Teatrul, 1987 (Anul 32, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 2 - 47
bale neologismele întâlnite în text, în faţa unui Jupân Dumitrache foarte receptiv, rămânând însă amândoi stupefiaţi la „a mânca“ şi „sufragiu“ şi eliberîndu-se în deplin consens admirativ prinbinecunoscuta traducere. Faţă, însă, de pregnanţa celorlalte interpretări, evoluţia celor doi actori, fără să fie ştearsă, ni se pare mai estompată. O interpretare întru totul originală ne-o oferă în Rică Venturiano Dragoş Pâslaru. Iată-l intrând în semiobscuritatea încăperii venind din fundalul întru totul obscur al stradei fără lampe gazoase — unde Spiridon, mai inventiv, se orienta ataşînd la căciulă un lămpaş, ca minerii —, iată-l înaintând orbecăit, dar cu îndrăzneală, şi abordînd-o pe Vera, ascunsă sub masca-i cosmetică, cu îngîmfarea celui ce se pune pe sine mai presus de semeni (și, astfel, Rică Venturiano se arată a fi în primul rând un aspirant la un loc bine situat în ierarhia socială, în cadrul căreia, sîntem siguri, se va ridica repede, căci „combate bine“). Iată-l utilizând monoclul pentru a-şi da seama de confuzie şi cerând iertare în formula cunoscută „să am pardon“ — fără prea multă convingere, desigur, căci e gata să-l bată pe jupîn în propria-i casă, dacă acesta îi va ameninţa preţioasa-i viaţă, dar retrăgîndu-se cu atât mai precipitat şi reclamând imperios salvarea cînd aude de Chiriac. Iată-l revenind murdar de var, chibzuind destul de sigur pe sine, împărţit între o confidenţială solicitare de proteguire la icoana sfântului Andrei şi o oglindă (situate la arlechini), în apele căreia îşi reface nu atât ţinuta, cu fizionomia , pentru ca, imediat, speriat de Spiridon, să caute în zadar, în buzunarele goale (şi, în prelungire, prin sertarele bufetului din salon), o amărâtă de rublă, preţ al salvării. în fine, iată-1 atacat, bruscat, cărîmdu-şi refugiul, îngrozit, într-un şifonier (sau o vitrină), de unde se va întoarce la urmăritorii săi (ce, în sfîrşit, îl recunoscuseră), în mînă cu puşca — argument hotărâtor în refacerea demnităţii festente — pe care Veta i-o înmânase într-un moment prielnic. De-acum, vocea sa va rosti, cu tăbia-i bine cunoscută, „Familia este patria cea mică...“ etc., în faţa unei asistenţe infinit binevioitoare şi atât de dornică să-l felicite. Felicitările odată terminate, societatea se retrage. în scenă, Jupîn Dumitrache pare să dormiteze în fotoliul adus pentru Rică Venturiano. Priveşte la arlechini, unde sânt situate camera Vetei şi cea a lui Chiriac, şi ne întrebăm dacă ştie ce sepetrece în casa lui. Igar, nu ! Blestemata de legătură ! Aproape că uitasem de ea. Desigur, e a lui Chiriac. în sfîrşit, casa se linişteşte de-a binelea, pentru unsomn profund, legănat în dulcile tonuri ale romanţei lui G. Sion. Să părăsim, la rîndu-ne, această fericită familie, devenită mult mai puternică prin cooptarea cumnatului Rică, retras şi el, cuZiţa, in odaia lui Spiridon. iLăsăm în urma noastră casa împăcatăcu sine, înţesată de schele şi plină de grămezi de moloz şi de găleţi cu var, pe care Spiridon o va meremetisi, probabil, la infinit, aruncând câţiva stropi din bidinea, aşa cum are obiceiul, şi pe tavanul pictat, ce arată un cer nocturn, luminat de lună "(decor : Sică Rusescu). Constantin RADU-MARIA TEATRUL NAŢIONAL DIN TIRGU MUREŞ Secţia maghiară JOCUL DE-A VACANJA de Mihail Sebastian Data premierei: 12 decembrie 1986. Regia: DAN ALECSANDRESCU. Scenografia: ALEXANDRU URSU. Distribuţia: LOHINSZKY LORÁND (Bogoiu) ; BOER FERENC (Ştefan Valeriu); SZÉKELY M ÉVA (Madame Vintilă); TARR LÁSZLÓ (Maiorul); BÁLINT MÁRTA, ÁDÁM ERZSÉBET (Corina) ; BUZOGÁNY BÉLA (Jeff); DEBRECZENI GABI (Agnes); RÉTHI ÁRPÁD (Telefonistul); KARP GYÖRGY (Domnul); BILUSKA ANNAMÁRIA (Doamna). Există posibilitatea de a face un lucru nou, fără să încerci să fii nou cu tot dinadinsul şi să vrei să epatezi prin asta. Piesa lui Mihail Sebastian are alte virtualităţi decît acelea ce se caută în mod obişnuit pentru noutate, în datele exterioare. Am văzut, cîndva, o asemenea