Teatrul, 1980 (Anul 25, nr. 1-12)
1980-06-01 / nr. 6
Chiar și așa însă, Sinucigașul rămîne un text generos, în primul rînd, prin deschiderea sa spre invenție, prin disponibilitatea sa față de fantezie și umor. Dar, din nou din păcate, această calitate a piesei nu a fost speculată (în sensul bun al cuvîntului) decît de scenografie. Autorul ei (Constantin Russu) a făcut o adevărată risipă de imaginație, elaborînd nenumărate costume de un pitoresc acuzat și cu adresă satirică explicită, construind un decor derizoriu tocmai prin inutila lui complicație, decor care realcătuia, el singur, o „lume“ populată de fantome și himere. Normal ar fi fost ca — pornind de la aceste premise promițătoare (pre-textul și scenografia) —, regizorul Constantin Anatol să fi potențat, la maximum, virtualitățile comice ale Sinucigașului, fie în direcția satirei vitriolante, rele, fie în cea a gagului debordant, succedat în serie, minuțios orchestrat. Nu s-a întîmplat așa, și rezultatul a fost cu totul dezamăgitor ; un spectacol amorf, limitat la simpla „punere în scenă“ a piesei, de multe ori agasant prin repetițiile sale (nu s-a intervenit deloc în text, deși existau destule pasaje redundante), neguvernat de nici o idee directoare precisă, un spectacol fără haz și trenant, peste poate... De plîns sunt, în acest caz straniu, actorii. Căci ei au muncit mult, s-au străduit — fiecare, e drept, cam „în legea lui“ — să-și re-creeze personajele, să-și invente bucățica lor de umor, să-și merite aplauzele. Recordmanul lor (dar cît de relativă e bucuria unui record neomologabil...) a fost, în rolul titular, Vasile Vasiliu. Bănuiesc că, în alt context, efortul lui ar fi fost memorabil în ordinea valorii artistice ; așa, a fost, doar, în cea a efortului (considerabil și vizibil). Alături de el, interpretau bine cu totul alte game Marinela Popescu, Mihai Gingulescu, Alexandru Morariu, Constantin Săsăreanu, Ștefan Moisescu, Valentina Iancu. ...Sinucigașul spune totul despre un eșec exemplar, caracteristic (și — vai ! — obișnuit) în orice Teatru Național : text posibil, actori mai mult decît posibili, mijloace materiale (distribuție, scenografie) ce legitimează termenul de „gigantism“, în puține cuvinte, deci, „mare fast, mare montare“, dar și lipsa unei idei călăuzitoare, lipsa unui dirijor (sau măcar a unui Puck) în spatele desfășurărilor de forțe. Un Austerlitz care se pierde prin absența lui Napoleon... Dinu Kivu P. S. Un grup de cronicari dramatici și publiciști din întreaga țară a urmărit la Teatrul Național din Tîrgu Mureș, într-o „microstagiune“ concentrată (6 spectacole în trei zile ), ultimele producții ale Celor două secți (română și maghiară), discutîndu-le apoi într-un „colocviu“ neprotocolar. S-au comentat mai întîi montările, în cronologia vizionării lor. La Scene din viața unui bădăran de Dumitru Solomon, s-a pus sub semnul întrebării opțiunea regizorului (Dan Alecsandrescu) pentru scena de „studio“ a teatrului, spectacolul fiind lipsit de atribute experimentale. (Victor Ernest Mașek, Antoaneta Iordache). Unii au susținut că această formulă permitea totuși o mai bună implicare a publicului în dezbaterea etică a piesei (Margareta Bărbuță), dar s-a considerat că textului i s-a aplicat o cheie neadecvată, ce s-a mutat într-un registru minor (Magdalena Boiangiu și Mariana Ioan); în consens, montarea Regelui Lear de către Kincses Elemér a fost apreciată ca un act cultural de reală valoare artistică, de moralitate profesională, care cultivă convenția teatrală de bun-gust, într-o concepție clară, o remarcabilă unitate artistică. De aceeași unanimitate în aprecieri s-a bucurat și Frații Karamazov, spectacol pus în scenă de Constantin Codrescu, rezervele exprimate față de tendința de degradare în timp a spectacolului, față de precaritatea dramatizării alese — sau existența unor goluri de ritm — (Magdalena Boiangiu, Dinu Kivu, Margareta Bărbuță) vizînd mai mult amănunte accidentale, ce nu au impietat asupra calității generale a acestei reprezentații de înaltă ținută artistică (Victor Ernest Mașek). La Poștalionul roșu de Krúdy Gyula, (regia: Kincses Elemér), s-a remarcat cultivarea expresiei teatrale, fluența concepției regizorale, rafinamentul plastic, nota elegiacă, accentuat nostalgică a montării (Antoaneta Iordache, Mariana Ioan, Dinu Kivu, Magdalena Boiangiu). Spectacolul cu piesa Ușa nu e încuiată, de Kocsis István, a demonstrat că un Teatru Național poate cultiva, cu succes, și montarea „economică“, cu puțini actori și decor sumar, spectacolul regizat de Hunyiady András fiind important prin atitudinea moralizatoare pe care o propune și interesant prin faptul că „anchetatorul devine anchetat“ (Margareta Bărbuță, Dinu Kivu, Magdalena Boiangiu, Mariana Ioan). Din nou în consens, dar la alt pol al aprecierilor, s-a deplîns absența unui gînd regizoral clar, unitar, în Sinucigașul, de N. Erdman, în ciuda unor eforturi actoricești meritorii (Victor Ernest Mașek, Margareta Bărbuță, Antoaneta Iordache). S-a discutat în amănunt și problema repertoriului teatrului, prezentat de se * Pentru cronicile la celelalte montări vezi Teatrul, numerele 10/1979, 1/1980, 3/1980. 45