Sportul Popular, noiembrie 1955 (Anul 10, nr. 2717-2732)
1955-11-01 / nr. 2717
Intr-o „Filă de album“ publicată în ultimul număr al „Gazetei Literare", Demostene Botez îşi aminteşte de prima sa întîlnire cu maestrul Mihail Sadoveanu, acum 40 de ani în redacţia de la Iaşi a „Vieţii Romîneşti“. Dar îşi aminteşte şi de clipele petrecute alături de marele scriitor a cărei aniversare de 75 de ani o sărbătorim zilele acestea. Şi scrie Demostene Botez : „Maestrul a mers mult la vînătoare, la picior, cu cîine, la iepuri şi prepeliţe...“ Iar noi adăugăm : maestrul a drumuri pe cărări de munte, pe ape, căutind vînatul, a pescuit in locuri tihnite cu undiţa... A scris despre toate acestea pagini de o rară frumuseţe, închinînd, ca şi jocului celor 64 de pătrăţele, slove cum numai el ştie să aleagă. La sărbătoarea de astăzi cel mai mare scriitor român în viaţă se bucură de o preţuire fără margine iar cei pentru care vinătoarea, pescuitul, şahul găsesc aceeaşi înţelegere pe care o au în opera maestrului — toţi sportivii — ii trimit cele mai calde urări. Reproducem în continuare o parte din povestirea „Intr-o zi de primăvară“ în care maestrul Mihail Sadoveanu descrie o vînătoare de situri. ____...___ fr ic -----------------Intr-un an, primăvara, ieşisem la sitari, prin împrejurimile Arămeştilor, în ţinutul Sucevei, şi căutam amănunţit, cu cinele, huceagurile umede din preajma satului. Văzduhul era încărcat de aburi; de pe colnice vedeam zările cufundate in perdele nelămurite, intr-o ceață pătrunsă de o slabă lumină, ca fumul cu răsfrîngeri de flăcări ai unui incendiu nevăzut. Vîntul nu adia. Pretutindeni plutea neclintită mireasma proaspătă a pămintului arat. Din cind în cind, la marginea unor desișuri, în plină lumină, se arăta o baltă limpede rămasă după topirea zăpezilor. O codobatură cu pene cenuşii sălta un zbor neliniştit, singuratică, speriată de liniştea cuprinsului. Treceam încet călcind pe ţărina neagră: in ochiul de apă neclintit se desluşea lămurit imaginea mea cu puşca pe braţul sting, şi a cînelui care mergea înainte-mi, adulmecind. Cite-un stol de nagiţi se ridica la depărtări mari dintr-un smirc. Fîlfiiau rar cu aripele lor rotunde, ţipau jalnic un timp, apoi se pierdeau, şi iar umblam singur o vreme prin pustiul şi melancolia aceea de primăvară. Intr-un tirziu, in tufişuri înmugurite, cinele începu a fi neliniştit; şi deodată, la douăzeci de paşi înainte-mi, pilpii sitarul prin reţeaua de crengi. — După bătaia puştii, întiia in ziua aceea, osterwcita îmi trecu ca prin farmec. începuta umbla mai vioi, strecurindu-mă printre tufari, lăsînd cu cizmele urme adinei în pămintul îmbibat de mustul omăturii. Cinele, un setter cuminte, roş, cu ochii blinzi, căuta cu vioiciune, şi cind da peste pilcuri violene de toporaş, întorcea spre mine capul şi dădea din coadă, parcă le simţea şi ei mireasma dulce. Din vreme-n vreme, deodată, se lăsa pe brînci şi, cu ochii aţintiţi înainte, începea să se urască pe pintece. Sitarul zvicnea, cu gitu-i gingaş întins, se zbătea in reţeaua de ramuri, apoi işi lua zborul iute, drept. Aşa eram de înfierbintat în urmărirea aceasta, incit abia hăt intr-un tirziu am băgat de samă nourii grabnici de ploaie care veneau dinspre asfinţit. Soarele, în crucea amiezii, infierbintase tare văzduhul umed. Perdeaua întunecoasă venea spre el ca o ameninţare. Simţii şi o adiere slabă de vint, o filfulie care adormea şi iar se deştepta. Cu multă părere de rău, bănuii o vintoasă iute de început de aprilie, și m-am indreptat spre satul revărsat pe o coastă de pirău, un sat întins, cu casa tare, cu sălcii pa marginea drumului noroios, toate înfrunzite verde-gălbui. Prin ogrăzile pline de strujeni putrezi, zăream vite slabe, cu șoldurile dindărăt negre de murdăria Urnii, stăteau triste, cu ochii meri deschişi în lumină. Copii in dârligi se soreau pe prispe. Cite-un gospodar trecea tăcut pe o hudiţă, cu căciula pe ochi. O bardă bocănea rar şi regulat undeva, în golul liniştii. Cunoşteam pe judeţ, Dumitru Simion Gavril Nistor. Neamul lui, al Nistoriştilor, umplea un sfert din Arămeşti, şi el era cel mai gospodar, cel mai cuprins dintre toţi. Stătea la margine, avea şi moară in înfundătura malului, şi înaintea lăptocului epapirăului se oprea intr-o baltă lină, in jurul căreia crescuseră sălcii nenumărate. Trunchiurile lor noduroase, cu ramuri ciudat crescute, îşi oglindeau formele fantastice in apa neagră a rimnicului. In lătratul somnoros al unui cine, care zăpăia dar nu se clintea din culcuşul lui de sub şopron, intrai pe poartă; şi cum, intrai, din înfundătura ei, moara deodată începu să vijite. Pină a colo n-o auzisem. Sub şandramaua neagră, îmi ieşi înainte și gospodarul, om cărunt, cu obrazul blind, cu privirea pătrunzătoare. Chiar atunci sălciile, ca și cum ar fi fost vii, începură să se frăminte in toate chipurile; parcă—şi făceau semne şi voiau să pornească undeva. Creţuri neliniştite se fugăreau pe luciul bălţii. Cu întunericul nourilor, venea grăbită furtuna primăverii. — Vine repede, dar n-are să ţie mult! zise Nistor, cu un zimbet prietenos, pe care i-l cunoşteam. Poftiţi in moară; mai avem nişte oaspeţi de la comună, au venit cu încasările, pentru prestaţii, in fumul uşor din moară, în vuietul moale şi neîntrerupt al rîşniţii şi al undelor, lingă focul de vreascuri, stăteau slujbaşii fiscului, pe scăunaşe, in jurul mesei scunde cu trei picioare, li cunoşteam din vedere: era casierul, om scund şi bărbos, cu doi agenţi, băieţi tineri cărora abia te înfiera mustaţa, întingeau mămăligă intr-o strachină cu brinză frămintată, şi mestecau iute. La foc se frigeau pe cărbuni ciţiva caraşi. Un vătăjel, c-o manta ferfeniţită şi cu un chipiu care nu mai avea nici o formă, încins c-un tesac cu teaca jupuită, aştepta liniştit la o parte, şi molfăia in barba-i sălbătăcită un capăt de ţigară. Cind intrai eu, cei trei funcţiai nan tăcură. Unul din băieţi rămase cu îmbucătura în gură, oprită din mestecat, şi mă privi ţintă. Casierul se sculă şi-mi întinse mina. — Ne cunoaştem din vedere! zise el vesel. Poftiţi la masă! Cu gura plină, adăogi: — Am venit cuîncasările. Avem o mulţime de năcaz cu rămăşiţele din anul trecut ! Mă cercetă cu luare-aminte, şi întinse un deget spre cele două paseri aninate In laţurile torbei: — Frumoşi sitari... zise el cu pătrundere. Se uită şi spre cine: — Vină—ncoace, căielule ! — şi începu a se bate peste coapse cu dreapta. Frumos căţel!... Apoi, mingiirdu-şi mustăţile negre, începu să mănince cu poftă. Iar vătăjelul, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-un somn, abia atunci se ridică in picioare, cu un umăr mai ridicat, şi-mi făcu salutul militar, cu mina dreaptă la cozoroc, cu palma întoarsă in afară. Judeţul veni dintr-un colţ c-un scăunaş şi mi-l aşeză lingă foc. — Poftiţi de şedeţi o leacă. S-a găsit-o leacă de gustare, dacă doriţi... Imi rezemai puşca de un stilp, alături. Cinele mi se culcă la picioare. Nu-mi era foame. Priveam pe uşa deschisă a morii cum se învăluie afară cei dinţii stropi de ploaie. In vuietul monoton, vătăjelul iar se cufundase in colţul lui, in umbră, iar cei trei oameni înghiţeau cu lăcomie, in jurul măsuţei scunde. Nistor trecu in fund, spre lădoi, şi răscoli cu lopăţica făina care se strlnsese într-o moviliţă mare. Cercetă după aceea intre degete pulberea măruntă care zvicnea uşurel pe pisc. Cu gura plină, casierul întrebă: — Ei, şi cum a fost cu omul cel de ieri ?... Nistor işi întoarse feta: — Da, cu Dumitrache Lupu.* Umbla aşa, fugar, de trei zile... Se opri puţin şi mă privi. Eu nu ştiam despre ce-i vorba, şi el voia să-mi dea o lămurire. înţelegeam din privirea lui. întrebai: — Despre ce-i vorba ? El zise liniştit: — E vorba despre unu! Dumitrache Lupu, care a tras cu puşca in socru-său... S-au luat de la casă... Bătrinul voia să-l deie afară cu tot cu nevastă şi cu copii. Zicea că nu vrea să-l mai ţie, să iasă ! Şi sărise cu ciomagul. S-au sfădit ei cit s-au sfădit, şi bătrînul a ridicat bîta. Ista a pus mina pe puşcă şi a tras. L-a pălit pe moşneag in pintece... Ş-apoi pînă-n sală a murit... Dumitrache Lupu a fugit... A umblat aşa fugar trei zile.. Am steins eu oameni, am pus să-l caute... Nu l-au găsit... El cine ştie pe unde umbla !... Da’ ieri, aşa, după asfinful soarelui, numai ce-l văd că intră in moară. Eu aşa stăm, aici... Şi el intră cu părul viivoi, tot plin de glod... Spun drept că m-am spăriat Măi... Da' el se dă Ungă foc, colo, şi face cătră mine: — Bădiţă Nistore, zice, am venit . De-acu pune să mă lege... Am chemat doi miliţieni, l-am legat şi l-am trimes la primărie Castetfil, de la locul lui, ridică ochii spre mine şi-şi mingile mustăţile. Apoi îşi cobori ochii spre peştii care sfirniau pe jaratic. Zise cătră băiatul din dreapta lui: — Ia întinde mina şi dă peştele cela... Se întoarse apoi spre judeţ: ■— De-acu ocna pe viaţă e-a lui... ■ Aşa-i trebuie dacă trage ca pușca... Nistor vorbi încet, intorcindu-și ochii spre lădoiul cu făină: — Era om gospodar, li rămîne nevasta cu trei copii... Cind il duceau, bocea muierea și se trăgea de cap, cu plodurile după dînsa... — Da’ el ? întrebă casierul. — El nu zicea nimic. Numai ofta... Urmă un răstimp de tăcere. Ploaia afară venea vijelioasă, purtată de învăluirile năvalnice ale violului; duruitul ei creştea tot mai des pe acoperişul de şindrilă al morii. Casierul alegea cu luareaminte oasele peştelui,mingea bucăţi mari in sare, şi le mistuia repede după aceea in barba-i d- r*6. Județul sta liniștit, străin parca, în colțul lui, gindindu-se la ceva. ------------------- -ff - r - - --'-I La pescuit... Jucînd şah... (fotografii: DAN GRIGORESCUJI La vînătoare... SPORTUL POPUlAr Nr. 2717 Pfg *