Steaua, 1956 (Anul 7, nr. 2-12)

1956-12-01 / nr. 12

96Viaţa cărţilor gogice ale marelui poet. Păcat numai că frecventele comentarii şi consideraţii ale au­torului încarcă adesea expunerea, iar didacticismul său neobosit ameninţă să facă din această lucrare valoroasă un fel de manual al „bunului inspector şcolar“ sau „al bu­nului învăţător“. Pentru cei mai mulţi dintre cititori, însă, păcatul „mignon“ al acestui excelent studiu rămîne fără îndoială acelaşi pe care Mihai Eminescu îl reproşa unei şcoli din Roman: că „intuiţiunea veacurilor trecute“ era dată acolo elevilor „cu puncte de vedere foarte moderne" (s. n. — pag. 153). In acelaşi fel, nu o dată, pentru cititorul obişnuit, Mihai Eminescu apare în prezenta lucrare total asimilat şi încadrat într-o schemă strict „actualizatoare“. Prins de focul demonstraţiei, autorul alunecă adesea şi spre formulări echivoce, dacă nu chiar inexacte. La pagina 111, de exemplu, el afirmă: „Ansamblul acestor idei pedagogice (ale lui Eminescu, n.n.), constituie o generalizare a tot ceea ce dădea mai valoros învăţătorimea noastră în acel timp“. Numai atît?! Credem că mai multă dreptate ar avea autorul spunînd despre întreaga concepţie peda­gogică a marelui poet ceea ce afirmă despre vederile sale cu privire la matematică: „fapt este că la profundele observaţii citate mai sus Eminescu a ajuns nu numai cer­­cetînd situaţia din şcoli, dar şi studiind serios (s. n. — pag. 151, în notă). Lăsăm spe­cialiştilor în istoria învăţămîntului grija de a tranşa dacă în prezentarea lui Eminescu, este vorba de o eroare de metodă (modernizare, formalism istoric, schematism istoric) sau numai de o modalitate caracteristică de exprimare, efect al unei specializări exce­sive, al diformării profesionale poate. De fapt, ca o preocupare mai slabă pentru distan­ţarea istorică apare şi expunerea foarte succintă privind formaţia şi personalitatea poetului la acea epocă, sau atmosfera politică, etc.D­intr-un cuvînt, se constată lipsa multor elemente care ar fixa clar pe Eminescu un timp. Insuficientei perspective istorice se datoreşte — credem noi — şi supărătoarea insistenţă cu care ni se spune mereu că Eminescu „n-a văzut“ ,n-a priceput“, „gîndirea sa a fost limitată“. (Bineînţeles! Cîte doar nu s-au petrecut în ultimii 80 de ani!) De-a dreptul hilariant devine tînărul autor cînd îl „aprobă“ pe Mihai Eminescu ... Stilul cărţii este inegal şi divers, probabil tot dintr-o preocupare de a urma o schemă (de data aceasta, este evident un mod de exprimare des întilnit în cărţile şi revistele didactice, caracterizat îndeosebi prin acumularea de noţiuni abstracte, prin mişcare lentă, etc.). In multe pagini, însă, tinereţea autorului rupe aceste zăgazuri şi se exprimă într-o limbă plină de avînt şi spontaneitate, cu entuziasm şi pasiune. Din păcate, nu acestea sînt paginile cele mai numeroase, ci acelea cu fraze greoaie şi lungi, cu repetiţii şi cacofonii, lipsite uneori de claritate, insuficient lucrate. Tonul cărţii este adesea doctoral, iar îndemnul ei se transformă în omilie. Sunt vicii ale formei care umbresc acest preţios studiu, remarcabil în ansamblul său prin seriozitatea cercetării ştiinţifice. V. PARASCHIV FENIMORE COOPER : Ultimul Mohican (E.S.P L.A­, 1956) F. Cooper a fost nu numai primul mare scriitor tipic american din Statele­ Unite (contemporanul său Washington Irving este mai mult de tradiţie engleză), ci are şi un îndoit merit, acela de a fi fost iniţiatorul, în romanul de aventuri propriu zis, unde îl vor urma Gustave Aimard, Mayne Ren­d, Jules Verne şi atîţia alţii; şi în romanul maritim, socotindu-i pe Melville şi pe Conrad ca scriitori din posteritatea lui. Aceste merite, unite cu interesul, cu pildele de curaj şi de energie, şi cu morala sănătoasă a cărţii, justifică pe deplin apariţia Ultimului Mohican în colecţia „Cutezătorii“ a Edi­turii Tineretului. Această carte face parte dintr-un fel de vastă epopee indiană, ciclu de cinci romane care, deşi n-au apărut în ordinea cronologică a faptelor, au fost grupate mai tîrziu de autor în aşa fel încît să ilustreze diferite etape ale relaţiilor dintre coloniştii americani şi populaţiile indiene vecine cu ei, începîndu-se cu perioada luptelor dintre francezii şi englezii din America înainte de războiul de independenţă, şi terminîndu-se cu începu­­turile colonizării savanei şi a preriilor în direcţia Far-Westului, deci cu o epocă aproape

Next