Steaua, 1987 (Anul 38, nr. 1-12)

1987-05-01 / nr. 5

rite de acelea ale momentului,­­considerării lor, echivalent, pe alt plan, al unei „fugi in timp", chiar dacă întemeiată de alte­­consi­derente epistemologice şi etice, ea a ajuns astăzi ,la ideea căută­rii a ceea ce apropie, în fond,, substanţial timpurile istorice de noi, prin studiul economiei curente, al „structurilor cotidianului“, al­ mentalităţilor etc.; invers, romanul istoric a pornit din dorin­ţa de a ilumina prezentul prin trecut şi a sfîrşit într-o „evaziu­ne“, ale cărei, forme transformate n-au încetat să apară ,de la Flaubert încoace. Iată, aşadar, că, departe de a fi curs în paralel şi în ciuda faptului că istoriografia ca „lectură“ a documentului istoric pro­­priu-zis n-a încetat niciodată să-şi exercite influenţa asupra lec­turii­ de grad secund reprezentate de literatură (care, ea, „citeşte“ nu atit substanţa istorică ci amprenta ei istoriografică­, o pre­lucrare de un anumit grad,­ deci, o spusese deja Aristotel), ten­dinţele mari ale istoriografiei şi ale literaturii, în raport cu is­toria par inversate. Dacă la început autorul de roman istoric se voia credibil, autentic, documentar atestabil (să ne gîndim la multele note trans-fictive inserate de Manzoni în capodopera sa, menite să păstreze „controlul“ istoric asupra faptelor), azi rela­ţia literaturii cu istoria a devenit în asemenea măsură divergentă încît, în timp ce istoricii sînt mai mult ca oricînd în căutarea unui „concret“ istoric, scriitorii se află mai degrabă, în situaţia unei lecturi simbolice a trecutului. . De la Hermann, Broch sau Marguerite ,burcenar la Umberto Eco, dacă vrem­, istoria, marile personalităţi, momentele­­mai mult sau mai puţin reliefate ale trecutului, sunt mai degrabă investite cu funcţia unei parabole, a unei alegorii, decit făcute obiectul unei adînciri, luate în sine şi­­pentru sine. Am putea înţelege deci foarte strict sensul a două versuri sceptice ale lui Eugenio Montale care, parafrazînd o celebră iden­titate, spunea în La storia: „La storia non e magistra di niente / che ci riguardi“. Altfel spus, istoria e altceva pentru istoric şi alt­ceva pentru scriitorul autentic. Şi poate nu atit de o incompati­bilitate e vorba aici, cit de o diferenţă de obiective. S-ar spu­ne ,chiar că, pînă la un punct, istoricul aflat într-o căutare sub­stanţială a concretului, şi scriitorul mereu in căutarea unui sens ce transcende concretul însuşi, nici nu ajung să se înţeleagă. Ana­tole France, scriind despre Thiers şi a sa Histoire de la Révolution istoriseşte, cu farmecul său inimitabil, o povestire ce poate lumina întrucîtva pricinile unei astfel de nepotriviri. Se spune, aşadar, că­ un tînăr rege persan, convins de utilitatea cunoaşterii trecutu­lui, le cere savanţilor din regatul său să-i alcătuiască o istorie universală, cit mai cuprinzătoare. După treizeci de ani, înţelepţii se înfăţişează regelui urmaţi de o caravană de douăsprezece că­mile, fiecare din ele încărcată cu cinci sute de volume. Cele şase mii de tomuri depăşesc, desigur, puterea regelui, acum matur, oricit nesaţ al cunoaşterii l-ar însufleţi, aşa încît el cere o pre­scurtare a uriaşei biblioteci, astfel ca s-o poată parcurge. Savan­ţii se supun şi, după alţi douăzeci de ani, aduc regelui doar o mie cinci sute de cărţi, pe trei cămile. Slăbit acum de virsta înaintată, regele nu mai poate răzbi, nici prin acest număr, cu cine ştie cîtă trudă restrîns de înţelepţi. După alţi zece ani, de­canul acestora din urmă soseşte cu o singură cămilă, încărcată cu doar cinci sute de cărţi. „Je me Hatte — spune el în limba lui Anatole France — d'avoir été compendieux“. Dar regele nu e de aceeaşi părere şi-i cere să prescurteze încă, şi, de se poate, repede, căci moartea i se apropie. După alţi cinci ani, înţeleptul, aproape muribund şi el, vine la stăpînul său, aflat pe patul de moarte. „Voi muri, deci, fără să ştiu istoria oamenilor“, spune re­gele. „Stăpine, răspunde înţeleptul, o să v-o rezum în trei cuvinte: s-au născut, au suferit, au murit.“. Dincolo de sensul evident al parabolei, îi lăsăm binevoitorului cititor plăcerea de a distribui rolurile acestei pilduitoare anecdote. Istoricul e interesat de „is­toria“ însăşi şi abia apoi, poate, de „morala“ fabulei; scriitorul (identic pînă la un punct cu regele din istorioara lui Anatole France) vrea tîlcuri superioare şi chintesenţe de sensuri. Ceea ce e mai adevărat însă e că însăşi diferenţa lor de prin­cipiu, şi apoi opiniile noastre despre relaţia dintre ei, sunt pînă la urmă istoricizabile. Pentru că totul e mai degrabă istorie decit literatură, chiar dacă uneori ne prefacem că nu înţelegem acest lucru. Marian Papahagi CONDIŢIA LITERARĂ, A BTORIOGRAFIEI Reformulate astfel, tema dezbaterii comportă o „deviaţie“ nu lipsită de interes, pentru simplul motiv că postulînd condiţia literară a discursu­lui istoric se admite o certă fuziune a genurilor: istoria este într-un fel literatură, după cum grosso modo literatura poate fi socotită un com­partiment al istoriei. Se mai poate gîndi aşa în epoca îngustelor spe­cializări cu care ne-a deprins veacul nostru? E admisibilă ambiguitatea implicată în aproximativa echivalenţă ce se prezumă astfel? O ambi­guitate funciară şi activă pînă în secolul XIX a, făcut ca literatura şi istoria să fie privite împreună, ca ţinind de acelaşi trunchi cognitiv. De unde obişnuinţa păstrată în unele culturi de a folosi curent sintagma „li­teratură istorică“ pentru „bibliografia“ domeniului, ceea ce constituie desigur o reminiscenţă din vremea cind literatura şi istoria făceau oare­cum corp comun. Disocierea domeniilor s-a produs tîrziu, în secolul isto­rismului şi anume atunci cînd şcoala „pozitivistă“ sau mai degrabă di­recţia „critică“ a instilat istoriei ambiţia unei autonomii, odată cu exi­genţa cunoaşterii precise, exhaustive şi fără dubii, „aşa cum a fost“. N-a reuşit, fireşte, şi contestaţii legitime s-au produs încă de atunci. Istoricii de seamă n-au consimţit nicicînd la schematismul ce rezulta din practica „pozitivistă“ şi nu s-au mulţumit să facă „toaleta“ surselor, ori­­cît­ de­ necesară ,şi aceasta. Fustei de Coulanges repudia odată cu filo­­sofarea in istorie şi „literatura“, ca succedaneu degradat, însă Cetatea (lui) antică, scrisă cu talent, cu sensibilitate stilistică, a devenit un text de referinţă şi pentru literatură. Ce să spunem atunci de un Michelet? Cel care ambiţiona la o „resurecţie“ integrală a trecutului a creat pînă la urmă şi o operă „literară“, ale cărei caracteristici şi obsesii le-a­ pus în lumină, cîndva,­ Roland Barthes. Atîtea alte exemple ar putea fi încă evocate. Alexis de Tocqueville cu Les démocraties en Amérique e unul din eie. Să-l mai amintim pe acela al lui Leopold von­­Ranke, poate încă mai frapant, fiindcă tradiţia face din el un simbol al erudiţiei refrac­tare la tot ce înseamnă „a literaturiza“. Cu toate acestea, Ranke n-a ezitat să proclame afinitatea istoriei cu literatura, definind-o pe cea dinţii, cu o formulă aparent paradoxală, artă şi ştiinţă totodată (Kunst und Wissenschaft zugleich). Ne-a şi lăsat, de altfel, pagini antologice de care literatura germană nu se poate, dispensa. _Nu e acelaşi oare cazul lui Jakob Burckhardt? Istoricii de talent au ştiut să imprime totdeauna discursului lor o anume vigoare „literară“, chiar şi atunci cînd se rosteau programatic contra literaturizării. Cine nu-şi aminteşte cît de aspru a fost N. Iorga la, începuturile carierei sale faţă de scrisul istoric al lui B. P. Hasdeu, căruia ii reproşa că prea aleargă „pe verzile plaiuri în­florite ale genialităţii romantice“! Vina acestuia ,ar fi fost îndeosebi excesul de fantezie. El însuşi se ocupa însă şi de­ istorie şi­­ de litera­tură, iar atunci cînd Xenopol distingea între cele două domnii, deza­­vuîndu-1 pe cel din urmă, el a ţinut să observe unitatea lor consubstan­ţiala, solidar, cu ambele ipostaze. A vorbit apoi, in repetate rînduri, de „frumuseţe“ în scrierea­ istoriei, aşezînd acest concept mai ales pe orga­nizarea materialului şi pe stil, pentru ca la urmă să vorbească mai­ expli­cit de „talent poietic“ ca de o condiţie a apropierii de adevăr. N. Iorga este neîndoielnic unul­ dintre­ marii noştri scriitori, însă nu atit prin teatrul şi poeziile sale, cît prin opera istorică propriu-zisă, căreia i s-au recunoscut cu bun temei virtuţi literare, ba chiar structuri româneşti dem­ne de tot interesul. Pledoaria lui, pentru recuperarea omului concret prin istoriografie ţine probabil de aceeaşi sensibilitate literară, de ne­voia de a­ fi mereu în contact cu înseşi izvoarele vieţii şi cu­ realitatea socială, fie aceasta cît de complexă. Sub acest unghi, el se înrudeşte în chip evident cu „noua istorie“ franceză, o „istoriografie, fără complexe“, cum a numit-o P. Chaunu, înţelegînd prin aceasta o extensie neţărmu­rită a surselor, temelor, modalităţilor de anchetă. Monografia Montaillou de E. Le Roy Ladurie (1975), reconstituind minuţios un episod occitan din amurgul ereziei catare (secolul XIV), e un veritabil roman“, scris cu ştiinţă şi cu artă, prefăcut de public repede într-un „bestseller“ care a beneficiat de tiraje extraordinare. Autorul a pătruns numaidecît în Petit Larousse, nu însă pentru aportul său ştiinţific, ci pentru impactul „literar“ al operei, în genere, marii istorici se arată a fi şi destoinici scriitori, lucru recunoscut şi de Fernand Braudel în lungul dialog pur­tat, puţin înainte de a se stinge, la Chateauvallon. El a elogiat atunci virtuţile „literare“ ale unor confraţi (G. Duby, E. Le Roy Ladurie, etc.), dincolo de orice prejudecata, ingeniozitatea cu­ care au știut să-și pre­zinte cercetările întreprinse. La société féodale de Marc Bloch e o carte „clasică“ și sub unghi stilistic, alături de admirabilul Rabelais scris de Lucien Febvre. Braudel însuși e un stilist fermecător, cînd e vorba să prezinte vaste panorame, tablouri de viaţă colectivă, atmosferă de epo­că. „Uneori, scrie marele istoric, cîteva anecdote sunt de ajuns pentru ca un beculeţ să se aprindă, să semnalizeze moduri de viaţă (...). Din observarea micilor incidente, a notelor de călătorie, se revelează o so­cietate. Felul în care, la diversele sale etaje, oamenii mănîncă, se îm­bracă, se adăpostesc nu este niciodată indiferent. Şi în aceste instan­tanee, de la o societate la alta, se manifestă de asemeni contraste, dispa­rităţi, care nu sînt toate superficiale. Recompunerea acestor imagini este un joc distractiv şi eu nu îl socotesc inutil“ (Structurile cotidianului, I, 1984, p. 15—16). Exemplele se pot înmulţi, culese din atîţia istorici că­rora expresia exterioară a operei nu le-a fost indiferentă. A. J. Toynbee, se ştie, contează nu doar ca autor al unei vaste istorii universale (A Study of History), dar şi ca un „artist“ al cuvîntului, capabil a însu­fleţi vechi culturi şi a face din jocul de idei şi de contraste un „spec­tacol“ fascinant. O. Spengler aparţine aceleiaşi categorii de istorici cu mari disponibilităţi literare, scrierile lui mustind de metafore şi inte­­resînd efectiv prin valorile stilistice puse în joc. S-a mers însă şi mai departe, descoperindu-se în desfăşurarea istorică structuri romaneşti. In definitiv, spune Paul Veyne, unul dintre cei mai subtili istorici contem­porani, istoria nu e decît un „roman adevărat", avînd ca personaje oa­menii de oricînd şi de oriunde. Este o idee pe care o întîlnim şi la N. Iorga, în prefaţa­ la Istoriologia umană, unde istoricul vorbeşte de „o construcţie dinamică“, alcătuind „tragedia acestui neam omenesc", cu „scene care expun“ şi „acte care duc mai departe conflictul“, cu actori avînd roluri precise şi corifei ce proclamă voinţa corului, voinţă pe care istoricul e chemat să o exprime la rîndul său. Este „concepţia dinam­ică a­ istoriologiei" (Generalităţi, 1944, p. 344) şi ea implică o viziune „artisti­că“ asupra lumii. O anume „frumuseţe“ rezultă din construcţia însăşi

Next