Sportul Popular, noiembrie 1955 (Anul 10, nr. 2717-2732)

1955-11-01 / nr. 2717

Intr-o „Filă de album“ publicată în ultimul număr al „Gazetei Literare", Demostene Botez îşi aminteşte de prima sa întîlnire cu maestrul Mihail Sadoveanu, acum 40 de ani în redacţia de la Iaşi a „Vieţii Romîneşti“. Dar îşi aminteşte şi de clipele petrecute ală­turi de marele scriitor a cărei aniversare de 75 de ani o sărbătorim zilele acestea. Şi scrie Demostene Botez : „Maestrul a mers mult la vînătoare, la picior, cu cîine, la iepuri şi prepeliţe...“ Iar noi adău­găm : maestrul a drumuri pe cărări de munte, pe ape, căutind vîna­­tul, a pescuit in locuri tihnite cu undiţa... A scris despre toate ace­stea pagini de o rară frumuseţe, închinînd, ca şi jocului celor 64 de pătrăţele, slove cum numai el ştie să aleagă. La sărbătoarea de astăzi cel mai mare scriitor român în viaţă se bucură de o preţuire fără margine iar cei pentru care vinătoarea, pescuitul, şahul găsesc aceeaşi înţelegere pe care o au în opera maestrului — toţi sportivii — ii trimit cele mai calde urări. Reproducem în continuare o parte din povestirea „Intr-o zi de primăvară“ în care maestrul Mihail Sadoveanu descrie o vînătoare de situri. ____...___ fr ic -----------------­Intr-un an­, primăvara, ieşisem la sitari, prin împrejurimile Ară­­meştilor, în ţinutul Sucevei, şi căutam amănunţit, cu cinele, hu­­ceagurile umede din preajma satu­lui. Văzduhul era încărcat de a­­buri; de pe colnice vedeam zările cufundate in perdele nelămurite, intr-o ceață pătrunsă de o slabă lumină, ca fumul cu răsfrîngeri de flăcări ai unui incendiu nevăzut. Vîntul nu adia. Pretutindeni plu­tea neclintită mireasma proaspătă a pămintului arat. Din cind în cind, la marginea unor desișuri, în plină lumină, se arăta o baltă limpede rămasă după topirea ză­pezilor. O codobatură cu pene ce­nuşii sălta un zbor neliniştit, sin­guratică, speriată de liniştea cu­prinsului. Treceam încet călcind pe ţărina neagră: in ochiul de apă neclintit se desluşea lămurit imaginea mea cu puşca pe braţul sting, şi a cînelui care mergea îna­inte-mi, adulmecind. Cite-un stol de nagiţi se ridica la depărtări mari dintr-un smirc. Fîlfiiau rar cu aripele lor rotun­de, ţipau jalnic un timp, apoi se pierdeau, şi iar umblam singur o vreme prin pustiul şi melancolia aceea de primăvară. Intr-un tirziu, in tufişuri înmu­gurite, cinele începu a fi neliniştit; şi deodată, la douăzeci de paşi înainte-mi, pilpii sitarul prin re­ţeaua de crengi. — După bătaia puştii, întiia in ziua aceea, oste­­rwcita îmi trecu ca prin farmec. început­­a umbla mai vioi, strecu­­rindu-mă printre tufari, lăsînd cu cizmele urme adinei în pămintul îmbibat de mustul om­ăturii. Ci­nele, un setter cuminte, roş, cu o­­chii blinzi, căuta cu vioiciune, şi cind da peste pilcuri violene de to­­poraş­, întorcea spre mine capul şi dădea din coadă, parcă le sim­ţea şi ei mireasma dulce. Din vre­­me-n vreme, deodată, se lăsa pe brînci şi, cu ochii aţintiţi înainte, începea să se urască pe pintece. Sitarul zvicnea, cu gitu-i gingaş întins, se zbătea in reţeaua de ra­muri, apoi işi lua zborul iute, drept. Aşa eram de înfierbintat în ur­mărirea aceasta, incit abia hăt in­tr-un tirziu am băgat de samă nourii grabnici de ploaie care ve­neau dinspre asfinţit. Soarele, în crucea amiezii, infierbintase tare văzduhul umed. Perdeaua întune­coasă venea spre el ca o amenin­ţare. Simţii şi o adiere slabă de vint, o filfulie care adormea şi iar se deştepta. Cu multă părere de rău, bănuii o vintoasă iute de în­ceput de aprilie, și m-am indrep­tat spre satul revărsat pe o coas­tă de pirău, un sat întins, cu casa tare, cu sălcii pa marginea dru­mului noroios, toate înfrunzite ver­­de-gălbui. Prin ogrăzile pline de strujeni putrezi, zăream vite slabe, cu șoldurile dindărăt negre de mur­dăria Urnii, stăteau triste, cu ochii meri deschişi în lumină. Copii in dârligi se soreau pe prispe. Cite-un gospodar trecea tăcut pe o hudiţă, cu căciula pe ochi. O bardă bo­cănea rar şi regulat undeva, în golul liniştii. Cunoşteam pe judeţ, Dumitru Sim­ion Gavril Nistor. Neamul lui, al Nistoriştilor, umplea un sfert din Arămeşti, şi el era cel mai gospodar, cel mai cuprins dintre toţi. Stătea la margine, avea şi moară in înfundătura malului, şi înaintea lăptocului epa­pirăului se oprea intr-o baltă lină, in jurul căreia crescuseră sălcii nenumăra­te. Trunchiurile lor noduroase, cu ramuri ciudat crescute, îşi oglin­deau formele fantastice in apa neagră a rimnicului. In lătratul somnoros al unui cine, care zăpăia dar nu se clin­tea din culcuşul lui de sub şo­pron, intrai pe poartă; şi cum, in­trai, din înfundătura ei, moara deodată începu să vijite. Pină a­ colo n-o auzisem. Sub şandramaua neagră, îmi ieşi înainte și gospo­darul, om cărunt, cu obrazul blind, cu privirea pătrunzătoare. Chiar atunci sălciile, ca și cum ar fi fost vii, începură să se frăminte in toa­te chipurile; parcă—şi făceau sem­ne şi voiau să pornească undeva. Creţuri neliniştite se fugăreau pe luciul bălţii. Cu întunericul nou­rilor, venea grăbită furtuna pri­măverii. — Vine repede, dar n-are să ţie mult! zise Nistor, cu un zimbet prietenos, pe care i-l cunoşteam. Poftiţi in moară; mai avem nişte oaspeţi de la comună, au venit cu încasările, pentru prestaţii, in fumul uşor din moară, în vu­ietul moale şi neîntrerupt al rîş­­niţii şi al undelor, lingă focul de vreascuri, stăteau slujbaşii fiscu­lui, pe scăunaşe, in jurul mesei scunde cu trei picioare, li cunoş­team din vedere: era casierul, om scund şi bărbos, cu doi agenţi, băieţi tineri cărora abia te înfiera mustaţa, întingeau mămăligă in­tr-o strachină cu brinză frăminta­­tă, şi mestecau iute. La foc se fri­geau pe cărbuni ciţiva caraşi. Un vătăjel, c-o manta ferfeniţită şi cu un chipiu care nu mai avea nici o formă, încins c-un tesac cu tea­ca jupuită, aştepta liniştit la o parte, şi molfăia in barba-i sălbă­tăcită un capăt de ţigară. Cind intrai eu, cei trei funcţiai nan tăcură. Unul din băieţi rămase cu îm­bucătura în gură, oprită din mes­tecat, şi mă privi ţintă. Casierul se sculă şi-mi întinse mina. — Ne cunoaştem din vedere! zise el vesel. Poftiţi la masă! Cu gura plină, adăogi: — Am venit cu­­încasările. Avem o mulţime de năcaz cu rămăşiţele din anul trecut ! Mă cercetă cu luare-aminte, şi întinse un deget spre cele două paseri aninate In laţurile torbei: — Frumoşi sitari... zise el cu pătrundere. Se uită şi spre cine: — Vină—ncoace, căielule ! — şi începu a se bate peste coapse cu dreapta. Frumos căţel!... Apoi, mingiir­du-şi mustăţile ne­gre, începu să mănince cu poftă. Iar vătăjel­ul, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn, abia a­­tunci se ridică in picioare, cu un umăr mai ridicat, şi-mi făcu salutul militar, cu mina dreaptă la cozo­roc, cu palma întoarsă in afară. Judeţul veni dintr-un colţ c-un scăunaş şi mi-l aşeză lingă foc. — Poftiţi de şedeţi o leacă. S-a găsi­t-o leacă de gustare, dacă doriţi... Imi rezemai puşca de un stilp, alături. Cinele mi se culcă la pici­oare. Nu-mi era foame. Priveam pe uşa deschisă a morii cum se învă­luie afară cei dinţii stropi de ploa­ie. In vuietul monoton, vătăjelul iar se cufundase in colţul lui, in um­bră, iar cei trei oameni înghiţeau cu lăcomie, in jurul măsuţei scunde. Nistor trecu in fund, spre lădoi, şi răscoli cu lopăţica făina care se strlnsese într-o moviliţă mare. Cercetă după aceea intre degete pulberea măruntă care zvic­nea uşurel pe pisc. Cu gura plină, casierul întrebă: — Ei, şi cum a fost cu omul cel de ieri ?... Nistor işi întoarse feta: — Da, cu Dumitrache Lupu.* Umbla aşa, fugar, de trei zile... Se opri puţin şi mă privi. Eu nu ştiam despre ce-i vorba, şi el voia să-mi dea o lămurire. înţele­geam din privirea lui. întrebai: — Despre ce-i vorba ? El zise liniştit: — E vorba despre unu! Dumi­trache Lupu, care a tras cu puş­ca in socru-său... S-au luat de la casă... Bătrin­ul voia să-l deie a­­fară cu tot cu nevastă şi cu copii. Zicea că nu vrea să-l mai ţie, să iasă ! Şi sărise cu ciomagul. S-au sfădit ei cit s-au sfădit, şi bă­­trînul a ridicat bîta. Ista a pus mina pe puşcă şi a tras. L-a pălit pe moşneag in pintece... Ş-apoi pînă-n sală a murit... Dumitrache Lupu a fugit... A umblat aşa fugar trei zile.. Am steins eu oameni, am pus să-l caute... Nu l-au gă­sit... El cine ştie pe unde umbla !... Da’ ieri, aşa, după asfinf­­ul soa­relui, numai ce-l văd că intră in moară. Eu aşa stăm, aici... Şi el intră cu părul viivoi, tot plin de glod... Spun drept că m-am spă­­riat Măi... Da' el se dă Ungă foc, colo, şi face cătră mine: — Bădiţă Nistore, zice, am ve­nit . De-acu pune să mă lege... Am chemat doi miliţieni, l-am legat şi l-am trimes la primărie Castetfil, de la locul lui, ridică ochii spre mine şi-şi mingile mus­tăţile. Apoi îşi cobori ochii spre peştii care sfirniau pe jaratic. Zise cătră băiatul din dreapta lui: — Ia întinde mina şi dă peştele cela... Se întoarse apoi spre judeţ: ■— De-acu ocna pe viaţă e-a lui... ■ Aşa-i trebuie dacă trage ca pușca... Nistor vorbi încet, intorcindu-și ochii spre lădoiul cu făină: — Era om gospodar, li rămîne nevasta cu trei copii... Cind il du­ceau, bocea muierea și se trăgea de cap, cu plodurile după dînsa... — Da’ el ? întrebă casierul. — El nu zicea nimic. Numai ofta... Urmă un răstimp de tăcere. Ploaia afară venea vijelioasă, pur­tată de învăluirile năvalnice ale violului; duruitul ei creştea tot mai des pe acoperişul de şindrilă al morii. Casierul alegea cu luare­­aminte oasele peştelui,­­m­ingea bu­căţi mari in sare, şi le mistuia re­pede după aceea in barba-i d- r*6. Județul sta liniștit, străin parca, în colțul lui, gindindu-se la ceva. ------------------- -ff - r - - --'-I La pescuit... Jucînd şah... (fotografii: DAN GRIGORESCUJI La vînătoare... SPORTUL POPUlAr Nr. 2717 Pfg­­ *

Next