Telegraful Roman, 1859 (Anul 7, nr. 1-52)
1859-04-02 / nr. 14
54 căci pe dănsul se razimă cea mai adevărată și mai solidă doctrină a progresului. Acest printipiu este: Măntuirea Patriei. Nu există, D-lor, o nație pre pămănt care să nu aibă ale sale răni interne, rezultat al grămăditelor din securi nedreptăți sociale. Apoi nimic nu e mai vătămătoriu popoarelor, nimic nu grăbește mai multa lor cădere, a lorudărepănare, decăt acele răni interne, interese vătemate, păsuri neascultate,abuzuri înrădăcinate, apăsătoare, și legiuiri nedrepte în urma tuturor, moravuri stricate, caracteruri degradate, o plebă brută, streină binele publicau. și nepăsătoare despre Cine se poate îndoi, D-lor, că nu avem și noi Romănii, în decadența noastră de astăzi, multe asemenea răni a vindeca, multe nedreptăți sociale a șterge, multe îmbunătățiri a întroduce în starea de lucruri, remase nouă moștenire din păcatele timpilor trecuți? Reforme, reforme! ează dar cea mai întăiu și mai neaparată trebuință a patriei noastre, eată cel dintăiu strigăt al Patriotului Romăn. Ce fel de reforme însă, și pănă întru căt întinse? Principiul suprem de măntuire a patrriei, ne va da, cred, și la aceasta un respunsu multemitoriu. Nici o reformă nu se cuvine D-lor, a se exagera, a se sporța în principiul seu, fie acest principiu ori căt de drept în teorie, ori căt de sfănt în natura sa, pentru că a strivi fără cruțare interesele ce voiau să le supunem la o mai bună regulă, la o mai dreaptă cumpenire, a le speria fără cuvănt și peste măsură, ar fi nu numai o nedreptate cătră aceia ce voim să-i aducem la dreptate, ci încă o mare greșală națională. În adevăr interesul suprem al patriei cere mai întăiu decăt toate, a se depărta orice motiv de desbinare între noi, și niște reforme care ar deștepta, pre mult și pre mari mulțemiri, departe de a fi un pasu mai mult pe calea de înfrățire, ar provoca din contra, și împerecheri, în finul societăți noastre, mai mari Așadar progresu, însă progresu sopie, matur, cumpătat, un progresu bazat pe cel mai adevărat spirit de îmfrățire, ca mai bine să ne consolidăm cu aceasta, concordia națională, scop suprem al patriotului Romăneată în puține cuvinte, toată doctrina mea politică, în ceea ce se atinge de lucruri. Aceste principii sînt necontestabile, învederate, păsăscu și cu toate aceste vedem că popoarele au toate cu aceeași măsură, pe calea de reforme și de prefaceri sociale, care le deschidu porțile viitorului: unile sănt deprinse a înainta cu pasuri măsurate, foarte măsurate, înse cu atăt mai sigure; altele împinse de multa lor răvnă, ar dori să sboare. Mi de interese, înse mii de interese revoltate le împedesc în sborul lor, și le vedemu că ajungu de multe ori, a se încurca într'un labirint fatal de dificultăți, de rătăciri, de acții și reacții alternative, care slăbescu foarte energiile lor soldale, și prin chiar și în periclu existența lor națională. De unde vine această deosebire între popoare? Ea atărnă în adevăr mai mult de temperamentul lor național, de gradul de esperiență sau de maturitatea politică la care sunt ajunse, și de multe alte împrejurări, sau locale, sau generale ale timpului. Mult, foarte mult atărnă însă și de înțelepciunea bărbaților, pe care provedința nu chiamă a conduce partidele politice! Înțelepciunea este în adevăr care se perde lipesteși mai mult din vedere, în lupta intereselor rivale, triotism, care se în amețala produsă de multă râvnă a progresului, și povățuitorii popoarelor sunt datori a nu o scăpa niciodată din vedere, pentru că ea, cu esperiența ei a trecutului, face pe popoare a se putea folosi, nu numai de propriile lor calități și instincturi, dar încă de faptele, de cercările, și de aptitudinile altor popoare mai înaintite și mai pățite. Acei povățuitori sănt înse și ei oameni, au și ei ale lor slăbiciuni personale, se împart și ei mai mult sau mai puțin de temperamentul național, stau și ei mai mult sau mai puțini sub influința patimilor domnitoare; și pentru aceea se nascu între ei atăte divergințe, atăte rătăciri și desbinări fatale. Ei bine, din toate slăbiciunile și patimile omenești, că te pot să amăgească pe bărbații politici, nici una nu este mai scuzabilă poate în sine, dar totodată mai periculoasă și mai fatală în consebuințele ei, de căt pasiunea popularității. Ea este mai sculabilă în sine, pentru că în origină, ea derivă cele mai multe ori dintr'un simțiment nobil. Iubirea poporului. (cui pui place a fi iubit de aceia, pe care el ăl iubește?) Ea este cea mai periculoasă și mai fatală în consecuințele ei, pentru că nimic, nimic nu amăgește mai lesne pe bărbații politici chiar pe cei mai virtuoși, nimic pot face mai degrabă a uita datoria lor de povățuitori ai poporului, decăt fumul popularității. El este care ne amețește, care pendeamnă pe neștiute a ne face complici de greșealele poporului, care ne face să cruțăm cu atăta indulgență; cu atăta complăcere, defectele și rătăcirile simțimentului național, tocmai atunci cănd ar fi trebuință de o mai puternică și mai stăruitoare silință din parte-ne, spre a resista la o totală orbire a simțimentului național. Departe dar de noi o asemenea rătăcire, popularitatea să nu ne suiidă, să nu ne ispitească, precum nu ne suiide nici ne ispitește, creditul celor pe lăngă Domni adunați adulatori! povara înțelepciunii săntem datori a o arăta fraților noștrii Romăni chiar atunci, cănd nu le-ar filor pe plac; alminteri, n'am fi vrednici de mistea ce ei ne-au încredințat. Iată, în puține cuvinte, care sănt principiile ce m'au povățuit pănă acum în scurta mea carieră politică. Dați'mi voie, Domnilor, a adăoga că le-am găsit totdeauna mai mult simțite, prețuite și aplicate între D-voastră, decăt între frații noștrii de peste Milcov. Dar, așa este, căci precum conservatorii D- voastră au jertvit totdeauna cu mai multă plăcere pe Altarul Patriei, din privilegiurile și foloasele sociale de care se bucurau ei în trecut, pentru care au și păstrat ei mai mult din vechiul lor credit, asemenea și progresiștii D-voastră s'au arătat totdeauna mai practici, mai maturi, mai mult iubitori de patrie, decăt, de glorie și de popo- copilărie, patriotismul cel mai adevărat, nu paViața cămpenească ce o petreceți cu atăta succesu și unii și alții, v'au dat din vreme soliditate de caracter, avere, independință, considerație în societate, toate lucruri pentru care se luptă în zadar tănăra Romănie de peste Milcov, desfătată mai mult în sinul zadarnicilor petreceri orășenești. Viața cămpenească, s'au dat tot odată mai de aproape cunoștință a intereselor pozitive, esperiența lucrurilor, cu un cuvănt, majoritatea politică, fără de care activitatea omenească nu poate, nu știe a se folosi de libertate. Fericirile vieții cămpenești v'au inspirat asemenea, din cea mai fragedă a voastră raritate, capătă prin cărți și catedre streine, și care lesne se poate covărși de alte multe simțiminte factice, ci patriotismul acela care se suge cu faptele mamei, patriotismul care însufla odată pe străbunii noștrii Romani, cănd și ei, cu măna pe plugu, se adunau, în rusticele lor petreceri, cu acele virtuți bărbătești, care era să facă din ei, un popor mic și nensemnat, națiea cea mai puternică și mai întinsă, care au statu vre odată pre pămăntu. Onoare dar voă, fraților Moldoveni onoare acelora ce au știut a da din vreme o direcție atăt de nimerită, spiritului care inspiră pe tănăra Moldovă. Fie numele lor binecuvăntat între noi, între nepoții și strănepoții noștrii! Faptele lor sunt frumoase, faptele voastre patriotice vrednice de toată lauda: ele vor fi cel mai puternic al meu îndemn, cea mai vie lumină a sufletului meu tatăle resumate în puține cuvinte. În cele din Năuntru: Progres moderatu, cumpătat, bazat pe cel mai adevărat spirit de înfrățire, înțelepciune, matoritate întru toate. În cele din afară, Sus inima Romănă! drept, peptul înainte! eroismul tău va face mirarea lumei, cănd dragostea domnește între noi.” D Panu, cere cuvăntul și zice următoarele: Stau uimit, Domnilor, subt vițetul elobmentelor cuvinte, care umple încă această tribună. Dacă am cerut cuvăntul, este că s'au lăsat în rănirea inimei mele ca într'o zi de serbare. Dar, este o zi de serbare, de căte ori videm realizănduse principiul unirei, principul acel de măntuire pentru națiea Romănă; este o zi de serbare, cănd între noi vine un frate, ce po rostesc aceste frumoase și înțelepte cugetări. Alegerea D-lui Golescu dovedește, duprecum atăt de bine însuși au zisu, că, Unirea Moldovei și a Valahiei, nu este numai un princip, o teorie scoasă de unii pe tapet, și atărnată de la diferite combinări, pentru a se îndeplini, ci o simțire generală în țeară, o puleație care aleargă prin săngele tuturor romănilor, o necesitate legată de toate aspirațiile, de toate dorințele noastre, pentru că numai prin această unire, putem a ne crea o patrie tare și cu viitorul Felicitez pe alegătorii D-lui Golescu, ei ș'au împlinit o datorie de adevărați romăni, felicitez Camera care posedează în finul său un bărbat cu merite și calități rare ca acelea ale Domnului Golescu. Fii bine venit între noi scumpe fraze, cuvintele ce ai rostit săpi frumoase, căci și inima ta fi frumoasă, noi nu așteptăm mai puțin de la a tale fapte. Împreună voi merge pe calea ce ne este de mult pregătită, pe calea măntuirei nației noastre, cale care ne duce la Unirea a doă surori, gemene, ce numai pot de acum rămănea despărțite, fără a se sinucide. Să trăească Romănica, una și nedespărțită! Serbia. Din Băngradul Serbiei sub 21. Martie, se scrie Gazetei Serbești „Serbechii Dnevniki.” Cunoscut va fi, cum încă pe timpul stănpânirei cei din turul Principelui Miloș au fost la București Aghenția serbească înființată pe înțelesul firmanelor, care leau dat Serbiei Suzeranul. Pe timpul fostului Principe Caraghiorghievic au fost încetat acea Aghenție, dar acum simținduse trebuința ei, și Principele Miloș aflânduo de pe apărată cerință, astăzi sau restatornicit aceea iarăși, și Înnălția Sa au și rânduit, ca D. Constantin Anastasievic să ducă vremelnicește postul unui Aghent serbesc în București. Care știe mulțimea sudiților șerbești, ce se află în Principatele romăne, și pricepe folosul bunei înțelegeri între aceste provinții du