Telegraful Roman, 1898 (Anul 46, nr. 1-144)

1898-10-27 / nr. 118

472 Şaguna este și remâne cu noi: atunci mân­gâierea mea sufletescă va fi deplină , atunci gratitudinea mea pentru onorifica încredere a măritului Congres, va fi espresă în fapte, atunci după ostenelele chemărei mele, me voiu putea ruga lui Dejeu după cuvintele bătrânului Simeon : Acum dimite pe şerbul teu Domne în pace, ca veţtură ochii mei salut ca ce o ai trimis în faţa tuturor popoa­­relor, spre luminarea şi mărirea poporului teu român“. Da! iubire creştineasca şi frăţie­tate a reclamat el din capul locului în sinu­l bisericei noastre naţionale, şi ce a cerut el de la fiii bisericei a şi dat. Celelalte le-a spus destul de obiec­tiv autorul articolului din „Patria“. Sibiiu 7 Nov. , 1898. Metropolitul Ghenadie la în­­mormântarea metropolitului Miron. In două rânduri ne-am ocupat deja cu articolul tendenţios apărut în „Tribuna Poporului“ despre petrecerea metropolitului Ghenadie în Sibiiu, din tristul incident al înmormântării metro­politului nostru Miron. Nu vtiam atunci din ce îndemn s’a publicat acel articol plin de nee­­xactităţi atât cu privire la exmetropo­­litul primat Ghenadie, cât şi la ferici­tul Metropolit Miron. Din fiarele din România aflăm însă, că domnul prim-ministru Sturdza ar fi avut om anume trimis aici, ca se spioneze pe metropolitul Ghenadie, și că după­ ce ar fi aflat că I. P. S. S. Ghenadie ar fi vorbit rău de el, a dis­pus însuși ca se apară articolul din „Tribuna Poporului“. Noi, cami după putinţă ne-am no­tat pe toate persoanele cari au participat la tristul act, afară de părintele me­­tropolit Ghenadie, n’am văc­ut pe aici alt român din România decât pe dl căpitan N. Gorgănean, carele era tot în societatea I. P. S. Sale, şi ca­rele poate fi cea mai bună mărturie despre toate faptele deplin corecte și vorbele I. P. S. Sale. Deci partea pri­­vitoare la „spionaj“ nu o credem, — credem însă că articolul a fost coman­dat, pentru­ că de atunci incoce vedem că s’a pus la cale prin d-nul Sturdza o goana înverșunată contra metropoli­tului Ghenadie. Se afirmă în amintita corespon­denţă, că „sora în z­iua înmor­mântării, Ghenadie a întru­nit la cvartirul său în hotel, mai multe persoane amice, între cari se găsea şi dl Dr. Alexandru Mo­­csonyi“ şi că în convorbirile sale „se presenta ca victima regelui Carol, pen­­tru că ar fi apărat ortodoxia în contra propagan­dei catolice “. Este adevărat, că sora după în­mormântare, câţi­va domni din cei ce participaseră la înmormântare, şi la po­mană făcuseră cunoscinţa I. P. S. Sale, fiind la cină la hotelul „împăratul Roman“ după cină s’au dus de adio la I. P. S. Sa, carele îşi avea cuarti­rul în acelaşi otel, unde apoi au pe­trecut împreună până ce au luat un c­aiu, şi între aceia a fost şi redac­torul nostru; nu credem înse ca autorul articolului din „Tribuna Po­porului“ se fi fost între cei presenţi, pentru­ că dacă ar fi fost present, în faţa atâtor martori, între cari și un Alexandru Mocsonyi, n’ar avea cura­jul se afirme un neadevăr cum este acela: că metropolitul Ghenadie s’ar fi presentat ca victima Re­gelui Carol. Din contră, metropolitul Ghenadie totdeuna s’a esprimat cu cel mai mare respect despre regele Carol, pe carele îl presenta ca pe regeneratorul Ro­mâniei. Acesta este adevărul. O chestie nelămurită. In „Drapelul“ de la 4 Novembre nu aflăm următorea no­tiţă : „Un redactor de la „Independenţa Română“ a avut un interview cu I. P. S. S. Metropolitul Primat Iosif Gr h e o r­­­g i a n pentru a afla motivele cari au făcut pe I. P. S. S. să nu trimeta Mitropoliei din Sibiiu condolențe cu ocasia morții Metropo­litului Miron. „Primatul României a răspuns că n’a condolat din cauză că Metropolitul Miron nu a credut cu cale să ia act de notificarea ce i-a trimis cu ocasia realegerei sale ca pri­mar, deci o convenienţă elementară obliga pe I. P. S. S. să se abţină de la ori­ce mani­festare cu ocazia doliului din Ardeal. „Cu tot respectul ce se cuvine I. P. S. Sale — adauge aci „Drapelul“ — vom observa, că atunci când moartea răpeşte pe cine­va, ori­ce disentimente dintre cei vii şi cel mort, trebue să înceteze. „Ni se pare că nimic nu poate fi mai creştinesc ca acesta. „Mai avem încă ceva de adăugat. Cre­dem că, afară de motivele indicate, I. P. S. S. a avut şi altele! Cel puţin aşa ar re­­sulta din acte pe care le posedăm şi pe cari la nevoe le-am putea produce“. Observăm din parte-ne, că „Tribuna Poporului“ de la Arad a reprodus în nume­ral seu de Duminecă (6 Nov. n.), aceasta no­tiţă a „Drapelului“,­­ dar numai până la mijloc, iar observările serioase şi demne ale­­jiarului după care reproduce, i n t­e­n­ţ i­o­­n a­t le reface ! La observările „Drapelului“ mai adau­­gem şi noi modesta întrebare la adresa I. P. S. Sale metropolitului Primat Iosif Ghe­­orgian: Se ne spună anume: când şi pe ce cale a notificat înalt Preasânţia Sa reocuparea tronului de Metropolit-Primat al Ungro-Vlachiei reposatului metropolit Miron ? Pentru că noi seim din acte, că pretinsa notifi­care nu s’a făcut conform usului observat până aci chiar şi în România, şi la patriar­­chia din Constantinopol, şi la metropolia din Cernăuţi şi la patriarchia din Carloveţ, — prin urmare reposatul metropolit Miron, ca­rele nici când n’a contribuit la lucruri ne­corecte în biserica ortodocsă, nici n’a putut lua act de pretinsa notificare, la lucrări, culcat pe un divan, într’o chilie alături cu sala şedinţelor, de unde asculta desbaterile şi da informaţiunile ce i se cer nu. „Ast­fel, Metropolitul Miron a crescut şi înmulţit aşedămintele credinţei naţionale, pe care o transmite poporului seu îngrădită într’o cetate tare, care poate sfida marea is­pitelor şi viforul furiei vrăşmaşilor neamului nostru, cu siguranţă, asemănat devizei: „In tempestate Salus“... „Dar sufletul acestui mare ierarch al neamului nostru, trecea peste hotarele strimte ale eparchiei Sale, când era vorba de cre­dinţa Bisericei ortodoxe române şi de cinstea neamului, înfierând nelegiuirea cu totă greu­tatea sfinţitei Sale judecăţi archipăstoreşti. „In aceste momente de jale generală a a fraţilor noştri de peste munţi, ca prinos al recunoştinţei noastre vecinice, cu sufletul plin de umilinţă ne plecăm genunchii în faţa sicriului marelui Archipăstor“. t­ELEGRAFUL ROMAN. Din presa română. — Asupra morţii Metropolitului — „Epoca“ de la 21 Octobre n. pu­blică în fruntea numărului său încă următorul articol: Astăz­i se conduc în Sibiiu, la lăcaşul de veci, rămăşiţele pământeşti ale unuia din­tre cei mai mari ierarchi ai Bisericei orto­doxe şi ai neamului românesc. „I. P. S. Archiepiscop Miron­iu, de fapt, al doilea Metropolit ortodox al Români­lor de peste munţi, de la restabilirea Sfinţitei Ierarchii naţionale, căci imediatul Său înainte-mer­getor şi părinte sufletesc, Me­tropolitul Ivacicovici d’abia ales, părăsi sca­unul din Sibiiu, spre a se întrona Patriarch al Şerbilor la Carlovitz. „Ast­fel Metropolitul Miron luă în rea­litate succesiunea uriaşe a marelui Andreiu Şaguna, întemeietorul metropoliei române a Transilvaniei şi Ungariei, în nişte îm­prejurări deja destul de grele pentru neamul românesc sub corona Ungariei, peste care începuse a se încătuşa lanţurile maghiarismului desfrînat prin dualism. „Pe când Metropolitul Andreiu, mai norocit de împrejurări, favorizat de Curtea imperială, a cărei „persona gratissima“ era, a putut trage prielnic brazda adâncă, în care a sădit aşezămintele bisericeşti şi culturale ale poporului său, Metropolitului Mi­ron i-a revenit grăita sarcină a creşte gingaşele mlădiţe şi a le feri de seceta pustiitare a maghiarizmului. „Pătrarul de veac al archipăstoririi sale a fost o luptă crâncenă cu duşmanii veduţi şi ne­­veduţi ai Sfintei noastre Biserici naţionale, pe care fericitul întru pomenire Metropolit Miron a dus’o nepregetat şi fără răgaz. „In timpul din urmă, bătrân şi cu sănă­tatea sdruncinată, n’a părăsit o clipă cârmu­irea navei sale, şi pe timpul ultimului con­­sistor mitropolitan, fiind bolnav, a luat parte * Completare. In numărul nostru trecut s’a făcut, la lista deputaţiunilor cari au condolat la prea stimata familie Cosma din incidentul perderei înaltului seu Unchiu, fericitul Metropolit Miron, — o regretabilă omisiune. Printre deputaţiunile cari au con­dolat, a fost, între cele dintâi, şi deputaţiunea „Reuniunii femeilor române din Sibiiu" în personele stimatelor doamne Stroia, Voibean şi Vecerdea, cea­ ce grăbim a întregi prin acesta. — Ni­ se comunică mai departe, că la înmormântarea fericitului întru Domnul Me­­teopolit Miron, au mai participat din trac­­­tul Mediaşului şi domnii preoţi : loan Fodorean din Moşna, Teofil Holerga din Frâna, Dionisiu Chendi din Şaroş şi Ilie Ciuruga din Şeica-mare. Revistă Externă Intre Bulgaria şi România. S’a notat şi s’a comentat mult în lumea politică bulgară, că miniştrii bul­gări n’au pomenit în mesagiul tronului nimic despre vizita prinţului bulgar la Curtea României. In vreme­ ce despre aceea, că Principele a făcut vizite în Rusia şi în Muntenegru, au amintit România a fost lăsată la o parte. Faptul e considerat ca nedibaciu, căci, cric oamenii politici, bunele rela­­ţiuni între Bulgaria şi România sunt tradiţionale. Linia ferată transsiberiană. E cunoscută imensa importanţă în desvoltarea raporturilor ulterioarei comunicaţiuni, a liniei ferate conduse peste Siberia. Dăm după „Za Rouma­­nie” cele mai noue informaţii în pri­vinţa aceasta. Punctul, care se va distinge în cel mai scurt termin, este portul Arthur. Şinele sunt puse pănă la ţărmurul vestic al lacului Baikal, în jurul că­ruia se va începe clădirea mai de­parte încă în primăvara viitoare. Scopul este strategic şi politic. Deocamdată linia va servi pentru transportul emi­granţilor dincolo de Baikal, pentru îm­­popularea Mandzsuidei. Guvernul rus pune toata îngrijirea în scopul ajuto­rării familiilor emigrante, pentru a cu­ceri terenul prin colonisare şi nu prin lupte. Se nu fim prea „radicali“! — O voce din popor. — Din tractul Lupşei, Oct. 1898. Patra unghiulară a esistenţei noa­stre ca popor, sunt datinile şi mora­vurile. Două mii de ani s’au scurs în noianul veciniciei de când pe măreţele plaiuri a patriei străbune râsună doina Românului şi se înalţă ca „bună mi­­rasmă duhovniceascâ“ jertfa sa la tro­nul divin. Popoare au venit, popoare s’au dus, ameninţând a ne înghiţi ca nemilos povoiu. Dar noi sentinelă am avut, ce­tate am avut, în care ne-am scutit, aşa că pănă in internul vieţii fami­liare, nici o tentaţiune n’a putut întră. Şi acesta cetate au fost datinile şi obi­ceiurile poporale. Tenacităţii cu care poporul român a ţinut la datinile şi obiceiurile sale, avem a mulţumi, dacă noi mai esistăm ca Români. A ţinut şi­­ nu a perit! Er’ acum ? Nori grei şi înfricoşaţi se ridică. Torenţii nasc valuri, cari înfricoşat vuesc în jurul nostru, voind a ne strica naia bisericeasca şi naţională. Ţinta distrugerei sunt tocmai datinile şi obiceiurile ere­mite dela moşi-strămoşi. Ţeranul român nici­odată n’a fost pus, în ce privesce conservarea mora­vurilor sale străbune, la mai grea în­cercare ca chiar in­­jilele noastre. Are el oare şi acum virtutea de a resista tentaţiunilor ? Putem să ne mângăem cu cre­dinţa, că şi din astă mai nouă luptă pentru asistinţă, va eşi biruitor? Răspunsul nu poate fi decât foarte posomorit în colorile sale. Sub firma culturei moderne a­m prins a resfira mereu din ceea­ ce comoara nesecată a fost pentru noi: datinile şi mora­vurile străbune. Şi, durere! clasele mai culte a noas­tre în loc de a veni într’ajutor popo­rului, nu odată mână apa pe mâra duşmanului. Iau de pildă datinele religiose. Sunt unii „moderni“ între noi, cari în loc de a îmbărbăta poporul, în loc de a fi esem­plu viu naintea aceluia, merg pănă a’l ocări, că de ce mai ţine la „rugini“, de ce nu le lapădă? Moravurile religiose a ţeranului le atribue „superstiţiunilor“ nebasate! Ba, trist, chiar şi numărul „ateiştilor“ par’că vrea să facă spor între noi, nu­mai fiind­că aşa e „moda“ ! Nu neg, că ar fi unele de îndrep­tat în datinele şi moravurile religioase ale poporului, dar aşa după cum se procede la noi, e prea „radical", prea pe căi necorecte. Pe lângă atare sisteme, cu ce e „rău“ se perde deodată şi „diaman­tul“ , ce potopul secolilor trecuţi n’a putut mătura, se espune a se perde sub influenţa unui curent primejdios cultural. Inimicii esterni la toate ocasiunile afirmă, că preoţimea noastra ţine popo­rul în „superstiţiuni“, ca să’l poatá es­­ploata şi domina. Nimic mai neadevărat ca aceasta aserţiune. Nu „superstiţiunile“, ci mo­ravurile cele bune şi datinile religioase sunt acele, la ce preo­ţimea noastra îndemnă po­porul! Vai! Dar cât de mic este spriji­nul în acesta instiinţă din partea in­teligenţei chemate a ocroti interesele culturale ale poporului! Ce face şcoala, a cărei chemare este cu deosebire a creşte tinerimea în spiritul tradiţiunilor străbune ? In general luat, şcolele noastre îşi împlinesc chemarea în predarea reli­­giunei, — dar un fel de „radicalism“ se pare că vrea să-şi facă introducere şi în şcolele noastre, aşa pe neobservate. Acesta în consecvenţele sale ar fi cu mult mai funest, decum s’ar presupune. Pentru aceea, îndată ce observăm apa­riţia, e bine s'o luăm în privire şi s'o combatem încă la timp. Căci influenţa şcolelor se estinde nemijlocit asupra claselor de jos, cari au fost totdeauna pepiniera aspiraţiunilor culturale şi na­ţionale ale poporului român. Şi pe acestea trebue să le ferim cu jaluzie de idei scrintite „moderne“. Iată ce am observat anume, şi ce mă face să

Next