Steaua Roşie, ianuarie 1973 (Anul 24, nr. 1-24)

1973-01-20 / nr. 15

a­ m Pentru Teatrul de stat de pă­puşi din Tg.-Mureş — prestigi­oasă instituţie culturală care de-a lungul anilor a constituit prin spectacolele sale de înaltă ţinută artistică, un important mijloc de educaţie a tinerei ge­neraţii — anul 1972 a însemnat anul afirmării sale atît pe plan naţional cît şi internaţional. Du­pă cum se ştie, în anul care a trecut colectivul artistic al tea­trului a reprezentat ţara noastră la Festivalul internaţional al teatrelor de păpuşi de la Vama, unde a obţinut medalia de ar­gint iar la Festivalul „Cibinium 1972‘‘, de la Sibiu a fost remar­cat ca unul din cele mai valo­roase colective de acest fel din ţară. Totodată, anul 1972 a oferit posibilitatea de a efectua un con­tact mai larg cu instituţii simi­lare din străinătate şi de a per­fecta alte întâlniri, turnee, schim­buri de actori în cursul anului 1972. Rezultatele remarcabile ale teatrului pot fi urmărite și prin intermediul cîtorva cifre, care ne pot oferi un tablou succint al realizărilor. Astfel, numărul spectacolelor s-a ridicat la 435, însumând peste 100.000 specta­tori, din acestea 225 au avut loc în mediul rural, oferind posibi­litatea unui important contin­gent de copii din judeţ să urmă­rească întregul repertoriu. In ce priveşte politica reperto­riului, conducerea teatrului şi-a manifestat opţiunea pentru pie­sele care corespund în cea mai mare măsură preferinţelor şi nor­melor educative ale micilor spec­tatori. Alături de piesa „Cei 6 mici pinguini"­ de scriitorul bul­gar Boris Aprilov, prezentată la festivalul de la Varna, secţia ro­mână va mai include în această stagiune basmul „Fata babei şi fata moşneagului", după Ion Creangă, „Elefănţelul curios“, de Kiepling, în traducerea Ninei Cassian şi un spectacol pentru adulţi din momentele şi schiţele lui I. Ni. Caragiale, în adaptarea lui Valentin Silvestru. La secţia maghiară pe lingă piesa „Peri­peţiile lui Guygnol", pusă în sce­nă în toamna anului trecut de regizorul polonez Jerzi Zitzman, micii spectatori vor mai putea urmări „Fram ursul polar" de Cezar Petrescu și un basm de Benedek Elek în prelucrarea lui Hajdú Zoltán. — Ce aţi întreprins pentru a­­tragerea în acest an a unui nu­măr sporit de spectatori? l-am întrebat pe regizorul Antal Pál, directorul teatrului. — Atragerea spectatorilor în număr cît mai mare la specta­colele noastre este o problemă care ne preocupă în permanen­ţă. Din păcate însă nu găsim un sprijin eficient din partea In­spectoratului şcolar judeţean şi al Consiliului judeţean al organiza­ţiei pionierilor, cu care, de ani de zile, solicităm o colaborare mai strînsă pentru a face ca tot mai multe şcoli să-şi îndrepte a­­tenţia spre spectacolele noastre. Ni s-a răspuns adeseori — şi a­­tunci cînd ne-am deplasat într-o localitate sau alta a judeţului — că elevii nu pot veni la spec­tacol fiind plecaţi la film. De alt­fel, am constatat că există o gre­şită optică a unor cadre didac­tice, o conducem unor şcoli, con­form căreia educaţia elevilor se realizează mai eficient prin film. Or, se ştie că pe ecranele noas­tre sunt destule filme care plac într-adevăr unor elevi, dar nu sunt educative, pe cînd unele din piesele noastre fac parte din în­săşi materialul literar predat în şcoli şi este evident că elevii îşi întipăresc mult mai bine in me­morie acest material dacă este vizionat. Noi ne-am angajat să dăm şi anumite spectacole pen­tru cadrele didactice, care să fie urmate de discuţii, dar n-am re­uşit, pentru că n-am găsit nică­ieri solicitudine. In acest an vom organiza un concurs de desene ale copiilor şi ne gîndim la un concurs „Cine ştie cîştigă“ pe te­ma pieselor noastre, cu speranţa că vom reuşi să atragem, şi pe această cale, mai mulţi iubitori ai artei păpuşăreşti din rîndul copiilor. ION CIURD­ARU TEATRUL DE STAT­­ 0 PROIECTE LITERARE PENTRU 1913 De vorbă cu MARA NICOARĂ Cu această idee ne-am a­­d­resat, acum la început de an, poetei Mara Ni­­coară, spre a comunica publi­cului ce-i va o­­feri în anul care a început? — Cu ce în­cepi anul și c­e va însemna el pentru tine în domeniul poeziei? ! — In acest an îmi apare un volum de poezii la Editura „Car­tea Românească“ — „Pantera şi vidul“. Este­ o carte pe care o iubesc şi cred că ea constituie un salt faţă de primul meu vo­lum, „Cuvintele, frumoase flori“. Am în acest volum şi poezii de dragoste, dar majoritatea poezi­ilor sunt axate pe temele grave ale vieţii, morţii, ale raporturi­lor existente între om şi univers, intre om şi timpul contemporan. Desigur, aceste probleme frămîn­­tă omenirea de mii de ani. Le-am dat şi eu un răspuns, eu, cea trăitoare în 1972 în Tg.-Mureş, un simplu om printre oameni cu aceleaşi concepţii ca şi mine, cu aceeaşi viaţă ca şi a mea. Cred că mi-am găsit în sfîrşit şi for­mula: versuri fluide, muzicale, cu rimă. Am încă o carte de poezie la Editura „Dacia“. Acestea sînt cărţi scrise încă din anul trecut. Anul acesta voi continua să scriu „poezia mea, cea de toate zilele“. — Nu te-ai gîndit niciodată să scrii proză? — Ba da, şi chiar mă ispiteşte foarte mult. Port de mult în su­flet un roman despre Tg.-Mureş, care nu se scrie încă. Dar cine ştie? Pînă atunci m-am hotărît să scriu reportaje pentru reviste. — Iţi doreşti­ ceva special în 1973?' — Da. în 1971 am debutat în revistele literare, în 1972 am scos o carte, în 1973, pe lingă cele două cărţi care-mi apar, am spe­ranţa unui premiu literar. îmi doresc mie, ca şi tuturor colegilor din generaţia tînără, să ne afirmăm mai mult în acest an. Să înfrîngem inerţia critici­lor care vorbesc mereu de ace­leaşi şi aceleaşi nume, deja e­­puizate, nevoind să observe că au apărut altele viguroase. Şi mai doresc să termin cu bine, a­­nul acesta, facultatea. Convorbire consemnată de OLGA APOSTOL Participare la Festivalul Naţional al Institutelor de Artă In vederea impulsionării crea­ţiei corale pentru coruri pe voci egale. Facultatea de muzică a In­stitutului pedagogic de 3 ani din Tg.-Mureş va prezenta la cel de-al doilea Festival Naţional al Institutelor de Artă (Piteşti), a­­prilie 1973) două formaţii cora­le pe voci egale: un cor de fe­mei (dirijor, lect. univ. Birtalan József) şi un cor de bărbaţi (dirijor lect. univ. Valeria Co­­vătaru). In vederea alcătuirii repertoriului corului bărbătesc au fost solicitaţi să scrie lucrări adecvate compozitorii Tudor Jarda, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan; programul include şi lucrări de Liviu Comes, Sergiu Sarchizov şi alţi compozitori contemporani. Avancronica concertului Filarmonicii Este un fapt unanim recunoscut că, în prezent, creaţia compozitori­lor polonezi se află in avangarda muzicii europene şi universale, ceea ce asigură succesul unuia din­tre cele mai prestigioase festiva­luri muzicale, cel de muzică moder­nă ce se desfăşoară în fiecare toamnă la Varşovia. De aceea, prezenţa lui Witold Lutoslawski în programul de du­minică şi luni al filarmonicii tîrgu­­mureşene, este un fapt mai mult decit salutar, acesta fiind conside­rat cel mai reprezentativ compozi­tor polonez contemporan. Intr-a­­devăr, acum, in preajma împlinirii a 60 de ani de viaţă (n. 25 ianuarie 191­1) Lutoslavski se află într-o pe­rioadă de deplină maturitate crea­toare, găsindu-şi un drum propriu, după ce a explorat spaţii sonore inedite, asimilînd tehnici dintre cele mai moderne. In ultimii 25 de ani, compozitorul a parcurs drumul de la integrarea folclorului polonez in creaţii, la tehnica dodecafonică şi serială, exploatind apoi potenţia­lul muzicii aleatorice şi matemati­ce în lucrări ca Simfonia (1948), Triptic silezian pentru soprană şi orchestră (1951), Muzică funebră (1961), Jocuri veneţiene (1962), Trei poeme de Henri Michaux, pentru cor şi orchestră şi Postludiu (1963) şi altele. In concertul nostru Lu­toslawski este prezent cu „Mică suită pentru orchestră“, o lucrare mai veche, care totuşi ne va înlesni un prim contact cu muzica origi­nală şi interesantă a compozitorului. Interesul concertului sporeşte şi prin interpretarea unei lucrări des­tul de rar cîntate de J. S. Bach, Dublu concert pentru oboi şi vioa­ră şi orchestră, concert ce mai are două versiuni, una pentru două viori, şi una pentru pian. Soliştii concertului sunt Hamza Gyula (vioa­ră) şi Vörös György (oboi). Dirijorul polonez Andrzej Cwor­­dzinski, un reputat muzician din patria sa — s-a afirmat şi pe plan componistic — prezintă în partea a doua a concertului una din capodo­perele literaturii simfonice univer­sale. Simfonia în re de Cesar Franck, fapt ce sporeşte şi mai mult interesul pentru acest concert. BUJOR DANŞOREAN — Vor apare în luna februarie In Editura Politică; N. Uroiu — Profesiune şi sens de viaţă; Ivan Nikolov — Cibernetica şi economia (colecţia „Idei contem­porane“); Colectiv I.S.I.S.P. — Do­cumente şi mărturii privind lupte­le muncitoreşti din 1933; Berben Paul — Istoria lagărului de con­centrare de la Dachau, 1933—1945 (traducere din limba franceză). In Editura Academiei: Dumitru Ivaşcu —■ Introducere în teoria grupurilor Klein, P. Maziliu, S. F. Sburlan — Metode funcţionale in rezolvarea ecuaţiilor teoriei elas­ticităţii. In Editura Eminescu: Ada Orleanu — Bun rămas crîn­­guri de alun; Ion Barbu — Joc se­cund; Tudor Arghezi — Călătorie în univers. In Editura Kriterion (lucrări în limba maghiară): Kallós Zoltán — Lîngă furca mea de tors; Tamás Deák — Fericita competiţie; Zsigmond Móricz — Pînă în zori. Chef boieresc. Rube­deniile. Cel de la a cărui naştere s-au împlinit, la 18 ianuarie. 125 de ani, scriitorul, gazetarul, peda­gogul şi moralistul Ioan Slavici, şi-a înscris numele cu majuscule în istoria social-culturală a Tran­silvaniei, printr-o activitate la­borioasă, generos pusă în slujba înaltelor idealuri umanitare, că­rora le-a rămas credincios pînă în ultima clipă a vieţii sale. A­­utorul Marei nu purtase din­ co­pilărie, ca, de pildă, prietenul său Eminescu, însemnele geniu­lui. Prin experienţa de viaţă ce i se sedimenta an de an în con­ştiinţă spre a-l urmări apoi de-a lungul carierei scriitoriceşti, el se apropie mai degrabă de Ion Creancă, celălalt moldovean ge­nial. In ciuda faptului că fiul lui Sava Slavici, ţăranul, friese­­riaşul şi negustorul cu aplecare spre lectură şi al Lenii Savu­­lui născută Borlea — primul său stimat dascăl de morală, acumu­lase, în timpul studiilor şi după aceea, o frumoasă cultură, talen­tul său literar de sorginte popu­lară nu se converteşte, iar majo­ritatea zdrobitoare a scrierilor cu care a înzestrat literatura româ­nă pot fi esenţialmente înţelese şi gustate numai prin raportare la condiţiile social-politice din Transilvania acelei vremi şi la punctul de vedere popular faţă de acestea pe care îl reprezintă scriitorul. Cu alte cuvinte, ceea ce i s-a imprimat lui în conşti­inţă ca şi copil, ca şi adolescent — viaţa trăită nemijlocit pe de o parte, şi învăţăturile primite de la Moş Fercu, bunicul său, „fruntea cărturarimii din Siria“, „cel mai însemnat dintre părinţii sufleteşti“ ai lui, pe de alta, va dăinui peste vreme şi va forma, într-un fel sau în altul, substan­ţa creaţiei literare a lui Slavici, fixată iar nu negată de lecturi ulterioare. Fie că este vorba de elogiul vieţii la ţară, o situaţie ca cea întâlnită la Creangă, Blag­ga, Rebreanu sau Goga (vezi Pădureanca, Popa Tanda ş. a), de intuirea unui proces econo­mic în lentă desfăşurare în sate­le acelei părţi a Transilvaniei (Mara, Moara cu noroc, Comoara), fie că e vorba de însuşi darul povestirii, pe care l-ar fi deprins tot acum de la bunic, de senti­mentul religiozităţii, de acela al respectului datorat oamenilor de altă limbă, sau pur şi simplu de acel cult al familiei numeroase şi al relaţiilor sociale şi familiale bazate pe încredere reciprocă şi omenie (constatabil în scrisul lui!), această substanţă a făcut din plăsmuitorul lui Ghiţă şi al lui Lică Sămădău un scriitor ro­bust, original, ancorat în con­textul istoric din a doua jumă­tate a secolului trecut şi înce­putul acestuia, şi in realitatea meridianului Şiriei, a satului său natal, „Humuleştii Transilvaniei“, întîlnirea, la Viena, cu marele Eminescu, studentul „strivitor ca superioritate intelectuală“ dar mai presus de toate prietenul „cu inima deschisă şi întotdeauna plin de căldura sfîntă a celor a­­leşi“, cum avea să şi-l amin­tească, are pentru Slavici semni­ficaţia întâlnirii cu omul în sen­sul superior al cuvîntului. Ami­ciţia celor doi scriitori s-a ci­mentat în cursul lungilor discuţii privitoare la viitorul neamului românesc în activitatea comună la România Jună, societate a stu­denţilor români din Viena, în timpul organizării serbărilor şi Congresului de la Putna din au­gust 1871 şi a durat pînă la in­trarea în neant a nefericitului poet. Un model de prietenie rod­nică Căci sub influenţa auto­rului Luceafărului, Slavici se în­dreaptă spre cărţile marilor mo­ralişti, filozofi şi gînditori, mai vechi ori mai noi: Confucius, Kant, Schopenhauer, Stein, Ros­cher, Smith, Louis Blanc, chiar Dartwin, pe seama aceleiaşi in­fluenţe trebuie pusă, apoi, ade­ziunea sirianului la ideile lui Titu Maiorescu, urmărirea aten­tă, de către acesta, a activităţii Junimii şi Convorbirilor literare, cu consecinţe asupra propriei ac­tivităţi, precum şi primii paşi, timizi, în literatură ai omului ca­re avea complexe de inferiori­tate în privinţa acurateţei limbii. Volumul Novele din popor care avea să-l consacre pe Slavici ca mare scriitor constituie, în ace­laşi timp, un moment semnifica­tiv în evoluţia literaturii româ­ne de inspiraţie rurală, aşa cum au apreciat marile personalităţi ale vremii (printre ele Titu Ma­iorescu, M. Eminescu, I. D. Xe­­nopol, N. Iorga). Dar, spuneam, nu numai ca scriitor ne este apropiat Sla­vici. Timpul. Tribuna, publicaţia care a susţinut programul politic al Partidului Naţional Român, o Dacie literară a Transilvaniei, cu toată complexa şi nu arare­ori riscanta activitate din jurul ei, pasionanta operă pedagogică de la Institutul Oteteleşeanu din Măgurele, memorialistica, sunt tot atitea capitole însemnate ale ac­tivităţii celui care s-a conside­rat, mai presus de orice, un das­căl al poporului său. „A le da altora învăţături — scria el, spre sfirşitul vieţii în Lumea prin care am trecut — a fost pentru mine întotdeauna o mulţumire. (...) Mai ales ca dascăl mi-am cîştigat şi pîinea cea de toate zilele şi nu-mi aduc aminte să mi se fi întîmplat să nu fiu mulţumit de învăţăturile ce-am dat“. Intr-adevăr, Slavici rămîne, şi nu numai pentru noi transilvă­nenii, un model de conduită mo­rală integră, de pasiune politică şi remarcabilă putere de muncă, toate puse în slujba idealurilor sociale şi naţionale ale poporu­lui său. Iar ca scriitor el se si­tuează, după cum spunea Tudor Vianu, „la începutul a două sau trei serii literare“, avînd o in­fluenţă în consecinţă. ION MILEŞAN lector universitar 125 de ani de la naşterea : _ _ _____________ lui IOAIM SLAVICI Generozitatea unui mare dascăl Z­ĂPEZI Mi-au inălbit azurul de-astă vară Lunatici fluturi pilpiind în geamuri, Năluci dansind în aer. Şi coboară Sidef pudrat pe case şi pe ramuri Şi luminează diafan pămîntul Ascuns în rădăcinile-adormite Ca-ntr-o cochilie, cu-ntreg frămintul De arbori, şi de ierburi, şi de vite. Şi-o linişte albită de-aşteptare Se-aşterne peste simţurile mele Cu-o transparenţă rece, care doare Su pleoape, cînd mă-nţeapă zimţi de stele. Simt lucrurile-acum convalescente, Cum timpul trece-n toropit amurg. Nervuri de vint mi-aleargă-n sentimente. Pe buze şoapte zgribulite-mi curg Şi-o pulbere lunară mă pătrunde Pină la lacrimă, vrind să mă-ngroape Treptat în somnurile albe, unde Declinul m-ar pindi cumplit pe-aproape. Dar mi-e deajuns că-mi scinteie o rază Pe recele-mi peisagiu şi mă ţine Legat de primăvară şi veghează Pădurea verde care-o port în mine. VIORICA MUREȘAN V­ ________________________________________________________ Cronica cenaclului „Liviu Rebreanu“ Propunîndu-şi să pună în lumină şi alte preocupări legate de literatu­ră şi artă, cenaclul „Liviu Rebrea­nu" a programat prezentarea de către dr. Silviu Olaru a unor frag­mente din lucrarea în curs de pre­gătire, intitulată „Arta şi cultura a­­fricană“. La această manifestare a luat parte un număr mare de per­soane. Rod al unei şederi de 2 ani în inima Africii, studiul se anunţă deosebit de interesant nu numai prin volumul informaţional (destul de redus la noi în acest domeniu), prin originalitatea unghiurilor de interpretare, ci şi prin mobilul su­fletesc care l-a generat şi pe care autorul îl exprimă în preambulul lucrării „Sunt în măsură să simt alături de oamenii Africii amarul unor istorii strangulate de imperii, triumful unui prezent plin de pers­pective .... Fără aceste similitudini nu aş fi îndrăznit să scriu sau să vorbesc nici un cuvînt despre cul­tura Africii...“ In capitolul Literatura (partea cea mai completă deocamdată) autorul face referiri amănunţite la fenome­nul literar al Africii tradiţionale. Este subliniat caracterul oral al li­teraturii africane, „o expresie artis­tică fără scriere“ în care unii cer­cetători au găsit marea dramă a gîndiri Africane. După Silviu Ola­ru, „drama majoră a Africii este fărîmiţarea etnică, fiecare popor câutînd în primul rînd menţinerea continuităţii sale etnice şi biologi­ce“. Această literatură militează in primul rînd pentru conservarea ca­drului vieţii şi „lipsa scrisului este din contră un semn al unei unităţi morale: lupta împotriva influenţe­lor exterioare distructive“. In conti­nuare autorul dă detalii asupra for­melor de manifestare a acestei lite­raturi negro-africane. Numeroasele citate din poezia africană sau scurtele povestiri cu caracter gno­mic precum şi proverbele sintetizînd o milenară experienţă de viaţă ne pot forma o imagine asupra vitali­tăţii spirituale a popoarelor Africii. In capitolul „Plastica negro-afri­­cană“ se declară, argumentînd prin­­tr-un foarte sugestiv paralelism de situaţii, împotriva transplantării mostrelor de artă africană autentică în diferite muzee unde îşi pierde semnificaţia şi mesajul. „Azi ni s-ar părea o crimă umanitară ca un edil să cuteze a ordona repictarea Voroneţului angajînd chiar pe Pi­casso, să zicem. Nu am admite nici pe un Rubens cu toată faima lui, pentru că Suceviţa a fost deja hă­răzită albastrului său, liniilor sale, mesajului său aici pe aceste melea­guri ... Este acelaşi proces de lo­gică pe care şi-l face africanul care nu poate admite un alt loc pietrei sale mortuare decit acolo în mor­­mîntul străbunului său, acolo unde ea are o semnificaţie, un mesaj: mesajul tradiţiei sale milenare“... Sunt contestate chiar impresiile u­­nor celebrităţi despre această artă născută într-o istorie încă insufi­cient cercetată şi cunoscută. Inter­pretările acestea au riscat adeseori să fie pripite. Expunerile asupra caracteristici­lor artei africane au fost însoţite de numeroase diapozitive. Astăzi cînd statul nostru, poporul nostru întinde o mină de frate po­poarelor africane care-şi făuresc un destin nou, liber, credem că o mai apropiată cunoaştere a spiritualităţii africane este bine-venită. Dar prin caracterul ei documentat şi serios această viitoare carte (am dori-o cît mai repede în librării) îşi depăşeşte net intenţia de populari­zare, avînd, fără exagerare, valoa­rea unui eseu de filozofie a cul­turii. In şedinţa din 23 ianuarie, va ci­ti traduceri Dan Culcer. ION MAŞCA STEAUA ROȘIE PAGINA 3 O scrisoare a lui I. Slavici din 1877 In articolul „Unitatea noastră culturală“ (Tribuna, Sibiu, 1907, nr. 6 şi urm.), Ioan Slavici sublinia ideea că „una suntem­ cu toţii sufle­teşte şi că în acelaşi fel avem să ne urmăm lucrarea culturală“. Ideea unui front unitar cultural fusese promovată la Convorbiri literare (unde Slavici debutase ca scriitor) şi reluată de mulţi intelectuali ro­mâni din Transilvania. In artico­lul menţionat, prozatorul ardelean notează: „La Sibiu, susţiitorii, noii direcţiuni“ s-au grupat împrejurul mitropolitului Andrei (Şaguna n.n.) şi-n urmă împrejurul vicarului Po­pea şi aveau drept organ Telegra­ful român, atunci sub redacţiunea stăruitorului N. Cristea“. Profesor la Sibiu, Nicolae Cristea (1834— 1902) a desfăşurat o intensă activi­tate ca redactor la acest ziar între 1865 şi 1883 cînd este nevoit să pă­răsească redacţia după ce publicase articolul „Răsplata“ (Telegraful ro­mân, nr. 6 din 6/18 octombrie 1883), trimis de I. Slavici. Incepînd din 1876, I. Slavici lu­crează în cadrul redacţiei Timpul unde se alătură lui M. Eminescu, colaborator,­cu articolul „Bălcescu şi urmaşii“ publicat în 24 noiem­brie 1877. La ziarul Timpul, I. Sla­vici continuă să manifeste deosebit interes pentru preocupările cultu­rale şi politice ale românilor din Transilvania. Prin intermediul co­respondenţei sale cu harnicul re­dactor de la Telegraful român, el izbuteşte, printre altele, să informe­ze acest ziar de largă popularitate cu unele relatări privind desfăşu­rarea evenimentelor politice în Ro­mânia. Din Bucureşti, la 2 ianuarie 1877, I. Slavici îi trimite o scrisoare (păstrată de Biblioteca „Astra“ — Sibiu, mapa XXII/7/1) care ilustrea­ză modul cum scriitorul, promotor al „realismului popular“ în litera­tură, înţelegea evenimentele politi­ce ale vremii de o însemnătate deo­sebită pentru dezvoltarea poporu­lui român. La începutul scrisorii, se plînge lui N. Cristea, că nu a primit Tele­graful român (nr. 102 din 1876) unde i se publicase un articol şi cere să i se trimită respectivul nu­măr. în continuarea scrisorii, subtil şi prevenitor, I. Slavici lasă uşor să se înţeleagă sensul evenimente­lor care aveau să urmeze în cursul anului 1877 cînd poporul român a luptat în războiul pentru indepen­denţa naţională. „La finea anului, este o peatră grea, care nu numai încheie anul, dar înseamnă totodată şi calea ce se va urma în cel vi­itor. Şi cu cîtuşi de puţin nu mă tem, că „Telegraful român“ va ră­mîne pe cale. Greu va fi, greu, dar nici un lucru bun nu se face lesne. Aş dori să ştiu în cite exemplare iese „Telegraful“. Vă rog, dacă îmi veţi scrie, să binevoiţi a mi-o scrie şi asta“. In ultima parte a scriso­rii sale, I. Slavici adaugă o scenă din viaţa politică de la Bucureşti folosind, ca şi I. L. Caragiale, epi­tetul de „moft“ pentru „politica“ pe care o promovau partidele guverna­mentale. In următoarele rînduri e surprins momentul din 31 martie /12 aprilie 1876 cînd demisionează guvernul conservator Lascăr Catar­­giu, ceea ce a uşurat intrarea Ro­mâniei în războiul de independenţă împotriva Porţii otomane care, printr-o constituţie din 11/23 de­cembrie 1876, considera România, „provincie privilegiată“. Imperiul otoman: „Conflictul cu articolele din Constituţiunea otomană este şi el un moft, ca toate mofturile. Isto­ria cu mandatele de aducere a fost şi ea un moft. Catargiu, Popa Catar­­giu a fost adus cu jandarmi la Bucu­reşti, fiindcă el voia să fie adus aşa. In Bucureşti apoi a trimis pe jan­darmi acasă şi s-a dus cu Maiorescu în Dealul Mitropoliei. Aici, dînd faţă cu Comitetul (ulterior s-a for­mat un cabinet de tranziţie prezi­dat de generalul Ion Emanuel Flo­­rescu n.n.), l-a luat la răfuială, ce­­rînd să i se citească „puncturile ale (a);“ iară după ce i s-au cetit toate punctele, a privit lung la membrii comitetului zicîndu-le: „Nu vi-e ruşine obrazului!? D. voastre, oameni tineri, să-mi spuneţi mie a­semenea lucruri! Adio!..........După demisia guvernului conservator prezidat de L. Catargiu, evenimen­tele politice s-au desfășurat în sen­sul celor transmise de I. Slavici prin scrisoarea sa adresată lui. N. Cristea. Intr-adevăr, în 31 martie/12 apri­lie 1877 guvernul României hotă­răște mobilizarea generală, în 29 aprilie/7 mai 1877 Adunarea De­putaţilor din Bucureşti adoptă o moţiune prin care se declară stare de război cu Imperiul otoman, iar la 9/21 mai 1877, în sesiunea extra­ordinară a Adunării Deputaţilor, ca ministru de externe, M. Kogălni­­ceanu declară: „Sîntem indepen­denţi, sîntem naţiune de sine stătătoare.­ „ sîntem o naţiune li­beră şi independentă“. Ca redactor la Timpul, I. Slavici fusese direct interesat să stimuleze activitatea românilor din Transilvania pentru susţinerea cauzei drepte a indepen­denţei naţionale, în favoarea doro­banţilor şi ostaşilor viteji care a­­veau să lupte eroic la Plevna, Gri­­viţa şi Smîrdan. VALERIU NIŢU

Next