Steaua Roşie, august 1981 (Anul 33, nr. 180-205)

1981-08-01 / nr. 180

0­i7iak­urt Tf?3 k­i Retrospectivă la stagiunea Naţionalului Conectată organic la fluxul non-stop al vieţii culturale, stagiunea ’80—'81 a Teatrului Naţional din Tg.-Mureş prezintă, la acest moment de tradi­ţional bilanţ, cîteva repere care se cer evidenţiate. E vorba, înainte de toate, de acea dimensiune cul­turală în care confruntarea de idei şi experienţe se constituie în prilej de investigare a opţiunii reper­toriale, de verificare a programului estetic şi, nu în ultimul rînd, de analiză a efortului şi potenţialului creator al colectivului artistic. Prin prisma acestor elemente credem că trebuie considerată eficienţa dialogului purtat timp de o stagiune între scenă şi spectatori. Pentru fixarea aproximativă a imaginii com­plexe a potenţialului de muncă şi strădanie în e­­fortul creator al teatrului, e necesar să considerăm următoarele date şi cifre: între 1 august 1980 — 17 iulie 1981, teatrul a dat cca. 590 de spectacole, din care 250 în deplasare — vizionate de cca. 72.000 de spectatori. Sînt cifre de o semnificaţie deose­bită, închizînd în ele tumultul impresiilor şi ima­ginilor pe care teatrul le produce asupra masei spectatorilor prin reprezentaţiile artistice de certă personalitate şi împlinire aparte. In răstimpul pe care îl consemnăm au fost montate 12 premiere. La secţia română: Cartea lui Ioviţă de Paul Eve­­rac, Vara celei de-a 17-a păpuşi de Ray Lawler, 33 de scrisori anonime de Méhes György, Comedie de modă veche de Alexei Arbuzov, Judecată în noapte de Antonio Baera Vallejo şi Moartea acci­dentală a unui rebel de Dario Fo. La secţia ma­ghiară: Jocul vieţii şi al morţii in deşertul de ce­nuşă de Horia Lovinescu, Cum iţi vei aşterne de Csávossy György, Strada Salcîmului 92 de Szigyăr­­to Sándor. Există şi o asemenea dragoste de Hajdú Győző, Pensiunea doamnei Olimpia de I.D. Şerban şi Banul Bánk de Katona József. Piesele lui Paul Everac şi Szigyárto Sándor au fost date în pre­mieră absolută. Tot în această stagiune, notăm, la secţia maghiară, spectacolele-recital din opera poe­tică a lui Ady Endre, în interpretarea de excepţie a lui Boér Ferenc. Prin varietatea de autori, stiluri şi genuri, a­­cest repertoriu, privit la suprafaţă, degajă o im­presie de caleidoscop. In fond, însă, e vorba des­pre o realitate de substanţă care pledează pentru ideea majoră a convergenţei eforturilor organizato­rice,­ artistice, etice şi estetice la opera de construc­ţie socialistă a ţării şi de educare a omului nou. I.n slujba acestei idei, interpreţii au fost în perma­nenţă dirijaţi să-şi fixeze suportul muncii pe pro­funzimea gîndurilor şi a universului de viaţă al pieselor şi personajelor, ştiut fiind că doar în idei şi în viaţă zace tezaurul semnificaţiilor de frumu­seţe umană şi artistică. Apreciate de public, spectacolele s-au dovedit, în ansamblul lor, expresive, bogate în sugestii, ca­pabile să exprime idei majore. Prin atenta îndru­mare a regizorilor teatrului, Dan Alecsandrescu, Kincses Elemér şi Hunyadi András, a invitatei Ra­­luca Iorga Mîndrilă, precum şi a regizorilor-cadre didactice la Institutul de teatru, Constantin Codres­­cu şi Kovács Levente (amîndoi, cu cite două mon­tări), spectacolele şi-au sporit consistenţa prin bu­na distribuire a accentelor dramatice şi a momen­telor nodale din evoluţia acţiunii scenice şi a rela­ţiilor dintre personaje. Acest fapt a dus la fructifi­carea într-un limbaj teatral ales a semnificaţiilor majore ale pieselor respective. Prin plasarea ideilor regizorale în contextul u­­nor ingenioase imagini scenografice semnate de Kelemen Tamás Anna, Szakács György, Kemény Árpád, Traian Niţescu, Epaminonda Tiotiu, Ga­briela Nazarie, Paulovics László, Nagy Árpád şi Papp Judit, mijloacele de expresivitate scenică, pu­terea de convingere au justificat raţiunea efortu­lui spre încercarea de realizare a unui stil con­temporan de teatru, spre concentrarea mijloacelor exterioare în vederea creării unei maxime tensiuni psihice. Evoluţia scenică a actorilor, prezentată cu oca­zia consemnării premierelor, s-a dovedit, în majo­ritatea cazurilor, stăpînită de fiorul viu şi neliniş­tit al căutărilor permanente pentru realizarea unor imagini artistice de neuitat. E un lucru firesc, din moment ce teatrul are multe şi distincte personali­tăţi artistice. In spiritul exigenţelor actuale, apare firească şi îndreptăţită încrederea în strădania conducerii Naţionalului pe linia efortului pentru o activitate scenică viitoare chemată să educe şi să aducă bu­curii spirituale. , IOAN CHEREJI Joi după-amiază, în sala mi­că a Palatului culturii, scrii­torul tîrgumureşean Oltyăn László s-a întîlnit cu cititorii cu ocazia apariţiei în Editura Dacia a ultimului său volum „Vîrsta maturităţii“. Cu acest prilej, despre ope­ra ca şi despre recenta apari­ţie a scriitorului a vorbit prof. Mészáros József, şef de secţie la Biblioteca judeţeană. Au luat cuvîntul şi numeroşi citi­tori, precum şi scriitorul, ca­re, în final, a acordat auto­grafe. Volumul a putut fi pro­curat de la standul organizat de Centrul de librării în in­cinta sălii mici. Prezenţe mureşene In aceste zile au fost trans­portate In capitală creaţiile artiştilor plastici amatori (ar­tă decorativă, pictură, cerami­că, sculptură), ale creatorilor de artă populară (individuali şi secţiile externe ale Şcolii populare de artă — ţesături, cusături, împletituri, sculptură în lemn, ceramică), lucrările creatorilor amatori de artă fotografică. Cu aceste lucrări judeţul Mureş participă la Ex­poziţia republicană de artă populară, plastică şi fotografi­că de amatori din cadrul Fes­tivalului naţional „Cîntarea României", ediţia 1979—1981. Ele încorporează munca a doi ani şi acoperă o întinsă zonă cu mare tradiţie în arta popu­lară, dar şi cu veleităţi spre promovarea valorilor, a unor stiluri moderne în plastică, în sculptură, în artizanat, în do­meniul Împletiturilor. Expoziţia va fi găzduită de sala de marmură a Combina­tului poligrafic „Casa Scîn­­teii". • STEAUA ROSTE PAI­TNA 3 GEORGE ENESCU CHIP Privire asupra creaţiei Către sfîrşitul vieţii şi mai ales după moartea sa, survenită în 1955, a început să fie „desco­perit“ compozitorul Enescu, acea faţetă a personalităţii sale care îi era cea mai dragă lui însuşi, în care îşi revărsa preaplinul sufletului şi simţirii, impregnate deopotrivă de marea tradiţie a muzicii universale şi de etosul muzicii româneşti. Lista opusurilor enesciene nu este prea lungă, sunt 33, dar nu­mărul lucrărilor cuprinse aici întrece cifra de 40. Pe Ungă acestea, se mai păstrează alte zeci de lucrări, aşa-zise „de şcoală“, din perioada studiilor vieneze şi pariziene, pe care în­suşi autorul — cu exigenţa-i re­cunoscută — le-a lăsat deoparte, deşi multe din paginile acestora ar avea ceva de spus. Chiar de la o primă privire asupra creaţiei, ne izbeşte necon­tenita legătură cu solul patriei, cu muzica populară românească, de la pitorescul folcloric al Poe­mei române, op. 1, şi al celor două Rapsodii române, op. 11, pipă la Uvertura de concert, pe teme în caracter popular româ­nesc, op. 32 şi Simfonia de ca­meră pentru 12 instrumente so­liste, op. 33, creaţia lui Enescu a urmat un drum evolutiv ascen­dent, în care asimilarea folclo­rului a cunoscut modalităţi din ce în ce mai rafinate, mai adec­vate limbajului muzical univer­sal în acelaşi timp. Dealtfel, asupra folclorului în creaţia enesciană vom mai reveni. Conştiinţa universalităţii crea­ţiei enesciene — şi prin ea, im­plicit, a muzicii româneşti în genere — s-a cristalizat încă de la primele audieri în ţară şi in străinătate a lucrărilor din tine­reţe. Aceasta se va preciza de-a lungul anilor, odată cu cristaliza­rea unui stil personal, original, care l-a situat pe Enescu in rîn­­dul marilor creatori ai veacului nostru şi în acelaşi timp ca pe cel mai de seamă exponent al şcolii moderne româneşti de compoziţie. Studiile analitice şi de sinteză întreprinse de compozitorii şi muzicologii români în ultimele două decenii (in 1967 a avut loc şi un simpozion internaţional de muzicologie consacrat creaţiei şi, în general, personalităţii lui Enescu), pe lingă faptul că au pus în lumină diversele particu­larităţi de limbaj, influenţe, asi­milări creatoare ale unor s­uges­­tii venite din diverse direcţii, au subliniat—aproape fără excepţie — sinteza naţional-universală, aceea a tradiţiei milenare a mu­zicii populare româneşti şi a mu­zicii europene culte S-a văzut, astfel, că Enescu nu este rupt de solul natal, că opera sa nu a apărut ca un fe­nomen izolat în muzica româ­nească, ci este o firească şi ne­întreruptă continuare a creaţiei predecesorilor — evident, pe un plan superior — precum şi o deschidere spre viitor, punctul de plecare pentru noi aspecte stilis­tice în creaţia românească con­temporană. Cum spuneam, de la înaintaşi Enescu a putut prelua perpetua tendinţă de a reuni elemente de cultură naţională şi universală într-o modalitate în care se îm­pletesc conceptul european de compoziţie şi folclorul românesc. De fapt, aceasta constituie prin­cipala trăsătură stilistică a crea­ţiei enesciene. Stilul enescian s-a conturat cu decizie încă de la primele lu­crări, a marcat o evoluţie, o de­venire nu tocmai uşor de sur­prins, dar realizînd principiul unităţii într-o reală diversitate de soluţii. Creaţia lui Enescu re­vine mereu la un număr de idei fundamentale — pe plan muzi­cal şi filozofic, chiar tematic — prezente însă într-un număr va­riabil de configuraţii, pe măsura trecerii timpului. Este un feno­men observabil nu numai în ca­zul compozitorului nostru, ci şi în cazul culturii unei întregi epoci sau al culturii unui popor. BUJOR DANŞOREAN Un nou mare muzician ro­mân în devenire: Dinu Lipat­­ti, care la rîndu-i a devenit... nașul uneia din cele mai cu­noscute lucrări ale lui Enes­cu, „Impresii din copilărie“. EXPOZIŢII ■ Expoziţii ■ EXPOZIŢII ■ Expoziţii ■ EXPOZIŢII Macskássy József La Galeriile de artă ale U.A.P. (Palatul culturii din Tîrgu Mureş) s-a deschis expoziţia de pictură a artistului plastic Macskássy József din Cluj-Napoca. Organizată ca o expoziţie retrospectivă, reunind lu­crări realizate de artistul clujean în ultimii 10 ani, manifestarea găz­duită de Palatul culturii aduce în faţa publicului amator de artă din capitala judeţului nostru creaţia unui plastician cu o structură apar­te, a unui plastician în plină maturitate artistică, ale cărui modali­tăţi de expresie, însă, sunt net diferenţiate în raport cu tematica abordată. Pot fi uşor grupate lucrările lui Macskássy după modul de reali­zare, înclinaţi fiind să credem că autorul participă gradat, atît afec­tiv cit şi intelectual, atunci cînd abordează natura statică, peisajul­, sau compoziţia. La o privire sumară eşti tentat să atribui paterni­tatea lucrărilor concepţiei a trei plasticieni diferiţi şi dacă expoziţia ar fi fost panotată pe specii, natură statică, peisaj, compoziţie, acest lucru ar fi apărut evident pentru toată lumea. Diferă modul de orga­nizare a lucrării, cromatica, pensulaţia şi doar ritmul interior, anu­mite „semne“ specifice, preferinţa pentru anume culori şi armonii, a­­cel mod narativ de transpunere a ideii, de interpretare a temei, toa­te descifrabile doar după o atentă analiză, întregesc „portretul“ intim al artistului. Naturile statice sînt destul de atent construite, în armo­nii de griuri foarte strînse, ştiinţific corelate. Peisajele se deschid de­ja spre mai multă sensibilitate, spre afectiv, forţa de impresionare a naturii spunîndu-şi cuvîntul. Culorile sunt mai vibrante, indiferent că se lucrează în gamă deschisă sau întunecată, uneori însă, cerebralul îşi face şi aici mai mult simţită prezenţa şi lucrarea înregistrează ac­cente decorative sau expresioniste. în compoziţii descoperi un alt Macskássy sau o altă faţă a trăirii artistului. Imaginaţia, fantezia de­ţin supremaţia, trăirea este puternică, actul creaţiei trece în planul ficţiunii, transpunerea artistică este încărcată de simboluri. „Furtu­na“, „înălţare“, „Lauri tîrzii“, „Bartók, Ady, Petőfi“, sunt compoziţii ce trădează o ardere puternică, lăsînd loc de manifestare spontaneită­ţii. Tragic în „Furtuna“, liric în „Amintiri din Arcuş“, rafinat în „Două găini“ Macskássy pare a fi, într-un fel, artistul dominat de suflet, de trăire, de forţa de impresionare a motivului acceptat. Ujj Martin In sala „Apollo“ din Tg.-Mureş, plasticianul Ujj Martin vine din Dumbrăveni şi ne invită la o reîntîlnire plăcută cu excelentele lui acuarele. Suflet generos, cu disponibilităţi afective imense, Ujj Mar­tin ne propune o fascinantă călătorie în universul simfonic al culorii, un zbor, ca o revelaţie, prin spaţiul încărcat de taine al peisajului. Vorbele nu pot fi substituite culorii şi poate doar muzica ar reuşi să traducă la aceeaşi intensitate emoţia pe care poate s-o reverse în noi acuarelele pictorului. Natura se „ascunde“ muritorului de rînd şi chiar dacă ochiul înregistrează uluitoarea ei paletă cromatică, doar sufletul ales al artistului poate să tălmăcească adîncul şi subtilul ei mesaj, să-l transfere cu întreaga-i încărcătură emoţională, lucrării artistice. Este ceea ce reuşeşte Ujj Martin în acuarelele sale. Stăpînind la per­fecţie tehnica genului, artistul conduce cu măiestrie pensula, culoarea odată aşternută devine element compoziţional definitiv, armonia năs­­cîndu-se spontan. Acest lucru rec­lamă o­­sensibilitate şi­ un simţ al cu­lorii deosebite. Procesul compunerii se realizează mai întîi „cu ochii minţii“ cum se zice, astfel că odată pornită acuarela, actul transpune­rii este rapid. înclin să cred, astfel, că un acelaşi motiv este reluat în zeci de lucrări, aleasă fiind cea mai apropiată de crezul autorului. DORU MUREŞ­AN

Next