Steaua Roşie, august 1981 (Anul 33, nr. 180-205)
1981-08-01 / nr. 180
0i7iakurt Tf?3 ki Retrospectivă la stagiunea Naţionalului Conectată organic la fluxul non-stop al vieţii culturale, stagiunea ’80—'81 a Teatrului Naţional din Tg.-Mureş prezintă, la acest moment de tradiţional bilanţ, cîteva repere care se cer evidenţiate. E vorba, înainte de toate, de acea dimensiune culturală în care confruntarea de idei şi experienţe se constituie în prilej de investigare a opţiunii repertoriale, de verificare a programului estetic şi, nu în ultimul rînd, de analiză a efortului şi potenţialului creator al colectivului artistic. Prin prisma acestor elemente credem că trebuie considerată eficienţa dialogului purtat timp de o stagiune între scenă şi spectatori. Pentru fixarea aproximativă a imaginii complexe a potenţialului de muncă şi strădanie în efortul creator al teatrului, e necesar să considerăm următoarele date şi cifre: între 1 august 1980 — 17 iulie 1981, teatrul a dat cca. 590 de spectacole, din care 250 în deplasare — vizionate de cca. 72.000 de spectatori. Sînt cifre de o semnificaţie deosebită, închizînd în ele tumultul impresiilor şi imaginilor pe care teatrul le produce asupra masei spectatorilor prin reprezentaţiile artistice de certă personalitate şi împlinire aparte. In răstimpul pe care îl consemnăm au fost montate 12 premiere. La secţia română: Cartea lui Ioviţă de Paul Everac, Vara celei de-a 17-a păpuşi de Ray Lawler, 33 de scrisori anonime de Méhes György, Comedie de modă veche de Alexei Arbuzov, Judecată în noapte de Antonio Baera Vallejo şi Moartea accidentală a unui rebel de Dario Fo. La secţia maghiară: Jocul vieţii şi al morţii in deşertul de cenuşă de Horia Lovinescu, Cum iţi vei aşterne de Csávossy György, Strada Salcîmului 92 de Szigyărto Sándor. Există şi o asemenea dragoste de Hajdú Győző, Pensiunea doamnei Olimpia de I.D. Şerban şi Banul Bánk de Katona József. Piesele lui Paul Everac şi Szigyárto Sándor au fost date în premieră absolută. Tot în această stagiune, notăm, la secţia maghiară, spectacolele-recital din opera poetică a lui Ady Endre, în interpretarea de excepţie a lui Boér Ferenc. Prin varietatea de autori, stiluri şi genuri, acest repertoriu, privit la suprafaţă, degajă o impresie de caleidoscop. In fond, însă, e vorba despre o realitate de substanţă care pledează pentru ideea majoră a convergenţei eforturilor organizatorice, artistice, etice şi estetice la opera de construcţie socialistă a ţării şi de educare a omului nou. I.n slujba acestei idei, interpreţii au fost în permanenţă dirijaţi să-şi fixeze suportul muncii pe profunzimea gîndurilor şi a universului de viaţă al pieselor şi personajelor, ştiut fiind că doar în idei şi în viaţă zace tezaurul semnificaţiilor de frumuseţe umană şi artistică. Apreciate de public, spectacolele s-au dovedit, în ansamblul lor, expresive, bogate în sugestii, capabile să exprime idei majore. Prin atenta îndrumare a regizorilor teatrului, Dan Alecsandrescu, Kincses Elemér şi Hunyadi András, a invitatei Raluca Iorga Mîndrilă, precum şi a regizorilor-cadre didactice la Institutul de teatru, Constantin Codrescu şi Kovács Levente (amîndoi, cu cite două montări), spectacolele şi-au sporit consistenţa prin buna distribuire a accentelor dramatice şi a momentelor nodale din evoluţia acţiunii scenice şi a relaţiilor dintre personaje. Acest fapt a dus la fructificarea într-un limbaj teatral ales a semnificaţiilor majore ale pieselor respective. Prin plasarea ideilor regizorale în contextul unor ingenioase imagini scenografice semnate de Kelemen Tamás Anna, Szakács György, Kemény Árpád, Traian Niţescu, Epaminonda Tiotiu, Gabriela Nazarie, Paulovics László, Nagy Árpád şi Papp Judit, mijloacele de expresivitate scenică, puterea de convingere au justificat raţiunea efortului spre încercarea de realizare a unui stil contemporan de teatru, spre concentrarea mijloacelor exterioare în vederea creării unei maxime tensiuni psihice. Evoluţia scenică a actorilor, prezentată cu ocazia consemnării premierelor, s-a dovedit, în majoritatea cazurilor, stăpînită de fiorul viu şi neliniştit al căutărilor permanente pentru realizarea unor imagini artistice de neuitat. E un lucru firesc, din moment ce teatrul are multe şi distincte personalităţi artistice. In spiritul exigenţelor actuale, apare firească şi îndreptăţită încrederea în strădania conducerii Naţionalului pe linia efortului pentru o activitate scenică viitoare chemată să educe şi să aducă bucurii spirituale. , IOAN CHEREJI Joi după-amiază, în sala mică a Palatului culturii, scriitorul tîrgumureşean Oltyăn László s-a întîlnit cu cititorii cu ocazia apariţiei în Editura Dacia a ultimului său volum „Vîrsta maturităţii“. Cu acest prilej, despre opera ca şi despre recenta apariţie a scriitorului a vorbit prof. Mészáros József, şef de secţie la Biblioteca judeţeană. Au luat cuvîntul şi numeroşi cititori, precum şi scriitorul, care, în final, a acordat autografe. Volumul a putut fi procurat de la standul organizat de Centrul de librării în incinta sălii mici. Prezenţe mureşene In aceste zile au fost transportate In capitală creaţiile artiştilor plastici amatori (artă decorativă, pictură, ceramică, sculptură), ale creatorilor de artă populară (individuali şi secţiile externe ale Şcolii populare de artă — ţesături, cusături, împletituri, sculptură în lemn, ceramică), lucrările creatorilor amatori de artă fotografică. Cu aceste lucrări judeţul Mureş participă la Expoziţia republicană de artă populară, plastică şi fotografică de amatori din cadrul Festivalului naţional „Cîntarea României", ediţia 1979—1981. Ele încorporează munca a doi ani şi acoperă o întinsă zonă cu mare tradiţie în arta populară, dar şi cu veleităţi spre promovarea valorilor, a unor stiluri moderne în plastică, în sculptură, în artizanat, în domeniul Împletiturilor. Expoziţia va fi găzduită de sala de marmură a Combinatului poligrafic „Casa Scînteii". • STEAUA ROSTE PAITNA 3 GEORGE ENESCU CHIP Privire asupra creaţiei Către sfîrşitul vieţii şi mai ales după moartea sa, survenită în 1955, a început să fie „descoperit“ compozitorul Enescu, acea faţetă a personalităţii sale care îi era cea mai dragă lui însuşi, în care îşi revărsa preaplinul sufletului şi simţirii, impregnate deopotrivă de marea tradiţie a muzicii universale şi de etosul muzicii româneşti. Lista opusurilor enesciene nu este prea lungă, sunt 33, dar numărul lucrărilor cuprinse aici întrece cifra de 40. Pe Ungă acestea, se mai păstrează alte zeci de lucrări, aşa-zise „de şcoală“, din perioada studiilor vieneze şi pariziene, pe care însuşi autorul — cu exigenţa-i recunoscută — le-a lăsat deoparte, deşi multe din paginile acestora ar avea ceva de spus. Chiar de la o primă privire asupra creaţiei, ne izbeşte necontenita legătură cu solul patriei, cu muzica populară românească, de la pitorescul folcloric al Poemei române, op. 1, şi al celor două Rapsodii române, op. 11, pipă la Uvertura de concert, pe teme în caracter popular românesc, op. 32 şi Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op. 33, creaţia lui Enescu a urmat un drum evolutiv ascendent, în care asimilarea folclorului a cunoscut modalităţi din ce în ce mai rafinate, mai adecvate limbajului muzical universal în acelaşi timp. Dealtfel, asupra folclorului în creaţia enesciană vom mai reveni. Conştiinţa universalităţii creaţiei enesciene — şi prin ea, implicit, a muzicii româneşti în genere — s-a cristalizat încă de la primele audieri în ţară şi in străinătate a lucrărilor din tinereţe. Aceasta se va preciza de-a lungul anilor, odată cu cristalizarea unui stil personal, original, care l-a situat pe Enescu in rîndul marilor creatori ai veacului nostru şi în acelaşi timp ca pe cel mai de seamă exponent al şcolii moderne româneşti de compoziţie. Studiile analitice şi de sinteză întreprinse de compozitorii şi muzicologii români în ultimele două decenii (in 1967 a avut loc şi un simpozion internaţional de muzicologie consacrat creaţiei şi, în general, personalităţii lui Enescu), pe lingă faptul că au pus în lumină diversele particularităţi de limbaj, influenţe, asimilări creatoare ale unor sugestii venite din diverse direcţii, au subliniat—aproape fără excepţie — sinteza naţional-universală, aceea a tradiţiei milenare a muzicii populare româneşti şi a muzicii europene culte S-a văzut, astfel, că Enescu nu este rupt de solul natal, că opera sa nu a apărut ca un fenomen izolat în muzica românească, ci este o firească şi neîntreruptă continuare a creaţiei predecesorilor — evident, pe un plan superior — precum şi o deschidere spre viitor, punctul de plecare pentru noi aspecte stilistice în creaţia românească contemporană. Cum spuneam, de la înaintaşi Enescu a putut prelua perpetua tendinţă de a reuni elemente de cultură naţională şi universală într-o modalitate în care se împletesc conceptul european de compoziţie şi folclorul românesc. De fapt, aceasta constituie principala trăsătură stilistică a creaţiei enesciene. Stilul enescian s-a conturat cu decizie încă de la primele lucrări, a marcat o evoluţie, o devenire nu tocmai uşor de surprins, dar realizînd principiul unităţii într-o reală diversitate de soluţii. Creaţia lui Enescu revine mereu la un număr de idei fundamentale — pe plan muzical şi filozofic, chiar tematic — prezente însă într-un număr variabil de configuraţii, pe măsura trecerii timpului. Este un fenomen observabil nu numai în cazul compozitorului nostru, ci şi în cazul culturii unei întregi epoci sau al culturii unui popor. BUJOR DANŞOREAN Un nou mare muzician român în devenire: Dinu Lipatti, care la rîndu-i a devenit... nașul uneia din cele mai cunoscute lucrări ale lui Enescu, „Impresii din copilărie“. EXPOZIŢII ■ Expoziţii ■ EXPOZIŢII ■ Expoziţii ■ EXPOZIŢII Macskássy József La Galeriile de artă ale U.A.P. (Palatul culturii din Tîrgu Mureş) s-a deschis expoziţia de pictură a artistului plastic Macskássy József din Cluj-Napoca. Organizată ca o expoziţie retrospectivă, reunind lucrări realizate de artistul clujean în ultimii 10 ani, manifestarea găzduită de Palatul culturii aduce în faţa publicului amator de artă din capitala judeţului nostru creaţia unui plastician cu o structură aparte, a unui plastician în plină maturitate artistică, ale cărui modalităţi de expresie, însă, sunt net diferenţiate în raport cu tematica abordată. Pot fi uşor grupate lucrările lui Macskássy după modul de realizare, înclinaţi fiind să credem că autorul participă gradat, atît afectiv cit şi intelectual, atunci cînd abordează natura statică, peisajul, sau compoziţia. La o privire sumară eşti tentat să atribui paternitatea lucrărilor concepţiei a trei plasticieni diferiţi şi dacă expoziţia ar fi fost panotată pe specii, natură statică, peisaj, compoziţie, acest lucru ar fi apărut evident pentru toată lumea. Diferă modul de organizare a lucrării, cromatica, pensulaţia şi doar ritmul interior, anumite „semne“ specifice, preferinţa pentru anume culori şi armonii, acel mod narativ de transpunere a ideii, de interpretare a temei, toate descifrabile doar după o atentă analiză, întregesc „portretul“ intim al artistului. Naturile statice sînt destul de atent construite, în armonii de griuri foarte strînse, ştiinţific corelate. Peisajele se deschid deja spre mai multă sensibilitate, spre afectiv, forţa de impresionare a naturii spunîndu-şi cuvîntul. Culorile sunt mai vibrante, indiferent că se lucrează în gamă deschisă sau întunecată, uneori însă, cerebralul îşi face şi aici mai mult simţită prezenţa şi lucrarea înregistrează accente decorative sau expresioniste. în compoziţii descoperi un alt Macskássy sau o altă faţă a trăirii artistului. Imaginaţia, fantezia deţin supremaţia, trăirea este puternică, actul creaţiei trece în planul ficţiunii, transpunerea artistică este încărcată de simboluri. „Furtuna“, „înălţare“, „Lauri tîrzii“, „Bartók, Ady, Petőfi“, sunt compoziţii ce trădează o ardere puternică, lăsînd loc de manifestare spontaneităţii. Tragic în „Furtuna“, liric în „Amintiri din Arcuş“, rafinat în „Două găini“ Macskássy pare a fi, într-un fel, artistul dominat de suflet, de trăire, de forţa de impresionare a motivului acceptat. Ujj Martin In sala „Apollo“ din Tg.-Mureş, plasticianul Ujj Martin vine din Dumbrăveni şi ne invită la o reîntîlnire plăcută cu excelentele lui acuarele. Suflet generos, cu disponibilităţi afective imense, Ujj Martin ne propune o fascinantă călătorie în universul simfonic al culorii, un zbor, ca o revelaţie, prin spaţiul încărcat de taine al peisajului. Vorbele nu pot fi substituite culorii şi poate doar muzica ar reuşi să traducă la aceeaşi intensitate emoţia pe care poate s-o reverse în noi acuarelele pictorului. Natura se „ascunde“ muritorului de rînd şi chiar dacă ochiul înregistrează uluitoarea ei paletă cromatică, doar sufletul ales al artistului poate să tălmăcească adîncul şi subtilul ei mesaj, să-l transfere cu întreaga-i încărcătură emoţională, lucrării artistice. Este ceea ce reuşeşte Ujj Martin în acuarelele sale. Stăpînind la perfecţie tehnica genului, artistul conduce cu măiestrie pensula, culoarea odată aşternută devine element compoziţional definitiv, armonia născîndu-se spontan. Acest lucru reclamă osensibilitate şi un simţ al culorii deosebite. Procesul compunerii se realizează mai întîi „cu ochii minţii“ cum se zice, astfel că odată pornită acuarela, actul transpunerii este rapid. înclin să cred, astfel, că un acelaşi motiv este reluat în zeci de lucrări, aleasă fiind cea mai apropiată de crezul autorului. DORU MUREŞAN