modalitate amuzantă, cu un umor spontan şi nu o dată cuceritor, povestea de dragoste a filmului, cu implicaţiile ei neaşteptate — îndeosebi pentru protagonişti — a izbutit să surprindă psihologii veridice de tineri, să aducă pe ecran posibile situaţii de viaţă, funcţia morală a peliculei exercitîndu-se eficient asupraspectatorilor tineri. „Fratele formidabil“ al fratelui mai mare a fost o pildă vie despre ingeniozitatea şi ingenuitatea copilăriei, acţiunile sale fiind receptate cu bucurie nereţinută de către spectatori. O comedie lirică, deci cu sensuri morale — dar fără o morală ostentativă, o comedie plăcută — fără a evita să aducă in discuţie şi lucruri mai puţin plăcute — cam astfel ar putea fi caracterizat succint filmul despre care vorbim. Programul „zilelor“ a fost susţinut de două creaţii de vîrf ale cinematografiei cehoslovace, printre cele mai importante ale ultimilor ani. Publicul nostru a avut prilejul să revadă astfel „Iubire“, filmul de mare frumuseţe poetică şi plastică al regizorului Karel Kachyna, personalitate regizorală proeminentă, a cărui filmografie — de la „Zidul înalt“ la „Crăciun cu Elisabeta“, de la „Voi sări din nou peste băltoace“ la „Trenul spre staţia Cerul“ — cuprinde numeroase creaţii reprezentative. In „Iubire“, regizorul a vorbit încă o dată, aşa cum o spune şi titlul, despre iubire, despre o dragoste la vîrsta celei de-a doua tinereţi şi despre o dragoste adolescentină, pe care le-a pus faţă în faţă, nu pentru a le opune, ci pentru, a le sublinia culoarea particulară (culoarea in filmul său dobîndeşte importante funcţii dramaturgice). Şi, vorbind despre iubire, ca întotdeauna, regizorul a vorbit de fapt, cu sensibilitate, despre oameni, despre viaţa, despre culorile prezentului, întregind tradiţionala manifestare culturală, „îndrăgostiţii anului 1“, filmul regizorului Jaroslav Balik, ne-a condus spre un alt timp social, acela din zilele imediat următoare celui de-al doilea război mondial. Scenaristul Jan Otcenasek, care scrisese şi povestea tragică din mai vechiul „Romeo, Julieta şi întunericul“, şi-a reluat — în alte ipostaze — eroii, în primul an de pace. Film de idei, producţia recentă a studiourilor din Barrandow evocă in pagini emoţionante o epocă marcată încă de amintirile tragice ale războiului. Cele trei filme prezentate spectatorilor români au înfăţişat convingător citeva din preocupările actuale ale cineaștilor cehoslovaci. Călin CALIMAN V PROGRAMUL I ÎS.10 Teleşcoală. 10.30 Curs de limba engleză 17.00 Emisiune in limba germană. 18.45 Tragerea Loto. 18.55 Din lumea plantelor şi animalelor. 19.20 1001 de seri. 19.30 Telejurnal. 20.00 Reflector. 20.20 Film artistic : „Trafic“. Producţie a studiourilor franceze. 21.90 ,.7 note pe portativ“. Recital: Eva Pitarova. 22.10 24 de ore. PROGRAMUL II 17.00 Telex. 11.11 Ţară, vatră-nfloritoare — melodii populare. 17.15 Teleobiectiv (reluare din 11 mai). 17.30 Meridiane melodii. 17.50 Şah mat în... 15 minute ! 18.05 Muzică uşoară 18.20 Virstele peliculei. Ediţie specială: „Comunistul — erou al filmului românesc contemporan". 19.20 1001 de seri. 19.30 Telejurnal. 20.00 Laudă omului. In pregătirea Congresului educaţiei politice şi culturii socialiste. Selecţiuni din spectacolul de muzică uşoară românească, organizat de Uniunea scriitorilor, Uniunea compozitorilor şi A.T.M., sub egida Frontului Unităţii Socialiste. 20.25 ..strănepoţilor românilor celor vechi...“. Şcoala Ardeleană. 20.50 Ţara mea e ca o floare. Cântece şi Jocuri populare 21.00 Viaţa economică a Capitalei. 21.20 Telex. 21.25 Treptele afirmării. Ciclul „Tribuna tinerilor muzicieni“. 21.50 Pagini de umor . Ce vrăji a mai făcut nevasta mea. IMPERATIVE ALE PROGRAMULUI IDEOLOGIC AL PARTIDULUI Continuăm relatarea dezbaterilor organizate de „Seinteia", în colaborare cu Direcţia ştiinţe sociale, activităţi educative şi sportive din Ministerul Educaţiei şi învăţămîntului, pe cîteva din temele de stringentă actualitate ale vieţii şcolii. Azi Înfăţişăm concluzii rezultate din dezbaterea organizată la Timişoara. Dacă la cele două dezbateri anterioare — despre formarea spiritului revoluţionar, militant al elevilor (Deva), apărută in „Scînteia“ din 9IV, şi educaţia prin şi pentru muncă (Roşiorii de Vede), apărută în „Seiiteia“ din 21IV — accentul a căzut Îndeosebi asupra rolului şi locului acestor preocupări majore în ansamblul procesului instructiv-educativ, abordarea problematicii complexe a educaţiei artistice, a cultivării gustului pentru frumos In anii ------------------—— de şcoală — desfăşurată la Casa corpului didactic din Timişoara — a îndreptat, de la Început, atenţia participanţilor la discuţii asupra conţinutului acestei activităţi educative. S-au enunţat păreri diverse, uneori chiar contradictorii : dacă educaţia artistică este sau nu sinonimă cu programul de activităţi cultural-educative din fiecare şcoală ; dacă elevii mai mici sunt participanţi mai „receptivi“ şi mai activi la aceste activităţi decit elevii mai mari ; dacă noţiunea, criticabilă, de „festivism“ exclude cu totul caracterul festiv, fastul emoţional al unor manifestări cultural-artistice , ce procent de „frumos“ implică una sau alta dintre componentele instructiv-educative din planurile de invăţămint etc., etc. Păreri susţinute cu argumentul concludent al unor reuşite experienţe cultural-artistice şcolare, finalizate cu propuneri nu lipsite de interes pentru lumea şcolii. Dar — şi acesta este momentul cel mai important al dezbaterilor — desluşirea noţiunilor, clarificarea obiectivelor urmărite, evidenţierea modalităţilor eficiente de acţiune s-au făcut în contextul sublinierii unor principii educative fundamentale : ~ Tot ce se realizează in anii de şcoală pentru imbogăţirea orizontului de cultură generală, pentru formarea deprinderilor de a înţelege şi preţul valorile spirituale reprezentative ala poporului nostru, ale umanităţii, reprezintă o componentă majoră a educaţiei comuniste a tineretului , o componentă, prin excelenţă. POLITICA. Prin conţinutul militant, patriotic, marxist-leninist, fiecare manifestare — fie ea lecţie de literatură sau artă, spectacol artistic vizionat, program cultural-artistic realizat cu şi pentru elevi, fiecare muzeu vizitat, excursie prin ţară etc. — trebuie să reprezinte o contribuţie nemijlocită la întregirea imaginii elevilor despre patrie şi partid, despre potentele spirituale ale poporului nostru (prof. Pavel Petroman, inspector şcolar general adjunct al judeţului Timiş). — Desigur, preocupările şi gusturile artistice ale profesorului, ale familiei, deopotrivă înclinaţiile şi preferinţele elevilor înşişi nu trebuie absolutizate, dar nici eludate. Grija educatorului se cere îndreptată spre toate acele direcţii şi fenomene ale vieţii spirituale contemporane a societăţii noastre socialiste care, laolaltă, pot contribui la conturarea profilului moral-politic şi a personalităţii tînărului cetăţean informare (prof. Duşan Sablici, directorul Liceului real-Umanist nr. 1 din Timişoara). In acest sens s-a accentuat necesitatea a două direcţii de acţiune ale educatorilor, în general : • situarea permanentă In actualitatea vieţii spirituale a societăţii noastre socialiste, urmărirea şi receptarea atentă a fenomenelor cultural-artistice, a creaţiilor reprezentative pentru epoca noastră şi transpunerea adecvată a acestora in toata compartimentele activităţii instructiv-educative, din şcoală şi din afara ei ; • relevarea valenţelor culturalestetice ale fiecărei discipline predate in anii de şcoală, implicarea lor activă în formarea profilului etic al tineretului. Au fost relevate pe larg — şi binemeritat — o seamă de acţiuni iniţiate în judeţ, atît in direcţia lărgirii cadrului în care elevii se manifestă ca începători „consumatori de cultură“ şi sunt ajutaţi să-şi formeze criterii ştiinţifice, principiale de apreciere a actului de cultură (realizate cu concursul unor prestigioase instituţii locale de cultură — Teatrul Naţional, Filarmonica, Muzeul „Banatului“, revistele de cultură), cât şi ca „participanţi la cultură“ („Teatrul şcolar“ cu stagiune permanentă, cercuri şi formaţii artistice, manifestări culturaleducative realizate împreună de elevii români, germani, maghiari, sârbi din şcolile judeţului). In acest context n-au lipsit însă nici unele semnale critice referitoare la : „sărăcia tematică a unor manifestări cultural-artistice — datorată, în bună măsură, slabei promovări a creaţiei artistice muzicale, poetice, dramatice, destinate tineretului şcolar, mai ales celui trecut de vîrsta pionieriei“ (C. Miller, elevă la Liceul de informatică) , „unele paralelisme şi supraîncărcarea elevilor, îndeosebi a celor mai talentaţi şi activi, prin programarea şi desfăşurarea concomitentă a unor concursuri şcolare şi manifestări cultural-artistice ,de amploare (prof. Gheorghe Giura, directorul Şcolii generale nr. 21) ; „numai simpla participare la repetiţiile şi la spec- , tacolele unei formaţii artistice nu înseamnă «educaţie artistic㻓 (T. Dreana, elev la Liceul de construcţii nr. 2) ; insuficienta realizare, sub raportul educaţiei estetice, a unor manuale şcolare , de exemplu „Citirea“ din clasele I—IV trunchiază textele literare, alterînd imaginea artistică ; ilustraţiile unor volume scoase de editura „Ion Creangă“ deformează cunoscutele imagini ale copiilor despre mediul înconjurător (prof. Dragomir Paulencu, inspector şcolar din judeţul Suceava). După cum a reieşit din cuvîntul mai multor participanţi, se manifestă, pe alocuri, o „reţinere“ a profesorilor şi a îndrumătorilor organizaţiilor de pionieri şi U.T.C. în abordarea tematicii complexe a educaţiei artistice, justificată prin „lipsa competenţei, a pregătirii de specialitate în domeniul artelor“.• Asemenea „reţineri“ sunt numai parţial justificate — menţiona prof. Terezia Nagy, de la Şcoala generală din comuna Dumbrava, judeţul Timiş. Obiectivele şi direcţiile de realizare a educaţiei artistice, de cultură generală a elevilor, în activitatea şcolară curentă pot fi atinse de fiecare profesor, independent de disciplina pe care o predă, cu o condiţie obligatorie : să fie el însuşi un om cult şi civilizat, receptiv la tot ce e nou şi ——1------------------realmente valoros in cultura contemporană, bun cunoscător al culturii poporului nostru, al izvoarelor din care-şi trage seva spirituală. Ajutorul competent al specialiştilor din afara şcolii — activişti culturali, interpreţi, creatori etc. — este menit să diversifice şi să aprofundeze -------------------------mijloacele de înţelegere şi receptare a „actului de cultură“ de către elevi, să le cultive aptitudini şi preocupări deosebite în domeniul artelor. Ceea ce presupune, ca o altă direcţie de acţiune pentru îmbogăţirea contribuţiei educative a şcolii , perfecţionarea pregătirii in această direcţie a cadrelor didactice, a profesorilor diriginţi îndeosebi, prin : cursurile de reciclare sau de ridicare a calificării (prof. Erich Pfaff, directorul liceului „N. Lenau“) ; alcătuirea judicioasă, echilibrată a planurilor comune de activităţi cultural-educative a conducerilor de şcoli şi organizaţiilor de tineret (prof. Ioan Stănică, directorul Şcolii generale din comuna Variaş, judeţul Timiş) ; continuitatea preocupărilor şi acţiunilor educative realizate in colaborare cu instituţiile culturale şi artistice, cu creatori şi interpreţi profesionişti, sinceri ataşaţi de şcoală şi dornici să o sprijine in îndeplinirea înaltelor sale îndatoriri educative (Doina Popa, secretar literar al Teatrului Naţional din Timişoara). Departe de a fi o „dexteritate“, educaţia estetică trebuie să reprezinte o permanenţă a procesului instructiv-formativ şcolar. Florica DINULESCU ANII DE ŞCOALĂ o permanentă lecţie despre frumos, în muncă, în viaţă, în conduita umană! Profilul ideatic şi artistic al unui teatru, atractivitatea sa şi eficienţa angajamentului său social sunt revelate în mare măsură — în cadrul unui repertoriu exigent şi bine gindit — de rezultatele obţinute în valorificarea scenică a literaturii dramatice autohtone. Or, tocmai în acest domeniu trebuie subliniată iniţiativa viguroasă a Teatrului Maghiar de Stat dinCluj-Napoca. In ultimii ani au avut loc pe scena sa — printre altele — premiere absolute ca acelea ale dramelor „Puterea şi Adevărul“, de Titus Popovici, „Piticul din grădina de vară“, de D.R. Popescu, şi „Uliţa îngerilor şchiopi“, de Bálint Tibor. Consecvenţa aceleiaşi strădanii ne-o subliniază, în stagiunea anterioară. ..Floriile unui geambaş“ de Sütő András, iar de curind, tot sub semnătura sa, premiera pe ţară „Steaua de pe rug“. De altfel, repertoriul actualei stagiuni în ansamblul său se prezintă echilibrat. Teatrul a pus pină acum în scenă patru piese: „Maria Stuart“ de Schiller, „Tache, Ianke şi Cadir“ de Victor Ion Popa, „Madame Sans-Gene“ de Sardou şi menţionata dramă a lui Sütő András. In momentul de faţă, ansamblul pregăteşte (pe lingă o comedie satirică de Csiky Gergely, clasic maghiar din secolul trecut) premiera, în limba maghiară, a piesei „Handicap“ de Ecaterina Oproiu — în paralel cu premiera absolută de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“ — și va încheia stagiunea cu „Furtuna“ de Shakespeare. Este un repertoriu demn de consideraţie, chiar dacă in locul arătosului produs din bine-rodata fabrică de piese a lui Sardou am fi preferat încă un autor autohton — poate un debutant — o nouă operă valoroasă, aparţinînd unui autor dintr-o ţară socialistă sau, eventual, o scriere din literatura dramatică contemporană occidentală cu pronunţate tendinţe de critică socială şi de militantism progresist. Adevăratul succes de public, de durată şi adîncime se naşte — şi pe scena clujeană — datorită unor opere dramatice semnificative sub aspect ideatic şi artistic, aşa cum o atestă şi primirea făcută noii piese a lui Sütő András, „Steaua de pe rug“, al cărei subiect îl preocupă pe autor, după cum el însuşi o mărturiseşte, de mai bine de trei decenii (piesă apărută in revista „Igaz Szó“ din Tîrgu-Mureş şi retipărită intr-un volum de teatru al lui Sütő András). Acţiunea piesei se desfăşoară în prima jumătate a secolului al XVI-lea, perioadă deosebit de importantă în istoria gindirii şi cunoaşterii omeneşti, cînd izbucneau în toată Europa mişcări antifeudale şi se desfăşura, drept proiecţie ideologică a acestora, „Reforma“ împotriva bisericii catolice, a puterii papale şi a dogmelor sale. Este îndeobşte cunoscută analiza aprofundată a clasicilor marxismului prin care, în legătură cu războiul ţărănesc german condus de Thomas Münzer, se demonstra că — datorită structurilor societăţii date — antagonismele de clasă din epocă se manifestau în mod necesar, pe planul ideologic, sub o formă teologică. « In acest cadru social-istoric se conturează, complex şi bogat în conţinuturi etico-filozofice, conflictul dramei lui Sütő, bazat pe fapte istorice. Căpetenie a Reformei, posesor de-acum al puterii lumești, Calvin poruncea la Geneva, în 1553, arderea pe rug a lui Michel Servet, medicul preocupat de studiul naturii, care se îndoia de infailibilitatea tezelor calviniene. In piesa lui Sütő, Servet este o minte stăpînită de gindire creatoare, un pătimaş cercetător al ştiinţelor naturale, al minţii inovatoare şi investigatoare ; el consideră că procesul cunoaşterii adevărului ştiinţific nu se încheie niciodată şi crede cu fermitate că are dreptul de a gindi un alt fel decit Calvin, prietenul de odinioară, care, din contestatar al dogmelor papistaşe, devine el însuşi reprezentant al unei ideologii religioase dogmatice. Calvin nu doreşte să-şi continue opera, ci s-o fixeze, şi vede in aceasta singura apărare împotriva ameninţării întruchipate, la un pol, de papalitate şi, la celălalt pol, de burghezia Genevei. Şervet, in schimb, argumentează în numele libertăţii conştiinţei, în numele dreptului la gindirea creatoare. Dar el nu ţine seama de nici un fel de considerente politice şi nu înţelege nici măcar atit ci Calvin esenţa socială a proceselor care determină, in piesă, atitudinea lui Calvin. Tocmai de aceea, aflat la cheremul evenimentelor, se prăbuşeşte neputincios pe rug. Piesa, care refuză opoziţia alb-negru in portretizarea eroilor, recreează conflictul dintre două personalităţi complexe. Situîndu-se pe poziţiile concepţiei marxist-leniniste, scriitorul modelează din conflictul celor doi o dramă menită să depăşească personalitatea istorică a acestora, sugerînd cu precizie, că pină şi o năzuinţă cu începuturi obiectiv progresiste se transformă cu necesitate în propriul său revers dacă nu urmăreşte modificarea fundamentală a relaţiilor sociale (aspect ignorat şi de Servet), dacă se menţine în limitele ideologiei religioase şi nu duce consecvent până la capăt eliberarea lăuntrică şi exterioară a omului, prin transformarea revoluţionară a condiţiilor sociale. Din această interpretare ideatică a subiectului se degajă forţa consecvent ateist-materialistă a piesei lui Sütő, care iradiază o concepţie ştiinţifică despre lupte, concepţia marxistă asupra istoriei. Drama aceasta exemplifică marile posibilităţi estetice ale unui realism pătruns de umanismul revoluţionar şi, corespunzător acestuia, profund contemporan ca tip de receptivitate şi ca mijloace artistice. Piesa este o dramă specific istorică, legată — prin materialul portretizator — de condiţii social-istorice precis conturate, iar modalităţile de prezentare utilizate o ţin la distanţă de multiplele parabole şi pilduiri istorice la modă. Spectacolul — în viziunea regizorală a talentatului creator care este Harag György, — este demn de piesă. El promovează cu consecvenţă determinarea istorică a conflictului dramatic şi îmbelşugata sa motivaţie socială. Spaţiul scenic, lărgit în colaborare cu scenograful Tóth László, devine cu adevărat semnificativa scenă a istoriei, unde amplasarea şi mişcarea personajelor sunt întotdeauna sugestive, asociindu-se textului autorului şi realizînd necruţătoarea şi ameninţătoarea atmosferă a unei etroci istorice-sociale care urmărea să restringă gindirea omenească între anumite limite. Limbajul regizoral al lui Harag manifestă tendinţa sa către efecte dure, menite să răscolească spectatorul. Interpretarea gindită, elaborată, a artistului emerit Lohinszky Loránd, în rolul lui Calvin, exprimă, extrem de nuanţat, caracterul contradictoriu al atitudinii eroului. In rolul lui Servet, Héjjá Sándor înbină consecventa omului care gîndeşte cu pasiunea căutării adevărului şi cu permanenta visare lirică, realizînd un erou excepţional de veridic. Chiar printre interpretările de calitate este proeminentă cea a lui Vadász Zoltán, care portretizează intr-o singură scenă pe marele inchizitor Ory. Memorabili rămîn şi Barkó György, în rolul lui De La Fontaine, sperios-meschinul secretar al lui Calvin, şi Péterffy Gyula, in inchizitorul brutal şi infatuat — ca şi Bisztrai Mária, în rolul soţiei lui Calvin. Drept rezultat al intilnirii dintre o dramă deosebit de valoroasă şi un eminent regizor, pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca s-a realizat unul dintre spectacolele cele mai captivant interesante şi bogate în conţinut ale acestei stagiuni. GÁLFALVI Zsolt Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca : STEAUA DE PE RUG" de SÜTŐ András CRONICA TEATRALĂ „Muzeul tehnicilor populare bucovinene“ Reţeaua unităţilor din nordul Moldovei s-a întregit recent cu încă un important obiectiv . ..Muzeul tehnicilor populare bucovinene“, din oraşul Rădăuţi. Punînd in valoare mărturii ale civilizaţiei materiale tradiţionale de pe aceste străvechi meleaguri, noul lăcaş de cultură reuneşte in spaţiul de expunere un bogat tezaur etnografic şi documentar, începînd de la tehnica olăritului şi a prelucrării firelor (in, cinepă, lină) pină la tehnica prelucrării şi brodării pieilor (cojocăritul). Sunt prezentate, de asemenea, instalaţii pentru prelucrarea cerealelor, oliniţe, pive, alte numeroase exponate, care demonstrează priceperea şi ingeniozitatea localnicilor in practicarea îndeletnicirilor şi meşteşugurilor populare. Amintim că, tot in această parte a ţării, la Cîmpulung Moldovenesc se află un alt muzeu cu profil unic , „Muzeul culturii lemnului“, care oferi o imagine sugestivă a istoriei prelucrării şi înnobilării lemnului din cele mai vechi timpuri pină azi. (Agerpres) Şcoala a muncii practice Deşi lipsesc băncile şi catedra, iată, într-o suită de instantanee fotografice, o imagine concludentă a unei intense activităţi... şcolare. Pentru că aici, la Grupul şcolar profesional din Iaşi al Ministerului Industriei Uşoare, ore de şcoală sînt şi cele petrecute in activitatea productivă, la maşina de cusut (1), în laboratorul de ţesătorie (2), la războiul de ţesut (3), la maşinile de tricotat (4). Din această activitate a rezultat, în 1975, nu numai o promoţie de muncitoare cu o bună pregătire, dar şi un beneficiu de aproximativ trei milioane lei. Foto : S. Cristian SCINTEIA - vineri 14 mai 1976 Statornic, de milenii in vatra strămoşeasca (Urmare din pag. I) ternie , recucerirea şi înglobarea în imperiu, de către Constantin cel Mare şi apoi Iustinian, a unei largi zone de la nordul Dunării (din Banat pină la Galaţi) reprezintă nu numai o reinstaurare a vechilor rînduieli social-economice, politice şi culturale de tip romano-bizantin în aceste părţi, ci şi o alimentare etnică masivă a romanităţii nord-dunărene. Sub loviturile popoarelor migratoare se înregistrează insă o decadenţă generală a oraşelor, centrul de greutate al vieţii economice deplasindu-se spre mediul rural, mai bogat în mijloace de trai. Aşa se explică faptul că din secolele V—VI pină în secolele IX-X, mai ales in zonele intracarpatice, nu există aproape deloc date documentare despre existenţa oraşelor de odinioară, care, abandonate, cad în ruină, vechile lor nume fiind date uitării. In schimb, populaţia romanică este prezentă pretutindeni in mediul rural. Cercetările din ultima vreme arată continuitatea, pe acelaşi loc, a multor aşezări săteşti din epoca romană. Asemenea exemple avem în Archiud, Obreja, Sebeş, Sic, Mugeni, Iernut, Porumbenii Mici (în Transilvania), Cioroiul Nou, Verbiţa etc. (in Oltenia) şi în multe alte locuri. Frecvente sunt şi aşezările autohtone întemeiate la sfirşitul secolului III şi I în secolele IV—VI, pe locuri nepopulate mai înainte, cum e cazul la Cluj-Mănăştur, Noşlac, Ţaga, Soporul de Cîmpie, Bratei etc. (in Transilvania) ori în multe alte părţi din Oltenia şi Banat. De asemenea, în interiorul şi în jurul multor castre romane, al căror rol militar-defensiv încetase odată cu desfiinţarea provinciei, există urme de locuire autohtonă pină în secolul IV şi mai tirziu, cum s-a constatat la Comalău, Veţel, Sărăţeni, Gherla, Hoghiz, Boroşneu etc. (in Transilvania) şi in foarte multe părţi din Oltenia ori in Banatul de răsărit. In toate aceste aşezări se află vestigii ale culturii materiale autohtone, ale principalelor îndeletniciri tradiţionale — agricultura, creşterea vitelor, mineritul, meşteşugurile etc. Ele atestă cu deosebită putere permanenţa,in întreaga perioadă a migraţiilor, a unei populaţii sedentare, stabile, continuînd formele tradiţionale de viaţă din secolele anterioare, incompatibile cu viaţa nomadă, caracteristică popoarelor migratoare. De altfel, tocmai permanenţa populaţiei daco-romane a asigurat păstrarea vechilor nume ale principalelor cursuri de apă din epoca daco-romani — Dunăre (Donaris), Mureş (Maris), Someş (Samus), Olt (Aluta), Criş (Crisia), Timiş (Tibiscum) etc. Daco-romanii sunt atestaţi şi prin complexe rituale, funerare sau prin sisteme de înmormîntare care le sunt proprii, atît în vechile oraşe unde predomină inhumaţia, cît şi în lumea de la ţară, care practică cu predilecţie incinerarea morţilor. Cimitirele, grupurile de morminte sau mormintele răzleţe descoperite la Apulum, Napoca, Potaissa, Porolissum, Romula, Sucidava, Drobeta, precum şi la Soporul de Cîmpie, Bratei, Lechinţa de Mureş, Iernut etc. stau mărturie elocventă in această privinţă. Deosebit de semnificative sunt, de asemenea, datele care arată circulaţia monedelor romane de la sfirşitul secolului III şi pină la mijlocul secolului V, nu numai în anumite zone, unde locuiau goţii ori sarmaţii-iazigi, ci pe tot teritoriul daco-roman, de la Dunăre pină in nordul Transilvaniei şi de la Tisa la Carpaţi. Este vorba de circa 300 localităţi cu descoperiri de monede izolate sau tezaure, totalizez cîteva zeci de mii de piese, aproape toate din bronz. Acestea reprezintă un argument decisiv că populaţia romanică ocupa, în permanenţă, întreg teritoriul respectiv — de altfel era singura pentru care monedele de bronz aveau valoare, ştiut fiind că pe migratori îi atrăgeau cu deosebire aurul şi argintul. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din constatarea că monedele se găsesc de obicei pe locul fostelor castre romane sau in apropierea lor, in incinta vechilor oraşe, în aşezări sau cimitire ce se continuă din vremea romană ori chiar in noile aşezări autohtone înfiinţate la sfirşitul secolului III şi în secolul IV, ele lipsind in general din complexele arheologice aparţinătoare goţilor, gepizilor etc. Acestor dovezi arheologice li se adaugă vestigiile creştine din secolele IV—VI (opaiţe de metal sau de ceramică, pietre de inel cu scene tipice, vechi monumente romane păgine „creştinate“ in secolul IV, locaşuri de cult cu obiecte aparţinătoare, uneori cu inscripţii în limba latină, cripte funerare etc.), aflate în Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei, Transilvania şi Banat, care se leagă şi ele organic de populaţia romanică. In regiunile dacice neocupate de romani au continuat să trăiască dacii liberi (Crişana, Maramureş, Moldova, Bucovina). In a doua jumătate a secolului al III-lea şi la începutul secolului al IV-lea, unele comunităţi de daci liberi din vest şi est pătrund şi se aşază in spaţiul fostei provincii romane. Dar majoritatea dacilor liberi rămîn statornic In vechile lor ţinuturi, unde sunt atestaţi arheologic pină spre Începutul secolului V, convieţuind in parte cu neamurile sarmatice şi germanice. Asupra lor, precum erată documentaţia arheologică, se exercitase o puternică şi neîntreruptă Influenţă culturală romană, venită deopotrivă din Moesia şi Dacia. In Muntenia şi sudul Moldovei se poate vorbi chiar de o antrenare hotărită a populaţiei autohtone pe făgaşul romanizării. După desfiinţarea provinciei Dacia, cînd nu mai existau graniţe bine păzite de numeroase trupe romane, şi nici bariere vamale, aceste legături s-au intensificat, ceea ce a contribuit la romanizarea regiunilor respective ; tocmai astfel se poate explica dispariţia, prin secolele IV—V, a dacilor liberi din câmpul documentării arheologico-istorice. In ceea ce priveşte popoarele migratoare, care s-au succedat pe acest teritoriu în veacurile III—XI (sarmaţi, goţi, huni, gepizi, avari, slavi etc.), documentele arată că, contrar unor afirmaţii ce au exagerat caracterul destructiv al stăpînirii lor, acestea n-au nimicit populaţia autohtonă, fiind interesate să o cruţe pentru a putea beneficia de roadele muncii ei. Un cronicar sirian nota că avarii şi slavii spuneau locuitorilor din ţările supuse : „semănaţi şi seceraţi, noi o să vi luăm numai o parte din produse“. O serie de izvoare istorice subliniază câ locuitorii imperiului roman preferau chiar stăpînirii acestuia, care le impunea dări excesive, vieţuirea in mijlocul barbarilor. „Intr-un glas se roagă ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii... şi apoi să ne mirăm că nu pot fi Învinşi goţii, cînd sătenii sint mai bucuroşi să fie cu ei, decit cu noi" — scria scriitorul antic Salvianus. Aceeaşi realitate o consemna şi scriitorul Ioanes Ludus, care, referindu-se la vremea lui Iustinian, scria că locuitorii provinciilor romane preferau „o năvălire a barbarilor, unei staţionări in mijlocul lor a armatei imperiale". In acelaşi timp, este de remarcat că nici unul dintre popoarele migratoare — reprezentind de regulă pînze subţiri de populaţie — nu a ocupat Întreg teritoriul daco-roman, iar de o continuitate a stăpînirii efective a noilor veniţi — al căror centru politic se afla cel mai adesea in afara spaţiului dacic — nici nu poate fi vorba. In acest context apar ca lipsite de orice temei opiniile potrivit cărora autohtonii ar fi fost asimilaţi de migratori. In realitate, a avut loc asimilarea unor comunităţi ale neamurilor imigrate de către populaţia autohtonă daco-romană, superioară atit sub raport demografic, cît și al culturii materiale. Prin revărsarea slavilor în Peninsula Balcanică, începind cu anul 602, romanitatea carpato-dunăreană s-a putut consolida mai uşor, fiind alimentată mereu cu numeroase elemente de aceeaşi etnie, dislocate de slavi de la sudul fluviului. Ia urma asimilării slavilor, poporul român apare pe deplin constituit şi este menţionat ca atare in documente istorice sub numele de vlahi (secolul X). Cronica maghiară a lui Anonymus şi cronica rusă zisă a lui Nestor arată că atunci cind ungurii au descălecat în actuala lor patrie şi au Început (secolul X) cucerirea Transilvaniei, ei au avut de luptat aici cu românii, organizaţi in voievodate, conduse de Menumorut (în Crişana), Glad (în părţile Mureşului inferior) şi Gelu (în, valea Someşului). Aceste izvoare îşi află o grăitoare confirmare în descoperirile arheologice recente de la Dăbica şi Cluj-Mănăştur, ori din alte locuri care arată că Gelu — ca şi Menumorut la Biharea, lingă Oradea — avea aici cetăţi de pămînt bine întărite, de unde a opus cotropirii o rezistenţa eroică. Concluzia principală care se desprinde este că istoria primului mileniu al erei noastre in spaţiul carpato-dunărean nu se poate concepe ca o succesiune a popoarelor in migraţie, ci in principal ca etapa constituirii poporului român, care, in pofida tuturor vicisitudinilor, şi-a păstrat fiinţa sa etnică, a rămas neclintit şi a vieţuit neîntrerupt în vatra sa strămoşească. „ROMÂNIA - FILM" prezintă: INTILNIRE LA AEROPORT“ Producție a studioului „Mosfilm". Cu : Leonid Kuravlev, Evghenia^ Simonova, Evgheni Leonov. Regia : Gheorghi Danelia.