Telegraful Roman, 1903 (Anul 51, nr. 1-142)
1903-10-18 / nr. 115
Ar. 115 Sibiu, Sâmbătă 18/31 Octobre 1903 AmilLi. TELEGRAFUL ROMAI. Apare Marţia, Join şi Sâmbăta. ABONAMENTUL Pentru Sibiuu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luii 3 C. 10 fl. Pentru monarchie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa Administraţiunea tipografiei archidiepesane Bibiiu, strada Măcelarilor 34 Corespondenţele sânt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 34. Epistolele nefrancate se refusa. Articolii nepublicaţi nu se înapoiază. INSERTIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 84 fii., — de trai or 80 fii. rândul cu litere garaond Episcopiile noue. Itifiiiu, 29 Octobre u. Iu un articol al ziariului nostru în ajunul întrunirii congresului am vorbit despre necesitatea de a se accelera lucrările în afacerea cu episcopiile cele noue, a căror necesitate în mod serios nu se mai poate trage la îndoieli. Gestiunea acesta o a atins şi în cuvântarea cu care a deschis congresul I. P. S. S. Domnul archiepiscop şi metropolis şi prin cuvinte calde, prin cuvinte tşite de la inimă, prin cuvinte eşite din isvorul cel mai competent a atras atenţiunea deputaţilor congresuali asupra acestei cestiuni de interes vital pentru biserica noastră. Ca unul care cunoşte importanţa cestiunei, că turmei trebue să i se dee păstoriu bun, care să-şi pună sufletul seu pentru oi, păstoriu, care să stee în fruntea ei şi să o conducă pe cărările cele bune, al cărui glas să fie cunoscut, şi căruia cu dragoste şi cu încredere se urmeze, zicem, ca unul care mai bine cunoşte şi simte importanţa cestiunei, I. P. S. S. Domnul archiepiscop şi metropolit a făcut provocare la marele Şaguna, care nu odată a accentuat necesitatea episcopiilor noue, şi care nu odată a întrevenit la tron în favorul vederilor sale, şi care, ca se nu rămâna numai la contemplaţiuni dar’ nerealisabile, din creiţaruşii adunaţi aici în archidiecesa Transilvaniei, de la săracii de ardeleni, a pus temelia unui fond, din care cu timpul să se acopere unele trebuinţe ale episcopiilor ce se vor înfiinţa. Am creczut noi că provocarea la Şaguna, întrepunerea metropolitului, reclamele juste ale noastre ale archidiecesarilor vor afla resunet în inimile membrilor măritului congres, şi cestiunea se va continua cu demnitate acolo, unde a fost întreruptă în congresele anterioare. Aşa a fost ea contemplată şi de comisiunea organisatoare, aşa a fost ea presentată prin acea comisiune în plenul congresului, şi dacă membrii congresului tractau cestiunea din înălţimea, de unde a purces comisiunea organisatoare, dacă cu demnitate continuau pe basa propunerii comisunei organisatoare, noi azi nu am mai reveni asupra afacerii. Am crezut noi, că necesitatea de a se înfiinţa episcopiile cele noue, nu va mai fi trasă la îndoiela, că terminată fiind ea în sesiunile anterioare, nu va mai fi trasă din nou în discusiune, ca pe acestă temă să se mai facă vorbă, și să se mai agite spiritele. Dacă era vorba, ca și noi să mai punem în discusiune necesitatea de a se înființa episcopiile cele noue chiar și în formă ca apărare în contra celor ce trăgeau la îndoiela necesitatea înființării, ar însemna să revenim la o cestiune, peste care congresul a trecut în sesiunile anterioare, și care deci nu mai poate forma obiect de discusiune în sesiunile noastre congresuale. Dacă și noi am fi alunecat pe acest teren spre a reveni la lucruri decise deja, atunci și noi puteam lungi vorba și ne-am fi putut provoca la anteacte cu cari de bună seama și noi puteam face efect, dacă gândul nostru ar fi fost, ca prin vorbe lungi să perdem vremea și să apăram o causă sfântă, care nu pentru aceea se amână din unele părţi, fiindcâ nu s’ar recunoşte marea importanţă pentru binele bisericei. Pe când Marele Şaguna îndată după restaurarea ordinei publice după crâncena revoluţiune din anii 1848—49 lucra şi ostenia ajutat de cei mai buni români ortodoxi pentru restaurarea vechei noastre metropolii, duşmanii bisericei noastre înfiinţază aici în Transilvania o metropolie greco-catolică, căreia se mai adaugă noue episcopii una cu residenţa în Gherla pe teritoriul Ardealului, şi alta în Banat cu residenţa în Lugoj. Aceste 2 episcopii au fost făcute cu cugetul dat pe faţă, ca să-şi înmulţască credincioşii din şirul credincioşilor noştri. Şi dacă am fi spus noi fraţilor din diecesa Aradului, că în Transilvania părţile nordice pe lângă cea mai mare bunăvoinţă şi pe lângă cele mai mari jertfe nu se pot bine administra cu un singur archiereu aici în Ardeal, faţă de care greco catolicii pun 2 archierei, dintre cari unul cu residenţa în acele părţi; dacă am fi descoperit, că credincioşii noştri din acele părţi reclamă ajutoriu pe lângă pastoriul bun actual, căci sunt în pericol, ar mai fi putut cre esclama cu emfasă, că nu avem necesitate de alţi archierei ? Nu vorbim de părţile bihorene, nici de aceea întrucât în faţa episcopului greco-catolic din părţile acelea faţă cu agitaţiunile lui — şi ale unui cler în ajutoriul căruia anual stă un capital de preste 200.000 de coroane, poate suporta lupta consistoriul din Oradeamare în frunte numai cu vicariul actual. Nici despre părţile bănăţene nu vorbim; una însă nu o putem ascunde: dacă acolo s’a făcut o episcopie pentru a ne ataca pe noi, pentru ce noi nu am putea înfiinţa în Timişdra un consistori cu un episcop în frunte, dacă nu pentru alte trebuinţe de ale bisericei, cel puţin spre a ne apăra. Ne mărginim deci la cele puţine zise în afacerea aceasta, şi nu ne putem suprima durerea, că nu au fost considerate interesele mari ale bisericei, cel puţin în aşa formă, ca să nu se mai revină la discutarea necesităţii de a se înfiinţa episcopiile cele noue. Dacă tractam cestiunea în cadrul propunerilor făcute de comisiunea organisatore, căci altceva mai bun tot nu puteam face în congres în stadiul de azi al afacerii, cel puţin dam dovedi, că nu alte interese ne conduc, ci numai binele general al bisericei. Deslănțuirea pasiunilor tocmai la acastă cestiune pe noi ne-a atins dureros, căci după vederile noastre aceasta cestiune merită să fie tractată „sine ira et studio Trecută afacerea prin congres așa după cum a trecut, este datorința noastrâ a celor de la presă, să o urmărim cu bunăvoinţă, şi să cerem de la cei chiămaţi, ca să fie pătrunşi de binele general al bisericei, şi să caute a accelera resolvirea ei — accentuăm, în interesul bineînţeles al bisericei. Şi să facă tot ce zace în puterea noastră, şi în toate lucrările noastre să fim conduşi de interesele bisericei. Să facem cel puțin aceea ce putem, ca să nu se zică, că noi am zădărnicit din interese personale şi locale interesul și realizarea binelui general. Să ne creăm după puterile noastre organe de apărare, ca cel puțin în defensivă să dispunem de forțe egale cu neamicii bisericei noastre. Să ne grupăm cu încredere în jurul aceluia, care cu inimă curată şi cu multă abnegaţiune lucră pentru a pune în practică ceea ce a contemplat Marele Şaguna, şi pentru care a făcut îngrijire şi în partea materială în testamentul său. Să lucrăm în direcţiunea aceasta cu iubire, ca şi prin aceasta să ne arătăm că suntem fiii unei şi aceleiaşi biserici. FOIȘORA Din file vechi. (Fine), înțelesul manuscrisului cu fragmentul din legenda Copților e următoriul: Archulidas își avea originea dintr’o familie vechia nobilă, din Roma; tatăl său loan, mamă-sa Smilictice, creştini adevărați şi evlavioşi . Abia număra 12 primăveri, când moartea crudă răpi pe tatăl seu, „care în deplină linişte sufieteasca trecu în împărăția drepților*. Mândria de mamă vina pentru odorul inimei sale cel mai strălucit viitoriu la curtea imperatesca bizantină. După ce Archellides cercetă școllele din Roma, mamă-sa î l trimite, însoțit de doi servitori, cu multe scumpeturi, în Grecia, ca să se deseverească în ale științei. Pe mare sufere naufragia. Dzeu însă nu ’1 lasă pradă valurilor turbate, ci îl mântue la uscat. Intrămându-se puţin ispiteşte limanurile mării, spre a afla un adăpost mai scutit, mai sigur. Cercetând el pe maluri dă de-odată peste un cadavru plin de viermi, care 'i invedereza toat nimicinicia şi deşertăciunea vieţii acesteia, lutr’atâta se amăreşte, în cât se decide să renunţe cu totul la viaţa lumească, şi se trăiescá numai şi numai „împărăţiei ceriurilor“. Ispitind mai afund locurile acelea, ajunge într’o zi pănă la o mănăstire; era mănăstirea „sfântului Romanius“. Văzând traiul şi lucrul monachilor, se hotăreşte a sa face şi el calugăr. Roaga pe stariţ, numindu-1 tată, se1 primesca în mănăstire ca monach, căci de nu, pentru viaţa lui el va da socotălă Tatălui din ceriu „în ale cărui mâni se află ajutoriul şi îngrijirea mea“. Stariţul cât ce-l zăreşte observă la el ceva supranatural, o lumină sfântă ce îi flutura în jurul capului, autfind înse vorbele lui nu șovăește, ci îl primește cu bucurie în tagma monachală Când fnsé se între în capela mănăstire!, Archellides depune un jurământ, că de aci încolo față femeieasca nu va se mai vadă; mai bine mérte. Purtarea lui era sfântă; odată nu eșia din voia Tatălui sfânt şi din poruncile mănăstirei. Prin purtarea lui în curând ajunge la cel mai înalt grad de perfecţiune creştinască, şi Dzeu îl investeşte cu darul de a face minuni. Vindeca oameni (bărbaţi) de orice bala erau cuprinşi. — Vestea despre minunile lui străbate pănă în mari depărtări, şi mii de oameni curg la dânsul, ca să-şi ispăşască păcatele, să se vindece de boalele trupeşti şi sufleteşti. Acasă mamă-sa aştepta cu mare dor vre-o ştire de la fiul ei, „al cărui nume, dulce e buzelor ei“, dar’ în zadar. Necăpătând nici o veste, îşi pierde nădejdea de a -1 mai vedea şi '1 jeleşte bocindu-1 ca pe mort: „Plâng şi mă jeluesc după fiul meu Archellides, pe care îl miresc; fraţilor şi cunoscuţilor, jeluiţive şi plângeţi cu mine meartea iubitului meu fiu !“ Deodată cu nădejdea însă îşi perdii şi liniştea; o căuta pretutindenea, în jale, în veselie, — nicăiri înse nu o afla, ci numai în fapte de caritate creştinască. In lapidarea de sine. Trăia numai pentru alţii. Milostivia pe cei săraci şi neputincioşi. Zidi şi u aşii pentru peregrini, şi se hotărî să vieţuiască în el, ferită de sgomotul şi valurile vieţii lumeşti. Se întâmplă că într’o zi se poposesc nişte călugări din mănăstirea „sfântului Ramanius“. Vecjând ei mai mulţi bolnavi în asii, se adresară cătră stăpâna asilului, cu cuvintele: De ar putea neputincioşii aceştia merge la „Apa Ramanius“, unde este sfântul Arcbellides, nu ar mai suferi, căci Sfântul face rugăciuni şi îi vindecă, pentru că Dzeu este cu el“. Mama, prinzând astfel de graiii din limba călugărilor îi rugă să-i spună mai multe despre sfântul acela, unde şi cum e? Căci ar voi şi ea să mérge la el, căci sufere de o greabălă sufletéasca. Ea recunoscu în sfântul descris de călugări pe fiul ei, crezut mort, şi dorinţa de a merge la el, de a ’1 vedea, de a '1 îmbrăţişa şi stringe la sinul ei de mamă, o neastâmpăra. Acum îl vedea cum se ruga pentru cei neputincioşi, acum, cum o îmbrăţişază,— şi plângea de bucurie. In zadar se străduiau acum „sfinţii părinţi“ să o abată de la gândul acesta, declarându-i că sfântul nu va suferi să i se înfăţişeze chip de femeie. Ea nu-i mai ascultă. Merge la episcop, îi încredinţază tata averea, căci „eu merg la Archellides, odorul inimei mele, care e sfânt; merg şi mă fac călugăriţă şi bucuria mea va fi mare“.. Ajungând la „Apa Romanius“ trimite vorbă stariţului, fiului ei, că mama lui îl caută, să vină să o vadă şi să-i vorbască. Archellides prinzând vestea despre sosirea mamei sale, se cutremură. In sufletul seu puterea jurământului începe luptă cu iubirea. Disolvarea dietei ? E aproape o săptămână de când contele Tisza István a primit de la Corona mandat pentru formarea noului guvern, și totuși crisa nu numai că nu e delăturată, ci se pare chiar a fi pe calea spre ultima etapă, după care numai disolvarea dietei ar mai putea să urmeze. Vestea despre designarea contelui Tisza la postul de ministru-president a produs adecă ferbere mare în sinul oposiţiei şi — întră apponyişti. In oposiţie, sigur din causă că Tisza fiind de obşte considerat ca representant al guvernării energice, al aşa zisei politice „de mână tare*, oposiţionalii se tem că sub el vor fi ţinuţi în frâu şi nu-şi vor mai putea juca membrele obstrucționiste după placear" Intre apponyisti designarea a provocat resens primo loco pentru că prin venirea la putere a contelui Tisza prospectele contelui Apponyi de a fi barem ministru de interne, dacă nu ministru-president, sunt de nou spulberate. Acestea sunt adevăratele motive ale resensului, pe când cele mărturisite : că Tisza prin angajamentul luat, de a eoopera modificări în proiectul de „program militar* al partidului liberal în sensul vederilor Coroanei, „a tradat* interesele „naţiunii“ faţă cu „veleităţile* ale- I solutistice ale „camarilei“, că programul seu