Teatrul, 1974 (Anul 19, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 8 - 58
Gilda Marinescu Se spune — şi, pînă la un punct, e adevărat — că Gilda Marinescu a avut un drum dificil , dacă lista rolurilor ei nu e la fel de lungă ca a altor colegi de generaţie, e mai ales fiindcă primii ani după venirea la Teatrul „Nottara“ au fost ani de aşteptări şi decepţii . Bucureştiul a primit-o cam rău, nu atît ostil, cît indiferent, pe actriţa de care Iaşul şi Timişoara se despărţiseră foarte greu. Totuşi, în felul său dur, cîrcotaş, destinul veghează asupra carierei Gildei Marinescu , cîteva din rolurile fundamentale ale marelui repertoriu, la care atîtea alte actriţe de prim rang visează zadarnic toată tinereţea, au venit spre ea — şi au venit la timp : debutul cu Julieta (în 1955), apoi Ofelia, Ifigenia, Irina (Trei surori), Sfînta Ioana (Bernard Shaw). Cufundată în asemenea clocote de lavă incandescentă, făptura fragilă, ultrasenzitivă, nervoasă, a devenit oţel nobil — suplu şi totodată rezistent la orice probă. Din vreme a trecut şi prin şcoala celor mai dificile compoziţii : îndată după diafana Julietă a fost, tot la Iaşi, muta Kattrin, mic animal hăituit, în Mutter Courage de Brecht ; ceva mai tîrziu, la Timişoara, dădea chip înspăimîntătoarei doctoriţe nebune din Fizicienii de Dürrenmatt. Ce e nemaipomenit la această actriţă, aflată acum la apogeu, este capacitatea ei de a se restructura integral, de la creaţie la creaţie , încercarea de a-i fixa personalitatea într-o formulă clară şi definitivă e sortită eşecului, fiindcă, la prima ocazie, pe tăcute, Gilda Marinescu va evada din tipar, punîndu-se în joc, ca de fiecare dată, în mod absolut, fără rezerve, fără calcule, fără a-şi păstra măcar o minimă marjă de siguranţă. După Acest animal ciudat (G. Arout, după Cehov), vedeam în ea o femeie vioară, de o extraordinară transparenţă sufletească, sensibilă şi spiritualizată. Anca, misterioasa necunoscută din drama lui Horia Lovinescu Şi eu am fost în Arcadia, demonstra că acest suflet are zone de umbră şi de taină, insondabile adîncimi, în care invazia brutalităţii şi urîtului e distrugătoare. Anul acesta i-a fost dată reîntîlnirea cu Hamlet : inocenta Ofelie de altădată a compus acum o regină Gertrude vinovată fără circumstanţe atenuante — ambiţioasă şi senzuală, voluntară şi dominatoare, conducînd întreaga curte a Danemarcei, în frunte cu regele Claudius, ca pe un balet de umbre ; actriţa aborda rolul cu o anume răceală, folosindu-se, cu impresionantă siguranţă, de mijloacele precise ale unei teatralităţi elaborate. După aceste revelaţii disparate, înscrise însă, toate, în limitele teatrului tradiţional, cine se putea aştepta la izbucnirea fierbinte, patetică, din A opta zi dis-de-dimineaţă ? Nimic exagerat în afirmaţia că Gilda Marinescu ţine în căuşul palmelor ei nu numai întreg spectacolul, ci şi inimile spectatorilor, cărora le imprimă o bătaie mai grăbită. Nu e vorba aici de a interpreta un rol sau zece, ci de a face contactul cu viaţa, viaţa tuturor şi a fiecăruia. Marea, uimitoarea forţă pe care această interpretă fină, delicată, predestinată parcă muzicii de cameră, şi-o descoperă în sine vine din aspiraţia de a se dărui, cu forţa artei ei, unui elan de solidaritate omenească. Sinceră şi proaspătă ca o debutantă, dar cu profunzimea şi gravitatea omului care a acumulat experienţe, ea lansează un tulburător apel fratern către conştiinţa contemporanilor. Satisfacţia şi răsplata ei, singura la care are dreptul artistul autentic, e că izbuteşte să se facă auzită ; un fior de emoţie, ca un fulger scurt, emană de la persoana ei şi se descarcă în spectator, copleşindu-l.