Telegraful Roman, 1893 (Anul 41, nr. 1-143)
1893-11-25 / nr. 130
Ar. ISO Sibiiu, Joi 25 Novembre (7 Decembre) 1893. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 50 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarcie pe an 8 fl, 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an ÎS.^K, 6 luni'v fl,3 luni 3 fl. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondențele sunt a se adresa la Redacțiunea ,,Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 45 Epistolele nefrancate se refusă — Articolii nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de două ori 12 cr., — de trei or 15 cr., rândul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fiecare publicare. Anii XLI Nr. 7201 Plen. Publicare oficială. Să aduce pe calea acesta la cunoșcința tuturor cărora se cuvine a sei, că ,enunțând din motive considerabile advocatul Ioan Lenger la misiunea de comisariu consistorial pentru alegerile de deputați mireni la congresul nostru național-bisericesc pe un period nou de trei ani, și anume pentru colegiul de scrutiniu în cercul electoral al Treiscaunelor cu locul central Șepși-Sân-Giorgiu, în locul lui este denumit comisariu consistorial advocatul Simeon Dămian din Brașov, Sibiiu, din ședința plenară, ținută la 15 Novembre, 1893. Consistoriul archidiecesan. Căsătoria. In viața internă a statului ungar se observă fenomenul unui viitoriu, care ne pune mai ales pe noi românii pe gânduri îngrigitore. Proiectul de lege despre căsătoria civilă, ce s’a presentat dietei, dacă el ar deveni lege, taie adânc în doctrina credinții bisericei nostre, sguduie temelia social-morală a credincioșilor și este un pericol permanent pentru existența și caracterul bisericei nóstre româneșci. Acesta e motivul, pentru care credem, că e și timpul oportun a vorbi despre actul căsătoriei, conform doctrinei bisericei nóstre, din punct de vedere dogmatic, social-moral și din punct de vedere al caracterului special al bisericei nóstre. 1. Cu întruparea dumnezicescului fiu remas creștinismului drept moștere și harul supranatural, harul lui umnezeu Mântuitoriul, de care prin Iisus Christos și în Iisus Hristos se împărtășește omul. (Timp , III, 4). Acest har se dă fiecăruia dintre creștini după măsura darului lui Iisus Christos (Efes. IV, 7) spre a se întări în inimile lor, făcăndu-i nevinovați prin sânțenie (I Tes.). El este o putere, o lucrare deosebită a lui Dumnezeu în om, în urma căreia putem ajunge moștenitori fericiți ai vieții eterne (Tim. III, 7), deorece după doctrina sântei nóstre biserici, noi credem, că prin harul Domnului nostru Iisus Christos ne vom mântui (Fapt. XV, 2.) Sântul Macarie într’o omilie a sa ne spune, că dacă sufletul nu primește în lumea acesta o sânțire spirituală prin credință nestrămutată și rugăciune, dacă nu se învrednicesce a participa la natura divină și nu primeșce harul, cu ajutoriul căruia să pótá împlini cu sânțenie datorințele, remâne nevrednic de a întră în împărăția ceriurilor (Ted. dog. ort.) Din aceste puține espuneri resultă dar, că harul lui Dumnezeu-Mântuitoriul este indispensabil fiecărui om, care tinde la mântuire. Ca mijloce pentru împărtășirea harului dumnezicesc sunt misteriile. Taina (misteriul), după cum o defineșce doctrina bisericei nóstre, este o lucrare sântă și de Dumnezeu așezată, care împărtășește sufletului credincios sub o formă văzută harul nevăzut a lui Dumnezeu (Martori de Kiev.) Intre cele șapte taine sau „așezăminte dumnezeesci“ număra biserica nostră și sânta taină a căsătoriei, pe care părintele Tertulian o pune deopotrivă cu misteriul sântului botez și al sântei cuminecături. Actul căsătoriei, fundamentul societății și al moralei omenesci, și-a luat prima sancțiune dumnezească în raia din însăși mânile creatoriului. Creând „Dumnezeu pe om după chipul seu . . . și i-a creat bărbat și femee și binecuvenintându-i se afiți: cresceți și ve înmulțiți și umpleți pământul“. (Fac. I, 27 -28). Din acesta scurtă descriere a „Facerei“ resultă, că căsătoria este o instituțiune divină, că perechea cea dintâiu a fost binecuvântată de mâna creatorului, împărtășindu-Se de harul Creatoriului-Dumnezeu primii omeni în starea nevinovăției lor. Indică tot deodată aceste cuvinte și scopul acestei instituțiuni divine sancționate în raiu , pentru ajutorarea reciprocă și pentru propagarea, conservarea și înmulțirea nemului omenesc. Doctrina despre instituțiunea divină a căsătoriei se trage ca un fir roșiu în vechiul testament, confirmându-se din nou, după ce Note aduse jertfă Dumnezeului creatoriu : Binecuventând „Dumnezeu pe Noe și pre fii sei și Zicând: Cresceți și Ve înmulțiți și umpleți pământul“. Doctrinele și legile lui Moise sunt sacționate pe aceleași base, legătura casnică a fost privită totdeuna ca cea mai puternică rasă socială și sânțenia ei a fost păzită cu prețul sângelui și al morții. Providențiala sentență. Nu e bine se fie omul singur să-i facem lui ajutoriu... (Fac. 11,18) s’a păzit cu cea mai mare sânțenie, interpretânduse ea în adevăratul spirit și înțeles. Trebia însă ca Cel ce a venit să plinesca legea, Iisus Christos, prin dumnezeasca grație se sânțască ceea ce a ui’mit părintele omenirei în raiu. Inălțând el omenirea decăzută, a înălțat la lege sântă acesta instituțiune divină, la lege de obligătore pentru toți cei ce au primit cuvântul și doctrinele sale. El a stabilit misteriul căsătoriei, prin care se împărtășesc cei ce se cunună de harul lui Dumnlezeu-Mântuitoriul. El însuși a participat la nunta din Cana Galileei, sânțind astfeliu prin grația sa divină în presență acest act sărbătoresc. Și cum că acest act în creștinism s’a înălțat la taină plină de harul lui D-Șeu Mântuitoriul o adeveresce apostolul ginților Pavel: „De aceea va lăsa omul pe tatăl seu și pe mamă sa și se va lipi de femeea sa, formând amândoi un trup. Taina acesta este mare, ereu Zic de Christos și de biserică“. (Efes.) Legătura conjugală sau actul căsătoriei este dar un moment dintre cele mai sânțite, în care figureză însăși unirea lui Christos cu biserica sa, este cum spune apostolul o taină mare. El despre raporturile între Christos și biserica sa și despre raporturile între bărbat și femee și asemănarea, ce se face, sânta scriptură a noului testament este plină de astfeliu de scóne, în care este zugrăvită nu numai iubirea și datorința reciprocă, ci ca o aureolă apare momentul mistic și sânțit al misteriului. Femei, plecați-ve bărbaților ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeei precum și Christos este cap bisericei și acesta este mântuirea trupului ... și ... bărbaților, iubiți-ve femeile precum și Christos a iubit biserica și pre sine s’a dat pentru dânsa. (Efes. V.) Sântul Ambrosiu mărturisind, că Dzeu este păzitoriul căsătoriei, confirmă misteriul ei, condamnând pe cel ce calcă legea și necinstesce harul lui Dzeu, căci „păcătuind el contra lui D Zeu nu pate să participe la dumnezeasca taină; or sântul Augustin pune în căsătoria creștină „sânțenia misteriului mai presus de fecunditatea mamei“. Legătura conjugală, după cum o definesce Chrisostom, este o legătură spirituală și o renașcere spirituală, pentru că sufletul se unește cu D-Z«u prin harul de sus și „cel ce remâne lipit de Domnul, este de un spirit cu el (I Corint)“. Acest efect nevăzut al harului nu se pote da in legătura conjugală decât prin misteriul căsătoriei, al cărei scop nu este numai înmulțirea și conservarea nemului omenesc, ci și crescerea și învățăturile bisericei spre perfecționare Acest misteriu s’a înălțat la atâta valore, încât caracterul căsătoriei creștine sințite prin el este unitatea și indisolubilitatea. Astfel nu nu vor mai fi doi ci un singur trup (Mat.), întocmai precum imagineza legătura lui Christos cu biserica sa, fiind acestea eterne; și... deci să nu despartă omul — a <zis FOSTA IRONIA SORȚII Neveletă de Margareta Moldovan. (Urmare.) Când mica Elenuță fugia la dînsul de trîngea de după gât și îl săruta, ochii ii umpleau de lacrimi. Când vedea pe Elena trecând prin odaie, cu fața ei blândă, cu pașii ei molatici și cumpătați, apoi când rrma la ea în față și vedea privirea aceea nelancolică, suferindă, simția o greutate pe rrmă și ură și se umpleau ochii de lacrimi. Dómne — își z>uea °^ată — nu scau>ai pare că și eu slăbesc pe fii ce merge, — o voiu bolnăvi și eu, și atunci Elena nu i putea merge .. Aș vrea să plece odată, trec preste despărțire, căci nu sciu cum, dar îmi vine așa de grea despărțirea. Să nu îmi pot strînge odorașul cel mic la pept o iarnă întragă, pe ea mititica, pe care provedința pare a mi-o fi menit, să îmi însenineze (zilele să-mi înveselască inima și să-mi fie spre mângâiere la bătrânețe . .. Cugetam, că fără de ele nu voi putea esista, și uite cum mĕ desparte sartea de ele, pe timp așa lung... căci domne lungă e o iarnă, când ești silit s- o petreci singur, lipsit de cei iubiți!. . .. De ar fi barem Octavian acasă, dar nici el nu-i. Acum îmi pare, că m’a lovit un dor de el, dar el nu vine acasă,.... s’a înstrăinat cu totul de când a murit mamă-sa. — Așa-i în lume, deodată te desparți de toți ai tăi................................................. Era în luna lui Ianuariu. Elena să afla de mult în Arco dimpreună cu mica Elenuță. Trecură trei săptămâni de când nu primise de acasă nici o scrisóre. Ultima oră când ii scrisese soțul ei, ii vesti, că pe finea lui Ianuariu va veni pe câteva zile, să le cerceteze. Intr’o ții Elena se întorcea de la primblarea obicinuită. Un servitor de poștă o căuta. — „Tot îmi mai scrie odată, înainte de a veni — își țise ea vădând pe servitorul de poștă, cu o hârtie în mână“. Era o telegramă de acasă. Elena o desfăcu în grabă și ceti un lucru ce nu-i venea să îl crădă. Telegrama suna astfel: „Domnul Didescu e forte greu bolnav de câteva zile- Suntem îngrijați, boia e periculosă. Te rog plăcă imediat acasă. Cordean, comptabil. Elena la sosire nu află pe Didescu în viață ci un cadavru rece. — Fusese lovit de apoplexie și în câteva zilemuri, cu dorul de a-și vedea nevasta și copila lângă sine. Deși Elena nu simțise față de soțul său, decât numai o stimă și recunoscință, totuși lovitura asta o atinse greu, căci acum să simția mai părăsită de cum a fost mai nainte. Să obicinuise a privi în Didescu un binefăcător, un binevoitor sincer și un îngrijitor al său. Bietul Didescu își jertfise anii din urmă numai pentru fericirea și îndestulirea soției și copilei sale. Privia la ele mai mult, ca la două juvaere scumpe și mai mult să îngrijea de ele, decât de sineîngrijirea acesta avea să-i lipsescă de aci încolo Elenei, tocmai acum, când avea lipsă mai mare de ea. Octavian nu a venit nici la înmormântarea tatălui său. Era în călătorie și astfel, nu a primit la timp încunostințarea despre mortea lui Didescu. Elena nu să mai rentorse la Arco. Petrecu iarna acasă. Deodata cu încolțirea ierbei de primăvară ea să bolnăvi mai rău. Tușa aceea facă ce o avusese și mai nainte, acum o chinuia și ii slăbea peptul de tot. Umerii obrajilor aveau o roșița caracteristică și respirațiunea ii devenea tot mai grea. Să sfîrșea pe zi ce merge , viața ei părea că să strige și să topesce ca o luminare. Cu cât slabia însă mai tare cu atât ii crescea dorul pentru viață, — căci era mamă la o copilă orfană de tată. Ce se va alege din copila ei? Cine ia purta de grije, cine va cresce-o? Să o lase pe mânile unor omeni streini ? — Aceste gânduri o mistuiau și ii agravau bóla. (Va urma)