Telegraful Roman, 1898 (Anul 46, nr. 1-144)
1898-10-27 / nr. 118
472 Şaguna este și remâne cu noi: atunci mângâierea mea sufletescă va fi deplină , atunci gratitudinea mea pentru onorifica încredere a măritului Congres, va fi espresă în fapte, atunci după ostenelele chemărei mele, me voiu putea ruga lui Dejeu după cuvintele bătrânului Simeon : Acum dimite pe şerbul teu Domne în pace, ca veţtură ochii mei salut ca ce o ai trimis în faţa tuturor popoarelor, spre luminarea şi mărirea poporului teu român“. Da! iubire creştineasca şi frăţietate a reclamat el din capul locului în sinul bisericei noastre naţionale, şi ce a cerut el de la fiii bisericei a şi dat. Celelalte le-a spus destul de obiectiv autorul articolului din „Patria“. Sibiiu 7 Nov. , 1898. Metropolitul Ghenadie la înmormântarea metropolitului Miron. In două rânduri ne-am ocupat deja cu articolul tendenţios apărut în „Tribuna Poporului“ despre petrecerea metropolitului Ghenadie în Sibiiu, din tristul incident al înmormântării metropolitului nostru Miron. Nu vtiam atunci din ce îndemn s’a publicat acel articol plin de neexactităţi atât cu privire la exmetropolitul primat Ghenadie, cât şi la fericitul Metropolit Miron. Din fiarele din România aflăm însă, că domnul prim-ministru Sturdza ar fi avut om anume trimis aici, ca se spioneze pe metropolitul Ghenadie, și că după ce ar fi aflat că I. P. S. S. Ghenadie ar fi vorbit rău de el, a dispus însuși ca se apară articolul din „Tribuna Poporului“. Noi, cami după putinţă ne-am notat pe toate persoanele cari au participat la tristul act, afară de părintele metropolit Ghenadie, n’am văcut pe aici alt român din România decât pe dl căpitan N. Gorgănean, carele era tot în societatea I. P. S. Sale, şi carele poate fi cea mai bună mărturie despre toate faptele deplin corecte și vorbele I. P. S. Sale. Deci partea privitoare la „spionaj“ nu o credem, — credem însă că articolul a fost comandat, pentru că de atunci incoce vedem că s’a pus la cale prin d-nul Sturdza o goana înverșunată contra metropolitului Ghenadie. Se afirmă în amintita corespondenţă, că „sora în ziua înmormântării, Ghenadie a întrunit la cvartirul său în hotel, mai multe persoane amice, între cari se găsea şi dl Dr. Alexandru Mocsonyi“ şi că în convorbirile sale „se presenta ca victima regelui Carol, pentru că ar fi apărat ortodoxia în contra propagandei catolice “. Este adevărat, că sora după înmormântare, câţiva domni din cei ce participaseră la înmormântare, şi la pomană făcuseră cunoscinţa I. P. S. Sale, fiind la cină la hotelul „împăratul Roman“ după cină s’au dus de adio la I. P. S. Sa, carele îşi avea cuartirul în acelaşi otel, unde apoi au petrecut împreună până ce au luat un caiu, şi între aceia a fost şi redactorul nostru; nu credem înse ca autorul articolului din „Tribuna Poporului“ se fi fost între cei presenţi, pentru că dacă ar fi fost present, în faţa atâtor martori, între cari și un Alexandru Mocsonyi, n’ar avea curajul se afirme un neadevăr cum este acela: că metropolitul Ghenadie s’ar fi presentat ca victima Regelui Carol. Din contră, metropolitul Ghenadie totdeuna s’a esprimat cu cel mai mare respect despre regele Carol, pe carele îl presenta ca pe regeneratorul României. Acesta este adevărul. O chestie nelămurită. In „Drapelul“ de la 4 Novembre nu aflăm următorea notiţă : „Un redactor de la „Independenţa Română“ a avut un interview cu I. P. S. S. Metropolitul Primat Iosif Gr h e o rg i a n pentru a afla motivele cari au făcut pe I. P. S. S. să nu trimeta Mitropoliei din Sibiiu condolențe cu ocasia morții Metropolitului Miron. „Primatul României a răspuns că n’a condolat din cauză că Metropolitul Miron nu a credut cu cale să ia act de notificarea ce i-a trimis cu ocasia realegerei sale ca primar, deci o convenienţă elementară obliga pe I. P. S. S. să se abţină de la orice manifestare cu ocazia doliului din Ardeal. „Cu tot respectul ce se cuvine I. P. S. Sale — adauge aci „Drapelul“ — vom observa, că atunci când moartea răpeşte pe cineva, orice disentimente dintre cei vii şi cel mort, trebue să înceteze. „Ni se pare că nimic nu poate fi mai creştinesc ca acesta. „Mai avem încă ceva de adăugat. Credem că, afară de motivele indicate, I. P. S. S. a avut şi altele! Cel puţin aşa ar resulta din acte pe care le posedăm şi pe cari la nevoe le-am putea produce“. Observăm din parte-ne, că „Tribuna Poporului“ de la Arad a reprodus în numeral seu de Duminecă (6 Nov. n.), aceasta notiţă a „Drapelului“, dar numai până la mijloc, iar observările serioase şi demne alejiarului după care reproduce, i n tenţ ion at le reface ! La observările „Drapelului“ mai adaugem şi noi modesta întrebare la adresa I. P. S. Sale metropolitului Primat Iosif Gheorgian: Se ne spună anume: când şi pe ce cale a notificat înalt Preasânţia Sa reocuparea tronului de Metropolit-Primat al Ungro-Vlachiei reposatului metropolit Miron ? Pentru că noi seim din acte, că pretinsa notificare nu s’a făcut conform usului observat până aci chiar şi în România, şi la patriarchia din Constantinopol, şi la metropolia din Cernăuţi şi la patriarchia din Carloveţ, — prin urmare reposatul metropolit Miron, carele nici când n’a contribuit la lucruri necorecte în biserica ortodocsă, nici n’a putut lua act de pretinsa notificare, la lucrări, culcat pe un divan, într’o chilie alături cu sala şedinţelor, de unde asculta desbaterile şi da informaţiunile ce i se cer nu. „Astfel, Metropolitul Miron a crescut şi înmulţit aşedămintele credinţei naţionale, pe care o transmite poporului seu îngrădită într’o cetate tare, care poate sfida marea ispitelor şi viforul furiei vrăşmaşilor neamului nostru, cu siguranţă, asemănat devizei: „In tempestate Salus“... „Dar sufletul acestui mare ierarch al neamului nostru, trecea peste hotarele strimte ale eparchiei Sale, când era vorba de credinţa Bisericei ortodoxe române şi de cinstea neamului, înfierând nelegiuirea cu totă greutatea sfinţitei Sale judecăţi archipăstoreşti. „In aceste momente de jale generală a a fraţilor noştri de peste munţi, ca prinos al recunoştinţei noastre vecinice, cu sufletul plin de umilinţă ne plecăm genunchii în faţa sicriului marelui Archipăstor“. tELEGRAFUL ROMAN. Din presa română. — Asupra morţii Metropolitului — „Epoca“ de la 21 Octobre n. publică în fruntea numărului său încă următorul articol: Astăzi se conduc în Sibiiu, la lăcaşul de veci, rămăşiţele pământeşti ale unuia dintre cei mai mari ierarchi ai Bisericei ortodoxe şi ai neamului românesc. „I. P. S. Archiepiscop Mironiu, de fapt, al doilea Metropolit ortodox al Românilor de peste munţi, de la restabilirea Sfinţitei Ierarchii naţionale, căci imediatul Său înainte-mergetor şi părinte sufletesc, Metropolitul Ivacicovici d’abia ales, părăsi scaunul din Sibiiu, spre a se întrona Patriarch al Şerbilor la Carlovitz. „Astfel Metropolitul Miron luă în realitate succesiunea uriaşe a marelui Andreiu Şaguna, întemeietorul metropoliei române a Transilvaniei şi Ungariei, în nişte împrejurări deja destul de grele pentru neamul românesc sub corona Ungariei, peste care începuse a se încătuşa lanţurile maghiarismului desfrînat prin dualism. „Pe când Metropolitul Andreiu, mai norocit de împrejurări, favorizat de Curtea imperială, a cărei „persona gratissima“ era, a putut trage prielnic brazda adâncă, în care a sădit aşezămintele bisericeşti şi culturale ale poporului său, Metropolitului Miron i-a revenit grăita sarcină a creşte gingaşele mlădiţe şi a le feri de seceta pustiitare a maghiarizmului. „Pătrarul de veac al archipăstoririi sale a fost o luptă crâncenă cu duşmanii veduţi şi neveduţi ai Sfintei noastre Biserici naţionale, pe care fericitul întru pomenire Metropolit Miron a dus’o nepregetat şi fără răgaz. „In timpul din urmă, bătrân şi cu sănătatea sdruncinată, n’a părăsit o clipă cârmuirea navei sale, şi pe timpul ultimului consistor mitropolitan, fiind bolnav, a luat parte * Completare. In numărul nostru trecut s’a făcut, la lista deputaţiunilor cari au condolat la prea stimata familie Cosma din incidentul perderei înaltului seu Unchiu, fericitul Metropolit Miron, — o regretabilă omisiune. Printre deputaţiunile cari au condolat, a fost, între cele dintâi, şi deputaţiunea „Reuniunii femeilor române din Sibiiu" în personele stimatelor doamne Stroia, Voibean şi Vecerdea, cea ce grăbim a întregi prin acesta. — Ni se comunică mai departe, că la înmormântarea fericitului întru Domnul Meteopolit Miron, au mai participat din tractul Mediaşului şi domnii preoţi : loan Fodorean din Moşna, Teofil Holerga din Frâna, Dionisiu Chendi din Şaroş şi Ilie Ciuruga din Şeica-mare. Revistă Externă Intre Bulgaria şi România. S’a notat şi s’a comentat mult în lumea politică bulgară, că miniştrii bulgări n’au pomenit în mesagiul tronului nimic despre vizita prinţului bulgar la Curtea României. In vreme ce despre aceea, că Principele a făcut vizite în Rusia şi în Muntenegru, au amintit România a fost lăsată la o parte. Faptul e considerat ca nedibaciu, căci, cric oamenii politici, bunele relaţiuni între Bulgaria şi România sunt tradiţionale. Linia ferată transsiberiană. E cunoscută imensa importanţă în desvoltarea raporturilor ulterioarei comunicaţiuni, a liniei ferate conduse peste Siberia. Dăm după „Za Roumanie” cele mai noue informaţii în privinţa aceasta. Punctul, care se va distinge în cel mai scurt termin, este portul Arthur. Şinele sunt puse pănă la ţărmurul vestic al lacului Baikal, în jurul căruia se va începe clădirea mai departe încă în primăvara viitoare. Scopul este strategic şi politic. Deocamdată linia va servi pentru transportul emigranţilor dincolo de Baikal, pentru împopularea Mandzsuidei. Guvernul rus pune toata îngrijirea în scopul ajutorării familiilor emigrante, pentru a cuceri terenul prin colonisare şi nu prin lupte. Se nu fim prea „radicali“! — O voce din popor. — Din tractul Lupşei, Oct. 1898. Patra unghiulară a esistenţei noastre ca popor, sunt datinile şi moravurile. Două mii de ani s’au scurs în noianul veciniciei de când pe măreţele plaiuri a patriei străbune râsună doina Românului şi se înalţă ca „bună mirasmă duhovniceascâ“ jertfa sa la tronul divin. Popoare au venit, popoare s’au dus, ameninţând a ne înghiţi ca nemilos povoiu. Dar noi sentinelă am avut, cetate am avut, în care ne-am scutit, aşa că pănă in internul vieţii familiare, nici o tentaţiune n’a putut întră. Şi acesta cetate au fost datinile şi obiceiurile poporale. Tenacităţii cu care poporul român a ţinut la datinile şi obiceiurile sale, avem a mulţumi, dacă noi mai esistăm ca Români. A ţinut şi nu a perit! Er’ acum ? Nori grei şi înfricoşaţi se ridică. Torenţii nasc valuri, cari înfricoşat vuesc în jurul nostru, voind a ne strica naia bisericeasca şi naţională. Ţinta distrugerei sunt tocmai datinile şi obiceiurile eremite dela moşi-strămoşi. Ţeranul român niciodată n’a fost pus, în ce privesce conservarea moravurilor sale străbune, la mai grea încercare ca chiar injilele noastre. Are el oare şi acum virtutea de a resista tentaţiunilor ? Putem să ne mângăem cu credinţa, că şi din astă mai nouă luptă pentru asistinţă, va eşi biruitor? Răspunsul nu poate fi decât foarte posomorit în colorile sale. Sub firma culturei moderne am prins a resfira mereu din ceea ce comoara nesecată a fost pentru noi: datinile şi moravurile străbune. Şi, durere! clasele mai culte a noastre în loc de a veni într’ajutor poporului, nu odată mână apa pe mâra duşmanului. Iau de pildă datinele religiose. Sunt unii „moderni“ între noi, cari în loc de a îmbărbăta poporul, în loc de a fi esemplu viu naintea aceluia, merg pănă a’l ocări, că de ce mai ţine la „rugini“, de ce nu le lapădă? Moravurile religiose a ţeranului le atribue „superstiţiunilor“ nebasate! Ba, trist, chiar şi numărul „ateiştilor“ par’că vrea să facă spor între noi, numai fiindcă aşa e „moda“ ! Nu neg, că ar fi unele de îndreptat în datinele şi moravurile religioase ale poporului, dar aşa după cum se procede la noi, e prea „radical", prea pe căi necorecte. Pe lângă atare sisteme, cu ce e „rău“ se perde deodată şi „diamantul“ , ce potopul secolilor trecuţi n’a putut mătura, se espune a se perde sub influenţa unui curent primejdios cultural. Inimicii esterni la toate ocasiunile afirmă, că preoţimea noastra ţine poporul în „superstiţiuni“, ca să’l poatá esploata şi domina. Nimic mai neadevărat ca aceasta aserţiune. Nu „superstiţiunile“, ci moravurile cele bune şi datinile religioase sunt acele, la ce preoţimea noastra îndemnă poporul! Vai! Dar cât de mic este sprijinul în acesta instiinţă din partea inteligenţei chemate a ocroti interesele culturale ale poporului! Ce face şcoala, a cărei chemare este cu deosebire a creşte tinerimea în spiritul tradiţiunilor străbune ? In general luat, şcolele noastre îşi împlinesc chemarea în predarea religiunei, — dar un fel de „radicalism“ se pare că vrea să-şi facă introducere şi în şcolele noastre, aşa pe neobservate. Acesta în consecvenţele sale ar fi cu mult mai funest, decum s’ar presupune. Pentru aceea, îndată ce observăm apariţia, e bine s'o luăm în privire şi s'o combatem încă la timp. Căci influenţa şcolelor se estinde nemijlocit asupra claselor de jos, cari au fost totdeauna pepiniera aspiraţiunilor culturale şi naţionale ale poporului român. Şi pe acestea trebue să le ferim cu jaluzie de idei scrintite „moderne“. Iată ce am observat anume, şi ce mă face să