Steaua Roşie, ianuarie 1973 (Anul 24, nr. 1-24)
1973-01-20 / nr. 15
a m Pentru Teatrul de stat de păpuşi din Tg.-Mureş — prestigioasă instituţie culturală care de-a lungul anilor a constituit prin spectacolele sale de înaltă ţinută artistică, un important mijloc de educaţie a tinerei generaţii — anul 1972 a însemnat anul afirmării sale atît pe plan naţional cît şi internaţional. După cum se ştie, în anul care a trecut colectivul artistic al teatrului a reprezentat ţara noastră la Festivalul internaţional al teatrelor de păpuşi de la Vama, unde a obţinut medalia de argint iar la Festivalul „Cibinium 1972‘‘, de la Sibiu a fost remarcat ca unul din cele mai valoroase colective de acest fel din ţară. Totodată, anul 1972 a oferit posibilitatea de a efectua un contact mai larg cu instituţii similare din străinătate şi de a perfecta alte întâlniri, turnee, schimburi de actori în cursul anului 1972. Rezultatele remarcabile ale teatrului pot fi urmărite și prin intermediul cîtorva cifre, care ne pot oferi un tablou succint al realizărilor. Astfel, numărul spectacolelor s-a ridicat la 435, însumând peste 100.000 spectatori, din acestea 225 au avut loc în mediul rural, oferind posibilitatea unui important contingent de copii din judeţ să urmărească întregul repertoriu. In ce priveşte politica repertoriului, conducerea teatrului şi-a manifestat opţiunea pentru piesele care corespund în cea mai mare măsură preferinţelor şi normelor educative ale micilor spectatori. Alături de piesa „Cei 6 mici pinguini" de scriitorul bulgar Boris Aprilov, prezentată la festivalul de la Varna, secţia română va mai include în această stagiune basmul „Fata babei şi fata moşneagului", după Ion Creangă, „Elefănţelul curios“, de Kiepling, în traducerea Ninei Cassian şi un spectacol pentru adulţi din momentele şi schiţele lui I. Ni. Caragiale, în adaptarea lui Valentin Silvestru. La secţia maghiară pe lingă piesa „Peripeţiile lui Guygnol", pusă în scenă în toamna anului trecut de regizorul polonez Jerzi Zitzman, micii spectatori vor mai putea urmări „Fram ursul polar" de Cezar Petrescu și un basm de Benedek Elek în prelucrarea lui Hajdú Zoltán. — Ce aţi întreprins pentru atragerea în acest an a unui număr sporit de spectatori? l-am întrebat pe regizorul Antal Pál, directorul teatrului. — Atragerea spectatorilor în număr cît mai mare la spectacolele noastre este o problemă care ne preocupă în permanenţă. Din păcate însă nu găsim un sprijin eficient din partea Inspectoratului şcolar judeţean şi al Consiliului judeţean al organizaţiei pionierilor, cu care, de ani de zile, solicităm o colaborare mai strînsă pentru a face ca tot mai multe şcoli să-şi îndrepte atenţia spre spectacolele noastre. Ni s-a răspuns adeseori — şi atunci cînd ne-am deplasat într-o localitate sau alta a judeţului — că elevii nu pot veni la spectacol fiind plecaţi la film. De altfel, am constatat că există o greşită optică a unor cadre didactice, o conducem unor şcoli, conform căreia educaţia elevilor se realizează mai eficient prin film. Or, se ştie că pe ecranele noastre sunt destule filme care plac într-adevăr unor elevi, dar nu sunt educative, pe cînd unele din piesele noastre fac parte din însăşi materialul literar predat în şcoli şi este evident că elevii îşi întipăresc mult mai bine in memorie acest material dacă este vizionat. Noi ne-am angajat să dăm şi anumite spectacole pentru cadrele didactice, care să fie urmate de discuţii, dar n-am reuşit, pentru că n-am găsit nicăieri solicitudine. In acest an vom organiza un concurs de desene ale copiilor şi ne gîndim la un concurs „Cine ştie cîştigă“ pe tema pieselor noastre, cu speranţa că vom reuşi să atragem, şi pe această cale, mai mulţi iubitori ai artei păpuşăreşti din rîndul copiilor. ION CIURDARU TEATRUL DE STAT 0 PROIECTE LITERARE PENTRU 1913 De vorbă cu MARA NICOARĂ Cu această idee ne-am adresat, acum la început de an, poetei Mara Nicoară, spre a comunica publicului ce-i va oferi în anul care a început? — Cu ce începi anul și ce va însemna el pentru tine în domeniul poeziei? ! — In acest an îmi apare un volum de poezii la Editura „Cartea Românească“ — „Pantera şi vidul“. Este o carte pe care o iubesc şi cred că ea constituie un salt faţă de primul meu volum, „Cuvintele, frumoase flori“. Am în acest volum şi poezii de dragoste, dar majoritatea poeziilor sunt axate pe temele grave ale vieţii, morţii, ale raporturilor existente între om şi univers, intre om şi timpul contemporan. Desigur, aceste probleme frămîntă omenirea de mii de ani. Le-am dat şi eu un răspuns, eu, cea trăitoare în 1972 în Tg.-Mureş, un simplu om printre oameni cu aceleaşi concepţii ca şi mine, cu aceeaşi viaţă ca şi a mea. Cred că mi-am găsit în sfîrşit şi formula: versuri fluide, muzicale, cu rimă. Am încă o carte de poezie la Editura „Dacia“. Acestea sînt cărţi scrise încă din anul trecut. Anul acesta voi continua să scriu „poezia mea, cea de toate zilele“. — Nu te-ai gîndit niciodată să scrii proză? — Ba da, şi chiar mă ispiteşte foarte mult. Port de mult în suflet un roman despre Tg.-Mureş, care nu se scrie încă. Dar cine ştie? Pînă atunci m-am hotărît să scriu reportaje pentru reviste. — Iţi doreşti ceva special în 1973?' — Da. în 1971 am debutat în revistele literare, în 1972 am scos o carte, în 1973, pe lingă cele două cărţi care-mi apar, am speranţa unui premiu literar. îmi doresc mie, ca şi tuturor colegilor din generaţia tînără, să ne afirmăm mai mult în acest an. Să înfrîngem inerţia criticilor care vorbesc mereu de aceleaşi şi aceleaşi nume, deja epuizate, nevoind să observe că au apărut altele viguroase. Şi mai doresc să termin cu bine, anul acesta, facultatea. Convorbire consemnată de OLGA APOSTOL Participare la Festivalul Naţional al Institutelor de Artă In vederea impulsionării creaţiei corale pentru coruri pe voci egale. Facultatea de muzică a Institutului pedagogic de 3 ani din Tg.-Mureş va prezenta la cel de-al doilea Festival Naţional al Institutelor de Artă (Piteşti), aprilie 1973) două formaţii corale pe voci egale: un cor de femei (dirijor, lect. univ. Birtalan József) şi un cor de bărbaţi (dirijor lect. univ. Valeria Covătaru). In vederea alcătuirii repertoriului corului bărbătesc au fost solicitaţi să scrie lucrări adecvate compozitorii Tudor Jarda, Liviu Glodeanu, Mihai Moldovan; programul include şi lucrări de Liviu Comes, Sergiu Sarchizov şi alţi compozitori contemporani. Avancronica concertului Filarmonicii Este un fapt unanim recunoscut că, în prezent, creaţia compozitorilor polonezi se află in avangarda muzicii europene şi universale, ceea ce asigură succesul unuia dintre cele mai prestigioase festivaluri muzicale, cel de muzică modernă ce se desfăşoară în fiecare toamnă la Varşovia. De aceea, prezenţa lui Witold Lutoslawski în programul de duminică şi luni al filarmonicii tîrgumureşene, este un fapt mai mult decit salutar, acesta fiind considerat cel mai reprezentativ compozitor polonez contemporan. Intr-adevăr, acum, in preajma împlinirii a 60 de ani de viaţă (n. 25 ianuarie 1911) Lutoslavski se află într-o perioadă de deplină maturitate creatoare, găsindu-şi un drum propriu, după ce a explorat spaţii sonore inedite, asimilînd tehnici dintre cele mai moderne. In ultimii 25 de ani, compozitorul a parcurs drumul de la integrarea folclorului polonez in creaţii, la tehnica dodecafonică şi serială, exploatind apoi potenţialul muzicii aleatorice şi matematice în lucrări ca Simfonia (1948), Triptic silezian pentru soprană şi orchestră (1951), Muzică funebră (1961), Jocuri veneţiene (1962), Trei poeme de Henri Michaux, pentru cor şi orchestră şi Postludiu (1963) şi altele. In concertul nostru Lutoslawski este prezent cu „Mică suită pentru orchestră“, o lucrare mai veche, care totuşi ne va înlesni un prim contact cu muzica originală şi interesantă a compozitorului. Interesul concertului sporeşte şi prin interpretarea unei lucrări destul de rar cîntate de J. S. Bach, Dublu concert pentru oboi şi vioară şi orchestră, concert ce mai are două versiuni, una pentru două viori, şi una pentru pian. Soliştii concertului sunt Hamza Gyula (vioară) şi Vörös György (oboi). Dirijorul polonez Andrzej Cwordzinski, un reputat muzician din patria sa — s-a afirmat şi pe plan componistic — prezintă în partea a doua a concertului una din capodoperele literaturii simfonice universale. Simfonia în re de Cesar Franck, fapt ce sporeşte şi mai mult interesul pentru acest concert. BUJOR DANŞOREAN — Vor apare în luna februarie In Editura Politică; N. Uroiu — Profesiune şi sens de viaţă; Ivan Nikolov — Cibernetica şi economia (colecţia „Idei contemporane“); Colectiv I.S.I.S.P. — Documente şi mărturii privind luptele muncitoreşti din 1933; Berben Paul — Istoria lagărului de concentrare de la Dachau, 1933—1945 (traducere din limba franceză). In Editura Academiei: Dumitru Ivaşcu —■ Introducere în teoria grupurilor Klein, P. Maziliu, S. F. Sburlan — Metode funcţionale in rezolvarea ecuaţiilor teoriei elasticităţii. In Editura Eminescu: Ada Orleanu — Bun rămas crînguri de alun; Ion Barbu — Joc secund; Tudor Arghezi — Călătorie în univers. In Editura Kriterion (lucrări în limba maghiară): Kallós Zoltán — Lîngă furca mea de tors; Tamás Deák — Fericita competiţie; Zsigmond Móricz — Pînă în zori. Chef boieresc. Rubedeniile. Cel de la a cărui naştere s-au împlinit, la 18 ianuarie. 125 de ani, scriitorul, gazetarul, pedagogul şi moralistul Ioan Slavici, şi-a înscris numele cu majuscule în istoria social-culturală a Transilvaniei, printr-o activitate laborioasă, generos pusă în slujba înaltelor idealuri umanitare, cărora le-a rămas credincios pînă în ultima clipă a vieţii sale. Autorul Marei nu purtase din copilărie, ca, de pildă, prietenul său Eminescu, însemnele geniului. Prin experienţa de viaţă ce i se sedimenta an de an în conştiinţă spre a-l urmări apoi de-a lungul carierei scriitoriceşti, el se apropie mai degrabă de Ion Creancă, celălalt moldovean genial. In ciuda faptului că fiul lui Sava Slavici, ţăranul, frieseriaşul şi negustorul cu aplecare spre lectură şi al Lenii Savului născută Borlea — primul său stimat dascăl de morală, acumulase, în timpul studiilor şi după aceea, o frumoasă cultură, talentul său literar de sorginte populară nu se converteşte, iar majoritatea zdrobitoare a scrierilor cu care a înzestrat literatura română pot fi esenţialmente înţelese şi gustate numai prin raportare la condiţiile social-politice din Transilvania acelei vremi şi la punctul de vedere popular faţă de acestea pe care îl reprezintă scriitorul. Cu alte cuvinte, ceea ce i s-a imprimat lui în conştiinţă ca şi copil, ca şi adolescent — viaţa trăită nemijlocit pe de o parte, şi învăţăturile primite de la Moş Fercu, bunicul său, „fruntea cărturarimii din Siria“, „cel mai însemnat dintre părinţii sufleteşti“ ai lui, pe de alta, va dăinui peste vreme şi va forma, într-un fel sau în altul, substanţa creaţiei literare a lui Slavici, fixată iar nu negată de lecturi ulterioare. Fie că este vorba de elogiul vieţii la ţară, o situaţie ca cea întâlnită la Creangă, Blagga, Rebreanu sau Goga (vezi Pădureanca, Popa Tanda ş. a), de intuirea unui proces economic în lentă desfăşurare în satele acelei părţi a Transilvaniei (Mara, Moara cu noroc, Comoara), fie că e vorba de însuşi darul povestirii, pe care l-ar fi deprins tot acum de la bunic, de sentimentul religiozităţii, de acela al respectului datorat oamenilor de altă limbă, sau pur şi simplu de acel cult al familiei numeroase şi al relaţiilor sociale şi familiale bazate pe încredere reciprocă şi omenie (constatabil în scrisul lui!), această substanţă a făcut din plăsmuitorul lui Ghiţă şi al lui Lică Sămădău un scriitor robust, original, ancorat în contextul istoric din a doua jumătate a secolului trecut şi începutul acestuia, şi in realitatea meridianului Şiriei, a satului său natal, „Humuleştii Transilvaniei“, întîlnirea, la Viena, cu marele Eminescu, studentul „strivitor ca superioritate intelectuală“ dar mai presus de toate prietenul „cu inima deschisă şi întotdeauna plin de căldura sfîntă a celor aleşi“, cum avea să şi-l amintească, are pentru Slavici semnificaţia întâlnirii cu omul în sensul superior al cuvîntului. Amiciţia celor doi scriitori s-a cimentat în cursul lungilor discuţii privitoare la viitorul neamului românesc în activitatea comună la România Jună, societate a studenţilor români din Viena, în timpul organizării serbărilor şi Congresului de la Putna din august 1871 şi a durat pînă la intrarea în neant a nefericitului poet. Un model de prietenie rodnică Căci sub influenţa autorului Luceafărului, Slavici se îndreaptă spre cărţile marilor moralişti, filozofi şi gînditori, mai vechi ori mai noi: Confucius, Kant, Schopenhauer, Stein, Roscher, Smith, Louis Blanc, chiar Dartwin, pe seama aceleiaşi influenţe trebuie pusă, apoi, adeziunea sirianului la ideile lui Titu Maiorescu, urmărirea atentă, de către acesta, a activităţii Junimii şi Convorbirilor literare, cu consecinţe asupra propriei activităţi, precum şi primii paşi, timizi, în literatură ai omului care avea complexe de inferioritate în privinţa acurateţei limbii. Volumul Novele din popor care avea să-l consacre pe Slavici ca mare scriitor constituie, în acelaşi timp, un moment semnificativ în evoluţia literaturii române de inspiraţie rurală, aşa cum au apreciat marile personalităţi ale vremii (printre ele Titu Maiorescu, M. Eminescu, I. D. Xenopol, N. Iorga). Dar, spuneam, nu numai ca scriitor ne este apropiat Slavici. Timpul. Tribuna, publicaţia care a susţinut programul politic al Partidului Naţional Român, o Dacie literară a Transilvaniei, cu toată complexa şi nu arareori riscanta activitate din jurul ei, pasionanta operă pedagogică de la Institutul Oteteleşeanu din Măgurele, memorialistica, sunt tot atitea capitole însemnate ale activităţii celui care s-a considerat, mai presus de orice, un dascăl al poporului său. „A le da altora învăţături — scria el, spre sfirşitul vieţii în Lumea prin care am trecut — a fost pentru mine întotdeauna o mulţumire. (...) Mai ales ca dascăl mi-am cîştigat şi pîinea cea de toate zilele şi nu-mi aduc aminte să mi se fi întîmplat să nu fiu mulţumit de învăţăturile ce-am dat“. Intr-adevăr, Slavici rămîne, şi nu numai pentru noi transilvănenii, un model de conduită morală integră, de pasiune politică şi remarcabilă putere de muncă, toate puse în slujba idealurilor sociale şi naţionale ale poporului său. Iar ca scriitor el se situează, după cum spunea Tudor Vianu, „la începutul a două sau trei serii literare“, avînd o influenţă în consecinţă. ION MILEŞAN lector universitar 125 de ani de la naşterea : _ _ _____________ lui IOAIM SLAVICI Generozitatea unui mare dascăl ZĂPEZI Mi-au inălbit azurul de-astă vară Lunatici fluturi pilpiind în geamuri, Năluci dansind în aer. Şi coboară Sidef pudrat pe case şi pe ramuri Şi luminează diafan pămîntul Ascuns în rădăcinile-adormite Ca-ntr-o cochilie, cu-ntreg frămintul De arbori, şi de ierburi, şi de vite. Şi-o linişte albită de-aşteptare Se-aşterne peste simţurile mele Cu-o transparenţă rece, care doare Su pleoape, cînd mă-nţeapă zimţi de stele. Simt lucrurile-acum convalescente, Cum timpul trece-n toropit amurg. Nervuri de vint mi-aleargă-n sentimente. Pe buze şoapte zgribulite-mi curg Şi-o pulbere lunară mă pătrunde Pină la lacrimă, vrind să mă-ngroape Treptat în somnurile albe, unde Declinul m-ar pindi cumplit pe-aproape. Dar mi-e deajuns că-mi scinteie o rază Pe recele-mi peisagiu şi mă ţine Legat de primăvară şi veghează Pădurea verde care-o port în mine. VIORICA MUREȘAN V ________________________________________________________ Cronica cenaclului „Liviu Rebreanu“ Propunîndu-şi să pună în lumină şi alte preocupări legate de literatură şi artă, cenaclul „Liviu Rebreanu" a programat prezentarea de către dr. Silviu Olaru a unor fragmente din lucrarea în curs de pregătire, intitulată „Arta şi cultura africană“. La această manifestare a luat parte un număr mare de persoane. Rod al unei şederi de 2 ani în inima Africii, studiul se anunţă deosebit de interesant nu numai prin volumul informaţional (destul de redus la noi în acest domeniu), prin originalitatea unghiurilor de interpretare, ci şi prin mobilul sufletesc care l-a generat şi pe care autorul îl exprimă în preambulul lucrării „Sunt în măsură să simt alături de oamenii Africii amarul unor istorii strangulate de imperii, triumful unui prezent plin de perspective .... Fără aceste similitudini nu aş fi îndrăznit să scriu sau să vorbesc nici un cuvînt despre cultura Africii...“ In capitolul Literatura (partea cea mai completă deocamdată) autorul face referiri amănunţite la fenomenul literar al Africii tradiţionale. Este subliniat caracterul oral al literaturii africane, „o expresie artistică fără scriere“ în care unii cercetători au găsit marea dramă a gîndiri Africane. După Silviu Olaru, „drama majoră a Africii este fărîmiţarea etnică, fiecare popor câutînd în primul rînd menţinerea continuităţii sale etnice şi biologice“. Această literatură militează in primul rînd pentru conservarea cadrului vieţii şi „lipsa scrisului este din contră un semn al unei unităţi morale: lupta împotriva influenţelor exterioare distructive“. In continuare autorul dă detalii asupra formelor de manifestare a acestei literaturi negro-africane. Numeroasele citate din poezia africană sau scurtele povestiri cu caracter gnomic precum şi proverbele sintetizînd o milenară experienţă de viaţă ne pot forma o imagine asupra vitalităţii spirituale a popoarelor Africii. In capitolul „Plastica negro-africană“ se declară, argumentînd printr-un foarte sugestiv paralelism de situaţii, împotriva transplantării mostrelor de artă africană autentică în diferite muzee unde îşi pierde semnificaţia şi mesajul. „Azi ni s-ar părea o crimă umanitară ca un edil să cuteze a ordona repictarea Voroneţului angajînd chiar pe Picasso, să zicem. Nu am admite nici pe un Rubens cu toată faima lui, pentru că Suceviţa a fost deja hărăzită albastrului său, liniilor sale, mesajului său aici pe aceste meleaguri ... Este acelaşi proces de logică pe care şi-l face africanul care nu poate admite un alt loc pietrei sale mortuare decit acolo în mormîntul străbunului său, acolo unde ea are o semnificaţie, un mesaj: mesajul tradiţiei sale milenare“... Sunt contestate chiar impresiile unor celebrităţi despre această artă născută într-o istorie încă insuficient cercetată şi cunoscută. Interpretările acestea au riscat adeseori să fie pripite. Expunerile asupra caracteristicilor artei africane au fost însoţite de numeroase diapozitive. Astăzi cînd statul nostru, poporul nostru întinde o mină de frate popoarelor africane care-şi făuresc un destin nou, liber, credem că o mai apropiată cunoaştere a spiritualităţii africane este bine-venită. Dar prin caracterul ei documentat şi serios această viitoare carte (am dori-o cît mai repede în librării) îşi depăşeşte net intenţia de popularizare, avînd, fără exagerare, valoarea unui eseu de filozofie a culturii. In şedinţa din 23 ianuarie, va citi traduceri Dan Culcer. ION MAŞCA STEAUA ROȘIE PAGINA 3 O scrisoare a lui I. Slavici din 1877 In articolul „Unitatea noastră culturală“ (Tribuna, Sibiu, 1907, nr. 6 şi urm.), Ioan Slavici sublinia ideea că „una suntem cu toţii sufleteşte şi că în acelaşi fel avem să ne urmăm lucrarea culturală“. Ideea unui front unitar cultural fusese promovată la Convorbiri literare (unde Slavici debutase ca scriitor) şi reluată de mulţi intelectuali români din Transilvania. In articolul menţionat, prozatorul ardelean notează: „La Sibiu, susţiitorii, noii direcţiuni“ s-au grupat împrejurul mitropolitului Andrei (Şaguna n.n.) şi-n urmă împrejurul vicarului Popea şi aveau drept organ Telegraful român, atunci sub redacţiunea stăruitorului N. Cristea“. Profesor la Sibiu, Nicolae Cristea (1834— 1902) a desfăşurat o intensă activitate ca redactor la acest ziar între 1865 şi 1883 cînd este nevoit să părăsească redacţia după ce publicase articolul „Răsplata“ (Telegraful român, nr. 6 din 6/18 octombrie 1883), trimis de I. Slavici. Incepînd din 1876, I. Slavici lucrează în cadrul redacţiei Timpul unde se alătură lui M. Eminescu, colaborator,cu articolul „Bălcescu şi urmaşii“ publicat în 24 noiembrie 1877. La ziarul Timpul, I. Slavici continuă să manifeste deosebit interes pentru preocupările culturale şi politice ale românilor din Transilvania. Prin intermediul corespondenţei sale cu harnicul redactor de la Telegraful român, el izbuteşte, printre altele, să informeze acest ziar de largă popularitate cu unele relatări privind desfăşurarea evenimentelor politice în România. Din Bucureşti, la 2 ianuarie 1877, I. Slavici îi trimite o scrisoare (păstrată de Biblioteca „Astra“ — Sibiu, mapa XXII/7/1) care ilustrează modul cum scriitorul, promotor al „realismului popular“ în literatură, înţelegea evenimentele politice ale vremii de o însemnătate deosebită pentru dezvoltarea poporului român. La începutul scrisorii, se plînge lui N. Cristea, că nu a primit Telegraful român (nr. 102 din 1876) unde i se publicase un articol şi cere să i se trimită respectivul număr. în continuarea scrisorii, subtil şi prevenitor, I. Slavici lasă uşor să se înţeleagă sensul evenimentelor care aveau să urmeze în cursul anului 1877 cînd poporul român a luptat în războiul pentru independenţa naţională. „La finea anului, este o peatră grea, care nu numai încheie anul, dar înseamnă totodată şi calea ce se va urma în cel viitor. Şi cu cîtuşi de puţin nu mă tem, că „Telegraful român“ va rămîne pe cale. Greu va fi, greu, dar nici un lucru bun nu se face lesne. Aş dori să ştiu în cite exemplare iese „Telegraful“. Vă rog, dacă îmi veţi scrie, să binevoiţi a mi-o scrie şi asta“. In ultima parte a scrisorii sale, I. Slavici adaugă o scenă din viaţa politică de la Bucureşti folosind, ca şi I. L. Caragiale, epitetul de „moft“ pentru „politica“ pe care o promovau partidele guvernamentale. In următoarele rînduri e surprins momentul din 31 martie /12 aprilie 1876 cînd demisionează guvernul conservator Lascăr Catargiu, ceea ce a uşurat intrarea României în războiul de independenţă împotriva Porţii otomane care, printr-o constituţie din 11/23 decembrie 1876, considera România, „provincie privilegiată“. Imperiul otoman: „Conflictul cu articolele din Constituţiunea otomană este şi el un moft, ca toate mofturile. Istoria cu mandatele de aducere a fost şi ea un moft. Catargiu, Popa Catargiu a fost adus cu jandarmi la Bucureşti, fiindcă el voia să fie adus aşa. In Bucureşti apoi a trimis pe jandarmi acasă şi s-a dus cu Maiorescu în Dealul Mitropoliei. Aici, dînd faţă cu Comitetul (ulterior s-a format un cabinet de tranziţie prezidat de generalul Ion Emanuel Florescu n.n.), l-a luat la răfuială, cerînd să i se citească „puncturile ale (a);“ iară după ce i s-au cetit toate punctele, a privit lung la membrii comitetului zicîndu-le: „Nu vi-e ruşine obrazului!? D. voastre, oameni tineri, să-mi spuneţi mie asemenea lucruri! Adio!..........După demisia guvernului conservator prezidat de L. Catargiu, evenimentele politice s-au desfășurat în sensul celor transmise de I. Slavici prin scrisoarea sa adresată lui. N. Cristea. Intr-adevăr, în 31 martie/12 aprilie 1877 guvernul României hotărăște mobilizarea generală, în 29 aprilie/7 mai 1877 Adunarea Deputaţilor din Bucureşti adoptă o moţiune prin care se declară stare de război cu Imperiul otoman, iar la 9/21 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, ca ministru de externe, M. Kogălniceanu declară: „Sîntem independenţi, sîntem naţiune de sine stătătoare. „ sîntem o naţiune liberă şi independentă“. Ca redactor la Timpul, I. Slavici fusese direct interesat să stimuleze activitatea românilor din Transilvania pentru susţinerea cauzei drepte a independenţei naţionale, în favoarea dorobanţilor şi ostaşilor viteji care aveau să lupte eroic la Plevna, Griviţa şi Smîrdan. VALERIU NIŢU