Telegraful Roman, 1887 (Anul 35, nr. 1-135)

1887-09-19 / nr. 95

380 TELEGRAFUL ROMAN, acesta, căuta care de care a raporta mai splendid faptele și succesele marelui bărbat. După consolida­rea Prusiei și unirea Germaniei prin prințul de Bismarck, scrie „Post“, în locul batjocurei de odi­nioară în afară a pășit ura și temerea, deși politica lui Bismarck atât în lăuntru cât și în afară a fost tot­­deuna într’acolo îndreptată, a cruța pe foști protiv­­nici, și a stabili un imperiu pacinic. între felicită­rile din afară, care au sosit în un număr mai mare din Austro Ungaria, Italia și Anglia, ale regelui Ita­liei și ale ministrului Crispi, se par a fi dintre cele mai călduroase. Relațiunile încordate dintre Francia și Germa­nia se dau pe față cu toată ocasiunea. Incidentul întâmplat în­­ celele din urmă aproape de granița franceză la Raon-sur-Plaine, între niște vânători francezi și pandurii germani de la graniță, a produs o adâncă sensațiune în inima sanguinică a francesu­­lui, pe de o parte, eare pe de alta o consternare în toată Germania. Cașul nu este de tot neînsemnat, și mai cu seamă atunci când are de a se pertracta între Francia și Germania. Un ofițer frances de dragoni din garnisioana fortăreței Luneville fu pușcat în picior, și gonaciul său omorît. eată incidentul grav, asupra căruia presa din toate părțile — vor­bind cu îngrijire — face diferite combinațiuni, pro­rocind grave urmări. Strigătele iritate ale poporați­­unei de pe bulevardul Parisului: „Doi francesi omo­­rîți de germani“, au ruștinat departe, — pănă în Germania, care îndata pe cale diplomatică a promis, că dacă în urma cercetărei se va adeveri, că vina cade asupra ei, va fi îndată gata a da satisfacțiunea cuvenită. Cașul, care atât după firea lui, cât și după re­lațiunile dintre cele două puteri între care s’a în­tâmplat, e grav, poate după cum există temerea ge­nerală să aibă urmări serioase de tot. Se poate cua­­lifica eventual de un casus belli între aceste două puteri, ce stau față în față cu atâta ură, și poate ca cea mai mică scânteiă se dec­anșă la un foc în­grozitor. Starea lucrurilor din Bulgaria după scirile cele mai recente nu promite nici de­cum o descurcare mai grabnică a cestiunii, după cum o doresc pute­rile europene, cu atât mai puțin o mulțămire a po­porului mult cercat al bulgarilor. Nota porței tri­misă în Petersburg la cererea Rusiei, conține unele propuneri, cari poate cu greu se vor putea re­aliza. Se cere în acea notă mai întâiu trimiterea unui comisar rusesc, carele se fie sprijinit de un comisar suprem turcesc, apoi trimiterea unui al treilea co­misar din partea unei alte puteri, și în fine regula­­rea cestiunei bulgare prin o comisiune internațională. Chemarea acestor comisari ar fi: a sili regența bulgară spre repășire, a prescrie alegeri pentru sobranie, cu eschiderea Rumeliei orientale, și în fine de-a constrînge noua sobranie, a ridica pe tron pe unul din cei trei principi propuși de puteri. E evident, că în fața acestor propuneri nici pe departe nu se pune în prospect dezlegarea cestiunii, și afacerea bulgară va da încă mult timp de lucru diplomației. Autografu­l Maiestății Sale adresat ministrului president Tisza, de care am fă­cut amintire în numărul precedent al foii noastre, este următor­ul: „Iubite Tisza! „Adânc impresionat, se întorc acum în ca­pitală, după ce cu ocasiunea marelor manevre „din acest an, am cercetat mai multe părți ale­­ țării. ' „Pretutindenea cu bucurie am observat, că „fidelitatea tradițională și patriotismul în ori­ce „parte a iubitului Meu regat Ungaria — atât în „Ungaria propriu zisă, cât și în părțile ardelene — „se află adânc imprimate în inimile poporațiunii, „ceea ce s’a dovedit eclatant prin numeroasele „manifestări de iubire cătră persoana Mea și ali­pire neclintită față de ton. „Această bucurie să potențează și prin aceea, „că în toate regiunile, unde au fost trupe, nu­­ numai autoritățile locale și organele acestora „ș’au dat silință ca să satisfacă cu cea mai mare „prevenire și sacrificii tuturor pretensiunilor tru­pelor și de a arăta cea mai mare simpatie sol­­„dățimei, — ci și întreaga poporațiunea, lucru de „care M’am convins nu atât din rapoartele sin­guraticilor comandanți, ci din observările Mele „proprii. „Dorind a da deci espresiune recunoscinței „Mele adevărate, Te însărcinez, ca pretutindenea „în regiunile sciute și tuturora să le esprimi „mulțămita și satisfacțiunea Mea pentru noua do­­„vadă de credință și patriotism, cu care popora­­­țiunea și de astădată întări aducerea Mea aminte „de­­ iMele petrecute cu plăcere, în iubitul Meu „regat Ungaria. „Cluj, 12 Septembre, 1887. Francisc losif m. p.“ ci o luarăm înaintea lui și ne oprirăm în mijlocul salei concentrând aci amândouă făcliile ca să ținem mai întâi o revistă asupra formei, mărimei etc. sa­lei. — Rasa e rotundă, păreții se înalță apropiinduse unii de alții pănă ce la o înălțime oare­care se întâlnesc. Ca să ve puteți face o idee despre mă­rimea ei vă spun, că seminariul „Andreian“ ar în­căpea în ea foarte comod. Sala aceasta stă în legătură prin o poartă mare cu sala Nr. 2, care e și mai mare ca cea dintâiu. în dreapta de la intrare se află un deal mare de peatră. Aci sunt „țițele“ de capră, vacă etc. despre cari ne povestise moșul. Sala Nr. 3 e cea mai mare între aceste trei, dar nu e așa înaltă ca celelalte. Ajungând aci ni se părea că am dat de fund, căci nu mai vedeam nici o intrare spre vre-o altă sală. în mersul nostru pănă aci am cutrierat toate „chiliile“ de jos de laturi, dăci nici una nu era fără fund, cum­­ zicea moșul, din contră fie­care își are fundul seu. Sunt însă câteva, cari comunică la fund una cu alta astfel, că dacă mergeam pe una ne pomeniam că eșim iarăși în sala, din care am pornit, eventual în sala următoare. Ajunși în sala Nr. 3 începurăm a căuta mai cu deamănuntul, nu cumva se mai află vr’o trecere în altă sală, ce se va mai fi aflând. Căutând astfel aflarăm în partea dreaj­tă o gaură în părete la înălțime de 1 metru. Urcându-me acolo me vârîi cu mare greutate pe ea încolo și vețiui, că se iăr-Budapesta, 26 Septembre 1887. Die Redac­tor­ z­iua de 21 Septembre a. c. a adus parochiei bi­­sericesci gr. or. greco-române din Budapesta o du­reroasă perdere, în ziua aceasta Ioanichiu Mi­cul­e­s­c­u, paroc­ român al acestei parochii și asesor consistorial, după un morb abia de trei­­ zile a în­cetat din viață în etate de 64 ani, în comuna Albert- Irsa, unde defunctul avea proprietatea sa. Ca preot la înălțimea chemării sale și ca ade­vărat fiu al națiunei, el a scrut să-și câștige stima și iubirea tuturor, cari l’au cunoscut. Deci n’a fost numai o formă de conveniență, d­­efluctul adevăra­tei iubiri, ce a îndemnat pe un public numeros, fără deosebire de naționalitate, a da onoarea cuvenită de­functului, petrecându 1 la locașul etern. La ordinul organelor competente ale orașului, reposatul a fost depus pănă la înmormântarea sa, care avu loc la 24 i. c. — în capela cimiteriului de lângă calea Kerepeșului, din „cause sanitare.“ La 3 oare d. m. tinerimea română pleca „in cor­pore“ din localul societății „Petru Maior“ spre ci­­miteriu, ducând cu sine o frumoasă cunună cu in­­scripțiunea: „Societatea „Petru Maior“ în semn de recunoscință.“ în capelă aștepta un public distins gesce dela un loc, dar iarăși se strimtează. Apoi mai era și neajunsul, că nu puteam întră în ea fiind si­tuată foarte jos, eară de unde eram eu nu aveam cum să mă pogor în ea, fiindcă păretele de peatră era ca și cioplit și nu aveam de ce mă prinde ca să me slobod. Aici dar nu-i treabă, haidem mai departe, în păretele din fund, cam la stânga aflarăm altă gaură, aceasta însă nu era sus, ci la masa pă­­retelui și mergea drept în jos. Văzând, ea nu e afundă, — neascultând de adimoniarea „moșului,“ — me slobozii în ea și întorcândume încolo cu făclia în mână văd­uh, că de aci încolo încă este peșteră destulă. Aceasta era sala Nr. 4. „După mine copii!“ strigai eu plin de bucurie. Sala aceasta e cam tot așa de mare ca Nr. 3, dar e cu mult mai înaltă. Din aceasta — pe aci nu mai sunt „chilii“ — am trecut în Nr. 5 care e cea mai mare dintre toate. Ea are formă lungăreață. Vârful ei nu l’am putut vedea, căci făcliile nu erau în stare să lumineze pănă acolo. Pe jos în partea cea mai mare e numai pământ, pe când în cele de pănă aci este mai numai peatră. Când am tras odată cu bâta în pământ s’a produs un sunet așa de puternic, în­cât deodată au stat ceialalți încremeniți, cugetând, că se surpă peștera pe noi. (Va urma.) Corespondente particulare ale „Telegrafului Român.“ începutul ceremonialului funebral. Au fost de față din partea paroc­iei greco române din­: Szaczelary, curatorul bisericei, Dr. Constantin Agoraszta, Petru Adamovski. Mai departe: Ilustritatea Sa dl loan cav. de Pușcariu, Dr. Atanasie Marienescu, Avram Bârlogia juȘi la tabla regiă, dl Alecsandru Roman, profesor de universitate, Avram Dragonescu comis, minist, de finanțe și Gerasim Rațiu, secretar ministerial, și alții. La 4 oare se începu serviciul înmormântării. Au celebrat în limba grecească Preacuvioșia Sa dl Gre­­goriu Gogos, arh­imandritul paroh­ grecesc de aici, Ieremia Magiareviciu, protopresbiterul din Buda, Mi­­haiu Costici, paroh­ul sârbesc din Pesta cu diaconul epis­­copesc din Buda,toți îmbrăcat în cele mai frumoase odăș­­dii bisericesci. Cântările funebrale au fost esecutate cu frumos succes în limba românească din partea unui cor împrovizat din tinerimea română de la uni­versitatea din loc. După finea ceremoniei conductul se puse în mișcare, pentru de a depune rămășițele pământesci ale reposatului în așa numita: „Cripta comunei bise­ricesci greco-române pentru preoți.“ Ajunși aci, dl Ioan Suciu, candidat de advocat, ținu o cuvântare adânc simțită, făcând amintire de meritele reposa­tului ca fost redactor al primei foaie beletristice române „Aurora“ și întemeietoriul societății „Petru Maior“. Da, preotul Ioanichiu Miculescu a fost cândva sufletul tinerimei române din Pesta, în casa lui ,și țineau ei „conferințele“ lor, conduși de nobilul simț de a-și cultiva aici, departe de căminele părintesci, limba și datinile strămoșesci, iar resultatul acestor conferințe a fost­ înființarea societății de lectură „Petru Maior“. Deci voi, care ați aflat cândva adăpos­­tire în casa lui, care v’ați împărtășit de ospitalitatea lui, aduceții tributul cuvenit de iubire și pietate,­­zicând: „Fie-i țerina ușoară și memoria binecu­vântată“. Sub sunetele cântăreț: „In planul cel secret,“ cântată de tinerimea întreagă, se lăsa încet coșciu­gul jos în criptă. O presimțire dureroasă ne­cuprinse pe toți, că cu Ioanichiu Miculescu s’a înmormêntat cel din urmă preot român dela biserica greco română din Pesta. Și temerea aceasta nu e neliasată, căci rela­țiunile dintre români și greci par a nu fi cele mai bune. Caracteristic­e în privința aceasta împregiu­­rarea, că din partea comunei bisericesci s’a tipă­rit „anunțiile de moarte“ numai în limba grecească. Era, ce e drept vorba, se se tipărească și în limba română, dară grecii pretindeau, ca în anunții se se­­ jică, „preotul valach“ și nu preotul „român“. în zădar s’au încercat nepotul reposatului, dl Romul Miculescu și dl advocat Atanasiu Bărian a capacita pe greci, că nici țeranul, care ține de coarnele plu­­gului, nu se numesce pe sine „Valach“, ci „Român“. Astfel s’a întâmplat, că numai din partea familiei reposatului s’a tipărit „anunții de moarte“ în limba română.*) Qjt. Vierni, 14/26 Octobre, 1887. Congresul internațional pentru higiena și demographiă, despre care a­ți luat deja notiță, s’a deschis apoi prin protectorul său prințul de coroană Rudolf, în prezența miniștrilor, atașaților tuturor puterilor europene și a altor numeroși onorațiori. Acesta e al șaselea congres internațional pentru higienă și demographiă și se susține a fi cel mai bine cercetat. Dovadă, că necesitatea lui e clin­­ li ce merge tot mai mult simțită. 2250 de bărbați, dintre cari unii de mult au atras asupra le atențiunea lumei au grăbit din toate părțile lumei, ca prin schimbarea reci­procă a vederilor individuali se contribue la prefecționarea științei higienice, care e chemată a promova starea sanitară a întregei omeniri. Cum că veacul nostru, în care sau încuibat atâtea rele sociale, cari amenință generațiunea cu e stirpire, are lipsă de aceasta sciință, a fost de mult recunoscut. Austria înainte de aceasta cu 100 ani a numărat în finul său bărbați, ca Frank și Van Swieten, cari încă atunci au pus peatra fun­damentului sciinței higienice. Necesitatea a crescut tot mai tare în decursul timpului. Dovadă țările mai înaintate în cultură și după ele toate celelalte, cari au în vedere adevă­rata prosperare a cetățenilor lor. Ele au introdus această sciință în școalele lor. „Catechismul higienic“ e de mult obiect obligat. Și nu e mirare! Sarcinele ne mai pomenite, cari apasă omenimea, boalele periculoase, cari progresează alăturea cu cultura, au trebuit se deștepte luarea aminte a tuturor celor ce voesc a conserva omul. E generală deci lipsa acestei sch­nțe. Și dacă țăranii cărora cel puțin agenții atmosferici: lumina soarelui, aerul ?­ Noi așa feim, că biserica greco română din Buda­pesta — deși din punct de vedere canonic e un lucru tare anormal, dar totuși este organisată pe baza unui statut apro­bat de guvern, în care pentru ambele națiuni e normal un fel de paritate, și astfel nu putem crede, că românii se re­­ceadă dela dreptul lor. Aceasta ar fi un lucru ca și care mai trist nici că s’ar putea. Ne întrebăm să se poată și aceasta. ? Red.

Next