Sportul, iunie 1970 (Anul 26, nr. 919-948)
1970-06-30 / nr. 948
tpag. ft 2* ......................... .................. ' * /jT/ mulțumesc. / tig ’tau! meu învăţător*! jfe ___„a, ... _ ■ *■*' ' “ Curtea şcolii din Micfalău — un veritabil complex sportiv. AMINTIRI CU CAMOR... Profesorul Camil Morţun se pregăteşte să sărbătorească o jumătate de veac de cînd inima sa este nemijlocit legată de inima stadionului, palpită, arde, exultă sau suferă bealaltă cu bătăile şi tresăririle ei. „Camor“ (un pseudonim care l-a consacrat, fără a încerca să se ascundă vreodată in spatele lui) semnează primele informaţii în „Ecoul sportiv“ la vîrsta pantalonilor scurţi, minat de un demon lăuntric care l-a scos timpuriu din universul mirific, dar fictiv, al copilăriei şi l -a adus în acela aspru, dar real, al vieţii. Adolescentul îşi împarte timpul cu o maturitate gravă între şcoală, gazetărie şi sport, făcîndu-le pe toate bune, cu îndemînare. Este elev, reporter la „Gazeta sporturilor“, atlet-sprinter, printre colegii săi de pistă numărîndu-se în anii celui de-al 3-lea deceniu al secolului nostru, strălucitulpolisportiv Virgil Ioan, Pompiliu Macovei, actualul preşedinte al Comitetului pentru cultură şi artă, Octav Luchide, ceva mai vîrstnic, regretatul alergător Costin Hîrjău. Dar, atît condeiul cît şi tronometrul vor rămîne preocupări subsidiare, drumul vieţii lui fiind, în cele din urmă, consacrat carierei pedagogice. — In 1929 — spune Camil Morţun — am intrat în Institutul superior de educaţie fizică, pe care l-am absolvit în 1933. De atunci, timp de 35 de ani, am activat ca profesor, dintre care 20 la liceul Caragiale. Prin mîinile iscusite ale lui Camor au trecut nenumărate generaţii. Primii săi elevi sînt astăzi oameni cu părul cărunt. Dar toţi îi poartă dascălului o recunoştinţă caldă pentru iscusinţa cu care a reuşit să le insufle dragostea de mişcare, făcînd din ea o sete rămasă nepotolită toată viaţa. Spuneţi-ne, profesore, cîţiva dintre ucenicii cei mai destoinici pe care i-aţi avut. Camil Morţun face un vădit efort de memorie. — Au fost foarte mulţi! Să vă dau nume mai apropiate de zilele noastre. Handbaliştii Cornel Oţelea, Gheorghe Goran, Valentin Samungi, Mihai Marinescu, jucătorii de polo Gavril Blajec, Aurel Zahan, Mihai Zamfirescu, votătoarea Măriuca Rotaru, trăgătorul Ion Olărăscu, astăzi un eminent arhitect, poetul Dimitrie Ivănceanu, care a fost foarte dotat pentru sport, şi alţii. — Există o prejudecată, potrivit căreia performanţa sportivă ar fi în conflict ireconciliabil cu învăţătura. S-a socotit, de pildă, că premiantul clasei trebuie să fie neapărat un copil firav, iar campionul sportiv, corigent la două materii. — O asemenea concepţie a existat şi, din păcate, mai există pe alocuri. Dar lunga mea practică profesorală o infirmă, îmi amintesc, acum vreo 40 de ani, o serbare de sfîrşit de an la care directorul şcolii emitea în cuvîntarea sa aceeaşi teorie. Spre surprinderea generală, insă, cînd a început împărţirea premiilor, cele mai multe au revenit elevilor sportivi. Ceea ce m-a determinat sa scriu un cursiv în gazetă care avea să-mi provoace multe neajunsuri. Cred, continuă Camil Morţun, că un rol hotărîtor îl joacă, din acest punct de vedere, profesorul de educaţie fizică, de gimnastică, cum i se spune curent. El poate şi trebuie să trezească în copii dragostea pentru mişcare, pentru exerciţiul fizic, pentru Sport, făcînd ca aceasta să devină o deprindere de viaţă şi nu un scop în viaţă. — Ce metode preconizaţi in realizarea acestui ţel ? — Copiii, dar nu numai ei, ci şi părinţii, ceilalţi colegi de catedră, trebuie convinşi de frumuseţea exerciţiului fizic, de foloasele şi necesitatea lui. Iar argumentul hotărîtor este, de bună seamă, exemplul personal. Apoi, activitatea sportivă şcolară trebuie organizată potrivit vîrstei şi mentalităţii celor cărora li se adresează. Copilăria şi adolescenţa sunt tulburate de nerăbdare, curiozitate, capricii. De toate acestea trebuie să ţină seama dascălul de sport, concepînd o activitate tinerească, plăcută, atrăgătoare. Sufletul tînăr respinge tot ceea ce este plat, anost, plicticos. O oră de educaţie fizică ratată poate avea urmări grave în mentalitatea elevului. Evident, în anii din urmă s-au înregistrat progrese considerabile. Au fost cîştigate cîteva bătălii importante, dar lupta este departe de a fi terminată. La 61 de ani, Camor are nu numai faţa tânără (şi bronzată) dar şi sufletul. Este efervescent, neastâmpărat, mereu grăbit, veşnic dornic să facă ceva. Activează în federaţiile de rugby şi atletism (al cărei preşedinte a fost odată), colaborează în presă, este corespondentul sportiv pentru România al publicaţiilor franceze „Midi Olympique“ şi „Dépéche du Midi“ din Toulouse. Il întrebăm: — Care este, după părerea Av., principala calitate necesară unui dascăl de sport ? — Aceea de a nu-și socoti niciodată încheiată misiunea ! Valeria CHIOSE . sportál CITE NU S-AR PUTEA SCRIE!... Cine rosteşte numele învăţătorului Acaţiu Feier din Micfalău este tentat să-i asocieze prezenţa cu o pluritate de acţiuni menite să dezvolte gustul copiilor şi al elevilor pentru cicloturism. Este şi firesc. Din 1960 şi pînă acum, inimosul dascăl din judeţul Covasna a călătorit pe bicicletă, împreună cu elevii săi, în ţară sau peste hotare, aproape 20 000 de kilometri... Acaţiu Feier nu este, însă, numai un animator al cicloturismului. „Prima dintre preocupările mele — obişnuieşte s-o spună, cu vorbă domoală, cu modestie — se înscrie in cu totul altă sferă... Ca să atragi copiii în sport, trebuie să le oferi cît de cit condiţii, adică terenuri, un spaţiu corespunzător de joacă. Nu vreau să spun baze sportive, în sensul pretenţios al cuvîntului. Totuşi, noi am reuşit aşa ceva, fără investiţii speciale, numai cu contribuţia copiilor şi a părinţilor şi, bineînţeles, cu înţelegerea Consiliului popular şi a Cooperativei agricole de producţie..." Venise la Micfălău, in 1959, după ce doi ani înainte fusese învăţător intr-un cătun din munţii Bodoc, la Lisnău- Vale. Cu cei 12 elevi ai şcolii din Lisnău, Acaţiu Feier reuşise să amenajeze, pe porţiuni mai puţin abrupte, o mică bază sportivă şi să aducă cele două echipe — de oină şi handbal — printre fruntaşe pe judeţ. Ulterior cinci dintre cei 12 elevi ai şcolii din Lisnău s-au mutat undeva, spre Sf. Gheorghe. Pentru cei 7 rămaşi în cătun era de ajuns un singur învăţător. Micfalăul a însemnat o înaintare pentru noul învăţător. Case frumoase, oameni gospodari, mulţi, foarte mulţi copii, subliniez acest fapt, deoarece Acaţiu Feier iubeşte foarte mult copiii. Pasiunea pentru sport, însă, lipsea aproape cu desăvârşire. Curtea şcolii, înclinată cu aproape 30 de grade, nu îngăduia nici un fel de amenajare sportivă. Era argumentul cara dezarmase pe toată lumea. Nu însă şi pe Scaţiu Feier Cu spiritul său întreprinzător, cu uriaşa-i putere de muncă şi perseverenţă, noul învăţător a găsit soluţia de a transforma un spaţiu impropriu într-o veritabilă bază sportivă, complexă. A început cu operaţia de nivelare a curţii. Asta a însemnat zeci de camioane de pietriş aduse de la cariera situată în marginea comunei. Apoi, drenaj, tasare. Şi, după aceea, una cite una, plantate armonios, terenurile de sport , pentru volei, baschet şi handbal, sectoare de atletism şi gimnastică, spaţiu pentru popice şi tenis de masă. Acum, învăţătorul din Micfalău ţinteşte mai departe. Vrea să bitumineze terenurile, să extindă instalaţia electrică, să organizeze nocturne sportive. Cit a durat întreagă această poveste? Cam trei ani de zile. Şi cam tot pe atit i-a fost necesar învăţătorului să infrîngă o mentalitate puţin propice sportului. încă din anul numirii sale la Micfalău, el recomandase copiilor să-şi confecţioneze maiouri şi chiloţi. Le dăduse şi un tipar anume. — Ce pofteşte noul învăţător? au ripostat ritos părinţii. Ce, nu se poate face sport şi fără echipament ? învăţătorul se angajase, de fapt, într-o luptă deloc uşoară. Cîştigase, e drept, cîţiva adepţi, însă marea majoritate a comunei se afla de partea cealaltă. Acaţiu Feier nu s-a dat bătut. A dovedit răbdare şi stăruinţă. Şi atunci cînd curtea şcolii avea să arate aşa cum v-am descris-o, asta s-a întîmplat în primăvară, s-a adresat copiilor: — Miine nu mai vine nimeni cu echipamentul de sport. Vom face orele de educaţie fizică in uniformă, ca acum trei ani... Nici nu se încheiase bine ziua — cineva văzuse, prin ulucile gardului cum lucra învăţătorul — şi directorul şcolii a şi fost luat cu asalt de părinţi. — Bine, dar ce-nseamnă asta? Cum se poate să se lucreze la sport IN UNIFORMĂ, IN ŢINUTA DE STRADĂ?! COPIII TRANSPIRĂ, RĂCESC... Bineînţeles a doua zi s-a revenit la maiou şi chiloţi. Dar învăţătorul din Micfalău cîştigase bătălia... Acaţiu Feier nu s-a oprit aici. Paralel, la îndemnul tineretului, cu ajutorul acestuia, s-a apucat să schimbe înfăţişarea „stadionului“ din comună — un fel de toloacă. Terenuri de volei, baschet şi fotbal, pistă de 400 de metri cu patru culoare, tribună de pămînt cu o capacitate de 1200 de locuri, o cabană-club prevăzută cu vestiare şi biliard. Intre ce a fost „stadionul“ şi ce este astăzi... Şi-l mai roade un gind pe învăţătorul din Micfalău, doreşte să amenajeze o mică bază sportivă şi pentru preşcolari. A obţinut spaţiul necesar, oamenii sunt acum încălziţi de o asemenea iniţiativă. Restul... Cite nu s-ar putea scrie despre Acaţiu Feier._ Un roman întreg. Il pregăteşte — — suntem informaţi — scriitorul Pop Simion. Noi, deocamdată, ne vom opri aici... Tiberiu STAMA OMAGIU ŞLEFUITORILOR... In aria complexă a activităţilor sociale învăţătorul reprezintă o figură centrală, ei avind mandatul întregii naţiuni de a şlefui diamantele pe care aceasta i le pune la dispoziţie : copiii. Am dorit ca, în seran de omagiu pentru stăruinţa cu care omul de la catedră călăuzeşte spre viitor paşii tinerelor vlăstare, să stăm de vorbă cu câţiva dascăli de sport, ostaşi vrednici pe marele front al educaţiei. Ne-a fost greu să facem alegerea pentru că pretutindeni am găsit oameni despre care merită să se scrie. Ne-am oprit doar la trei, dar prin ei vrem să înţelegem că am stat de vorbă, simbolic, cu toţi, pentru că gindurile lor frumoase sunt de fapt ale tuturor. — Sunteţi acei de ani la catedră. E mult, e puţin. Ce crede profesoara AURELIA STOICESCU ? — Nu vreau să mă gindesc niciodată că a trecut un sfert de veac de activitate didactică. Nu vreau să știu că pînă a-mi încheia cariera au rămas mai puțini ani, decit am înapoi. Eu cred că e puțin ; cînd ești cu adevărat îndrăgostită de meserie, fiecare an ți se pare prea scurt. — In îndelungata dumneavoastră carieră, care a fost principiul călăuzitor ? — Sarcina principală a profesorului, şi de aceasta nu este scutit nici cel de educaţie fizică, este cunoaşterea copiului şi educarea lui. Aceasta se face cu răbdare şi blîndeţe, dar şi cu exigenţă. Bineînţeles, in funcţie de conformaţia psihică a copilului. Principiu meu ? Enunţat, el ar suna astfel : cunoşti elevul educîndu-1 şi îl educi mai bine cunoscîndu-l. — Fiecare dintre noi are întipărite in memorie figurile cele mai reprezentative dintre profesorii ce l-au călăuzit in şcoală. Dumneavoastră la care ţineţi mai mult ? — Profesorul are multiple mijloace de a se impune in ochii copiilor, devenindu-le, cel mai adesea, un model nu numai pentru momentul respectiv, dar și un factor principal în alegerea profesiunii viitoare. Cred că numai exemplul oferit de profesoara Jenica Eithel, în primele clase, m-a determinat s-o urmez peste ani. Trebuie să-i mai amintesc pe Silvia Negreanu şi Victor Tibacu, cărora le port o vie recunoştinţă. — Ce aţi recomanda unui coleg aflat la început de carieră ? — Exigenţă faţă de sine, să citească foarte mult, să Înlăture orice tendinţă de superficialitate. Dar, ceea ce cred că este mai important, să fie in permanentă căutare a noului și să iubească copiii. — O întrebare clasică : ce vă doriţi ? — Ca anii rămaşi pînă la pensie să fie cît mai... lungi. Ne-am despărţit de profesoara AURELIA STOICESCU de la Şcoala generală nr. 111, din Capitală cu regretul sincer că timpul a trecut prea repede. După ÎS ani de activitate în şcoală, profesorul ROMEO IONESCU, de la Liceul „Mihai Viteazu" din Bucureşti se simte ca la... început. Descifrăm in toată atitudinea sa o hotârire de adolescent. _ Ce calităţi sunt necesare pentru a fi un bun profesor ? — Să fii îndrăgostit de meserie, să dovedeşti pasiune, să înţelegi copilul. Bineînţeles, fără a uita de obligaţiile, să le spunem astfel, legate direct de stricta specialitate. — Ce părere aveţi despre... profesorul de educaţie fizică ? — Un om îndrăgostit de profesia lui o vede mai presus decit altele. Profesorul de educaţie fizică este omul căruia elevul i se destăinuie totdeauna. El ştie din intimităţile copilului mai mult decit toţi ceilalţi şi prin aceasta, contribuţia lui la formarea caracterului elevului poate fi foarte importantă. Pasiunea pe care o ai o poţi transmite, dar numai prin exemplu personal. — Ce loc ocupă educaţia fizică in procesul instructiv-educativ ? _ Faţă de ultimul loc in anii de demult (motivele determinante sunt îndeajuns de cunoscute), ea se ridică astăzi către unul fruntaş. Şi tocmai datorită faptului că s-a înţeles bine rolul educaţiei fizice in viaţa şcolii şi a societăţii, iar aportul profesorului la acest salt nu este de neglijat, ci, dimpotrivă, îl consider primordial. — Cu ce glnduri voi duceţi la tradiţionala intilnire organizată in cinstea dumneavoastră, a profesorilor ? — Cu satisfacţia intimă că printre cei a căror muncă este apreciată sunt trecuţi şi profesorii de educaţie fizică. Cartea de vizită a profesoarei ELA JECU, de la Liceul 10, Zoia Kosmodemianskaia, cuprinde pe lingă numeroase succese in activitatea profesorală şi 17 ani de lucru cu copiii. — Care a fost momentul cel mai emoţionant din cariera dumneavoastră ? — Au fost mai multe. Dar cel care mă impresionează in mod deosebit este acela în care mă intilnesc cu foştii mei elevi, cind constaţi că „Investiţia“ făcută a dat roade. Există profesori buni şi profesori răi ? — Nu ! Există o singurâ categorie : profesorul ! Insă, „omul sfinţeşte locul". Dar asta e cu totul altceva... — Marele scriitor şi cărturar Ion Slavici spune, in una din operele sale, că cu greu s-ar putea realiza ceva dacă din societate ar lipsi dascălul. — Intr-adevăr. Insă profesorul nu este suficient. Alături de el trebuie să fie. In primul rînd, elevul. Dar şi aici Intervenţia dascălului este covirşitoare. A şti să şlefuieşti caracterul unui tînăr, este după mine, o artă . Desigur, fiecare din conlocutorii noştri au spus mult mai multe lucruri. Am încercat să le reţinem pe acelea care sunt caracteristice tuturor cadrelor didactice : pasiunea, competenţa, hotărirea de a creşte generaţia tlnără a ţării In aşa fel incit ca să devină un pilon de nădejde al societăţii noastre. Emanuel FANTANEANU GIMNASTELE PROFESOAREI DE „ROMÂNĂ ...Este profesoară de limba română. Dar sportul o pasionează în aceeaşi măsură ca gramatica şi literatura, iar cea mai bună dovadă în acest sens o constituie afirmaţia elevelor pe care le pregăteşte pentru competiţii cu caracter republican. Mulţi dintre bucureşteni au auzit despre ea anul trecut, cu ocazia unei demonstraţii de gimnastică artistică şi acrobatică ce a avut loc pe scena Sălii Palatului. Pentru juriu — care a acordat echipei marele premiu — a fost o adevărată meîntare de a fi asistat la o serie de exerciţii impecabil executate. AURELIA IOANIN — căci ea este profesoara de limba română — îşi trăieşte existenţa intr-un sat, de puţină iunie cunoscut, Roşiori, injudeţul Mehedinţi. Mai înainte de a fi cîştigat faza republicană, echipa de gimnastică din Roşiori a cucerit multe alte trofee. Cupa de campioană comunală, apoi Cupa de campioană judeţeană şi interjudeţeană, ultima competiţie avind loc la Craiova. Fetiţele ei — 16 eleve de la şcoala generală din Roşiori ■— s-au îndrăgostit Intr-act de gimnastică, incit îşi dedică aproape tot timpul lor liber acestui sport. Graţioasele copile Stela Nicolae, Ancuţa Georgescu, Ana Robu, Rodica Puşcă şi altele nu vor uita multă vreme succesul de care s-a bucurat spectacolul pe care l-au oferit. Peste 30 de zile o vom vedea din nou la Bucureşti pe Aurelia Ioanin, împreună cu echipa de gimnastică pe care o pregăteşte. Scena Sălii Palatului le aşteaptă ca pe nişte oaspeţi dragi, pe care nu i-a uitat, iar spectatorii Capitalei — suntem siguri — nu-şi vor drămui entuziasmul. Măiestria şi voinţa de fier a Aureliei Ioanin a găsit un sport, în gimnastică, remediul cel mai bun de a scăpa de urmările gravei boli ce a contractat o când era şi ea copilă. Avea 1ani. Un letanos — boală deseori mortală — a ţintuit o multă vreme la pat. După ce a ieşit din spital, s-a înscris la facultate. A absolvit „filologia“ la Iaşi. Revenită la Roşiori a continuat să facă gimnastică şi să instruiască, in acelaşi timp, echipa şcolii... De Ziua învăţătorului, să-i mulţumim Aureliei Ioanin pentru frumoasa pildă oferită copiilor şi nouă, tuturor Ion GAVRILESCU . Fetele profesoarei Aurelia Ioanin intr-un graţios exerciţiu cu cercurile. NICOARĂ... Aş spune, la începutul acestor rinduri că într-o istorie a caiacului românesc numele gălăţeanului Vasile Nicoară — mulţi ani component de bază al echipei Steaua — ar trebui scris cu majuscule. Pentru că Nicoară a fost un mare performer (să ne reamintim doar cele trei titluri mondiale cucerite la Jajce, în 1963, sau cele patru medalii cîştigate la europenele de la Snagov, în 1965) şi poate, mai ales, pentru că întotdeauna acest sportiv s-a dovedit un exemplu de modestie, de conştiinciozitate în pregătire. Este, din multe motive, întemeiată şi afirmaţia că prin valoarea individuală a lui Nicoară s-a creat, la clubul Steaua, o echipă redutabilă care, multă vreme, a dominat unele probe din principalele competiţii interne şi Internaţionale. Mai mult, se poate aprecia că de numele şi de activitatea acestui sportiv sunt legate direct multe din succesele de prestigiu ale caiacului din ţara noastră. Era, deci, firesc ca federaţia de specialitate să se preocupe cu grijă de un asemenea cadru de valoare, atunci cind vîrsta l-a obligat pe maestrul emerit al sportului Vasile Nicoară să-şi încheie activitatea competiţională. Şi astfel, propus şi sprijinit de federaţie, multicampionul mondial şi european devine — din vara anului trecut — antrenor la clubul ale cărui culori le reprezentase cu atâta cinste Ultimele competiţii ale anului 1969 îl găsesc pe Nicoară — spre bucuria tuturor, dar mai ales a tinerilor caiacişti de la Steaua — In mijlocul unor elemente talentate cărora el începe să le împărtăşească fără rezerve bogata sa experienţă şi acea tehnică Individuală cu care 11 doblndise faima mondială. Spre surprinderea generală, după numai clteva luni proaspătul antrenor devine spectator (?.) al competiţiilor de caiac din sezonul actual. Nu ştiu ce aprecieri, ce criterii au hotărit neîntrebuinţarea în continuare a acestui excelent practician şi tehnician al caiacului nostru, dar cred că este o greşeală, avind în vedere priceperea dovedită, chiar într-o perioadă foarte scurtă, ca şi comportarea sa modestă, felul In care a ştiut să se apropie de sportivi, să-l Înveţe şi să le Insufle dragostea pentru practicarea caiacului. Consider că lucrurile nu trebuie să rămlnă aşa. Locul lui Nicoară — un loc cîştigat, meritat, prin muncă şi valoare — este în rîndul antrenorilor. Aş adăuga chiar că folosirea lui Nicoară se impune, că aceasta ar stimula şi activitatea altor antrenori, dintre care unii ar avea de învăţat de la fostul campion mondial şi european. Se impune, de aceea, ca federaţia de specialitate să găsească soluţia necesară pentru ca Vasile Nicoară să nu mai rămână in tribună — el să-i fie create toate condiţiile pentru a-şi putea aduce contribuţia la descoperirea şi la pregătirea viitorilor campioni ai caiacului nostru. Este necesar să se acţioneze rapid şi eficient, cu atît mai mult cu cît — se ştie — dintr-un motiv sau altul, în ultimii ani, o serie de alţi foşti performeri, care şi-au încheiat activitatea competiţională, stau încă departe de munca şi de preocupările actuale din sportul caiacului şi canoel. Şi sunt atîtea de făcut... Radu HUȚAN Ş! PENTRU ICHIM A FOST O SĂRBĂTOARE!... Adresată in general elementelor mai modeste, reuniunea de duminică chiar dacă a îndeplinit exigenţa laturii spectaculare, prin prisma recordurilor înscrise de concurenţi poate fi socotită că a redat rezultate lipsite de semnificaţie. De pildă evoluţia minjilor, deoarece aceasta contribuie cu o mare pondere la întocmirea unui program. In pofida unor aparenţe care pînă la urmă s-au dovedit a fi înşelătoare, această generaţie de mînji tratează într-un ritm de vals-boston , cu recorduri care nu aduc nici încredere şi nici satisfacţie. Poeniţa, Samur, Harbuz, Haitaş şi Sanda ar fi singurele nume demne de reţinut. Faţă de volumul mînjitor insă, citarea acestor nume nu demonstrează nici un progres al selecţiei de la crescătoriile naţionale. Mai mult, fără iz de zootehnişti, rămînem la credinţa fermă că restrîngerea volumului de reproducători nu poate duce decit la o plafonare a producţiei. Fără fantezie, în materie de încrucişări, nu va rezulta niciodată nimic bun !... Din ansamblul rezultatelor de ieri socotim demn de relevat că antrenorul Costică Ichim a ieşit din nefireasca lui comportare de pînă acum şi a cîştigat două curse. Se spune de obicei, că orice început e greu... In orice caz, Simion a fost foarte incisiv în final cu Băiţa şi elementul acesta merită consideraţia respectivă. Rezultatele tehnice : 1. Soprana (Gh. Tănase), Pandelaş, Mercur 45,9, 2. Băiţa (N. Simion), Meliţa, Don 35,1, 3. Distins (S. Onache), Ibia, Ina 33,3, 4. Sabia (C. Ichim), Radar, Priza 38,1, 5. Mira (S. Teofil), Hoinar, Nepoţel 30,7, 8. Floricica (D. Iana), Cabina, Rigola 45,7, 7. Florici (I. Bănică), Fibula, Nicuşor 31,4, 8. Huma (F. Paşcă), Fibius, Hanon 43,3. Niddy DUMITRESCU ~Nr. 948 (6382) PROFILURI O INIMĂ MEREU TÎNĂRĂ Acum vreo patru decenii se instala la catedra de educaţie fizică a noii şcoli din Cuţarida tînărul profesor VALENTIN ORAŞANU. Coborînd din Ardeal, el venea aici pentru a susţine ideea frumosului corporal, a necesităţii omului complet printre fraţii, surorile şi mai ales copiii personajelor din „GROAPA“ lui Eugen Barbu. Avea de luptat, avea de doborît stînca uriaşă a mentalităţii învechite cu privire la sport, avea de sădit în mintea şi în Inimile tineretului noul concept de educare a fizicului prin mişcare. Şi trebuia, in primul rind, ca prin entuziasmul şi elanul său să treacă peste lipsa totală a celor mai elementare condiţii materiale. Deci, cu migală a Început totul de la zero. Adăugind entuziasmului său explozia firească a tinereţii elevilor, el a reuşit să înfiinţeze prima Asociaţie sportivă şcolară din ţară. Acesta a fost primul pas, nu scopul în sine, dar îşi crease un renume — renume ce avea să fie definitiv conturat în anii de după ’32, prin numeroasele titluri de campioană pe care le va obţine echipa sa de atletism şi mai apoi prin cupe, plachete şi diplome, de ordinul zecilor. Rezultatele sportive obţinute nu l-au îndepărtat de catedră. Dimpotrivă, înainte de a fi antrenor a rămas dascăl, grija pentru apropierea de „bobocii“ săi fiind o permanentă a vieţii. Elevii l-au iubit mult, l-au scos, ca la toţi profesorii şi porecle. I-au zis „Leul“ şi „ Cetăţeanul“. Cetăţeanul cu inimă de leu... In orice moment, a rămas acelaşi — la bine şi la rău, atunci în anii grei ai războiului şi apoi în cei ai reconstrucţiei. A rămas acelaşi şi în anii noştri. El va deveni „proprietarul Mării Negre“ — cum il numea un confrate — avind in fiecare vară, sub directă supraveghere, organizarea vacanţei mari a celor mici, pe plajele de la Constanţa, Eforie, Năvodari. Eminentul pedagog a fost — un timp — şi profesorul... profesorilor de sport. El, profesorul de la „Vlaicu” va mai preda şi la alte licee, va fi preşedinte al Federaţiei române de oină şi al celei de gimnastică. Dar marele său edificiu, marea sa dragoste va rămîne şcoala în care a făcut primii paşi. Şi azi artistul-pedagog poate fi văzut acolo — printre colegii mai mici ai foştilor săi „ucenici” , elevii de azi ai liceului. Amintirea lecţiilor-model ale „leului“ de la Vlaicu — Valentin Orăşanu, adevărate poeme ale mişcării — trece din generaţie in generaţie. Fiica pensionarilor de azi Orăşanu (căci şi soţia sa a fost profesoară la acelaşi liceu), Rodica Orăşanu, a preluat ştafeta părinţilor, predind la Aurel Vlaicu limba engleză. Geo RAEJKI