Telegraful Roman, 1906 (Anul 54, nr. 7-142)
1906-10-26 / nr. 117
Nr. 117 Sibiiu. Joi 26 Octomvrie (S Noemvrie) 1906 Anul L11 . TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. * Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6C. Abonamentele şi inserţiunile să se adreseze Administraţiei tipografiei arhidiecezane, Sibiuu, str. măcelarilor 45. Corespondenţele să se adreseze Redacţiei „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicaţi nu se înapoiază. INSERŢIUNILE. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 80 fii. rândul cu litere garmond. Nr. 7764 Şcol. 1906 [2711 2—3 Concurs. Din fundaţiunea Dr. Absolon lodea au ajuns în vacanţă 4 sti- ■jL pendii de câte 120 coroane, pentru ocuparea acelora se publică concurs cu terminul de 80 de zile de la prima publicare. Cererile de concurs au să fie înaintate la conzistorul arhidiecezan instruite cu următoarele documente : a) carte de botez; b) testimoniu școlar din anul intim de școală; c) testimoniu de paupertate; d) eventual alte documente recomandatoare. Cererile intrate după expirarea terminului nu se pot lua în considerare. Sibiiu, din şedinţa consistoriului arhidiecezan ca senat şcolar ţinută la 20 Octomvrie 1906. Consistorul arhidiecezan. Principiile funulamentale IL , ale civilizaţiuniei. ^ VI. Nietzsche e un cugetător strălucit şi original german, un om cu facultăţi însemnate şi multilaterale. . El e critic, poet, filolog, şi la urmaş şi filozof. Ca temă fundamentală p pentru activitatea sa literară şi filozofică îi serveşte lupta neîmpăcată şi deschisă în contra creştinismului. Nietzsche crede, că tot răul din viaţa modernă, întreaga mizerie a civilizaţiunei noastre vine de acolo, că ne-am supus şi subordonat cerinţelor evangelice ale iubirei, blândeţei, şi ale milosteniei. Pe seama omenirei abia atunci are să se deschidă o perspectivă splendidă, — după părerea sa, — când omenirea va scutură cătuşele morale în cari a băgat-o Isus Cristos. Daţi omului teren liber şi extindere deplină, — zice Nietzsche,— scăpaţi-l de înşelătoarele icoane ale conştiinţei, onoarei şi ruşinei. Recunoaşteţi îndreptăţirea tuturor bol- Adurilor şi pasiunilor sale, şi vă veţi minună de bogăţia forţelor ce le va putea desvoltă. Zeci de oameni, poate chiar sute şi mii dintre cei slabi se vor prăpădi, vor fi striviţi în lupta aceasta, dar pentru aceea învingătorul adăpat din sudoarea şi sângele lor, se va ridică peste cadavrele lor ca peste nişte trepte şi va pune bazele unei rasse noui de fiinţe omeneşti! . . . Fiinţa aceasta apoi nu va mai fi om, ci „supra-om“. (Uebermensch). Flozofia lui Nietzsche e încheierea teoriei lui Darwin. După Darwin, întreaga scară lungă a fiinţelor vieţuitoare, începând dela organismul cel mai de rând, pănâ la cel mai de frunte, pănă la om, nu ei alta, decât un lanţ neîntrerupt de treceri dela o formă la alta. In lupta pentru existenţă, — fiindcă e totdeauna mai multă foame decât mâncare menită să stâmpere foamea, — se perfecţionează tot mai mult organismele. Numai exemplarele cele tari, acomodate pentru orice luptă, i se pot susţine, celelalte vin nimicite, se prăpădesc singure din lipsa de intremânt. Dar orice prioritate câştigată, rămâne în posesiunea organismului, pe baza legii de moştenire. In curs de veacuri se adună la unul ori altul dintre soiurile de animale atâtea semne demarcaţionale, încât se formează un tip nou, mai perfecţionat. Cu acesta se repeteşte aceiaşi procedură. Alegerea naturală a fiinţelor celor mai acomodate spre a purtă lupta pentru existenţă şi legea de moştenire nu împedecă lucrarea aceasta nici pentru un moment. Astfel, perfecţionându-se mereu, lumea organică a dat naştere tipului omenesc. O astfel de teorie, chiar dacă lăsăm cu totul la o parte exactitatea sau greşala premiselor fundamentale, nu o putem privi deloc de executată. Nietzsche s’a supus sarcinei de a o execută pănă în ultimele consecinţe, el a pus punctul pe viu. Dacă omul, în urma unui lanţ lung de forme perite, vine pus în legătură nemijlocită cu măimuţa, dacă omul s’a născut din măimuţă, tocmai aşa cum măimuţa s’a născut la timpul său din alte organisme mai de rând, de ce să rămânem atunci staţionari la om ! Dacă nu la moment, dacă nu mâne, dacă nu peste o sută de ani, apoi sigur oarecândva trebue să vină o fiinţă cu mult mai acomodată pentru viaţă, cu mult mai perfectă decât omul!.. A conduce oamenii pe calea aceasta, spre scopul iidicat de titani, de semizei, e o problemă atât de mare, — crede Nitzsche, — încât la rezolvarea ei nu trebue să ne lăsăm influenţaţi de pretenziunile religiunii, ale moralei, conştiinţei şi ale datorinţei. Cu cât mai mult rău se produce în lume, cu atât mai mare forţă şi energie se desvoaltă şi cu atât mai curând apare în lumea supra omului. „Fiţi tari, — aşa porunceşte Nietzsche învăţăceilor săi, — şi nu vă lăsaţi seduşide milostenie, compătimire şi iubire. Apăsaţi pe cei slabi, ridicaţi-vă peste cadavrele lor, voi, fii ai unei rasse superioare! Idealul vostru e „supra-omul ! O teorie îngrozitoare! Nu cei buni triumfeaza, ci cei mai tari, cei răpitori. Ce e bun, iubirea şi adevărul, trebue să se retragă şi să facă loc forţei, neruşinării şi viţiului. Dionisie, tiranul din Siracuza, Irod, Nero, etc. sunt reprezentanţii ideilor lui Nietzsche, şi ale nietzscheanismului! Dar unde rămâne fericirea promisă de ştiinţă pe seama tuturor membrilor familiei mari omeneşti? Unde rămâne triumful supremelor principii, al iubirii şi al adevărului ? Unde rămâne altruismul lăţit pretutindenea ? De ce nu aduce ştiinţa deodată cu înaintarea materială şi o corecţiune pe seama moravurilor? De ce nu smulge răul din rădăcină ? Ei, aceasta nu e treaba ei! Fondul păcatului e de provenienţă morală, iar ştiinţa e cu totul neputincioasă faţă de răul moral. Ştiinţa poate să spargă stânci, poate să întindă metalurile în lespezi subţirele, dar nu poate să moaie o inimă omenească crudă şi împetrită. Toate invenţiile frumos sunătoare, gloria epocei noastre, sunt după determinaţiunea lor internă foarte mici, lucruri bagatele, faţă de scopurile cărora vreau să slujască, întreaga lor misiune e aceea, să propage eminamente şi exclusiv înaintarea materială, puterea omului asupra forţelor naturii, îngrămădirea de bogăţii şi de comodităţi externe. Apostolii şi filozofii cari au predicat despre înfrăţirea popoarelor, cari au proclamat drepturile omeneşti, şi-au împlinit chemarea fără firuri telegrafice ori telefonice, şi încă cu succes vădit. Iar milioanele de sârme, cari ţin în zilele noastre legat universul întreg ca într’o ţăsătură de paianjin, servesc eminamente înşelătorului joc de bursă şi flecăriilor gazetăreşti asupra jocului politic al liliputanilor etici. Pe scurt, cunoştinţa, ştiinţa, e o unealtă, care aduce binecuvântare, dar aduce şi răutate, după cum adecă o întrebuinţăm. Ştiinţa a descoperit praful de puşcă, pe care pacinicul cetăţean din China, despărţit de lume prin ziduri mari, l-a întrebuinţat veacuri dearândul numai pentru distrugere, la focuri bengalice. Războinicul European însă, după ce a atins culmea culturii, privind cu dispreţ la Chinezul înapoiat, a inventat pe lângă pravul de puşcă (cunoscut de mult de Chinezi) încă şi puşca, tunul şi granatele, şi pentru fabricarea acestora cheltueşte miliarde, ca cu invenţii făcute de Schwartz, Chassepot, Berdan, Mauser, Martini, Armstrong, Hochkin, Maxime, Krupp, şi mulţi alţii, al căror număr e leghion, se poată nimici milioane din fraţii săi! Dacă asemănăm cuantitatea prafului de puşcă, a dinamitei, a piroxilenului, întrebuinţat la asedieri şi bombardări, la nimicirea locuinţelor pacinice omeneşti, cu cuantitatea materiilor explosive întrebuinţate în scopul apropierii pacinice între popoare, anume pentru facerea de tunele, deschiderea de trecătoare între munţi, delăturarea stâncilor de sub ape, etc., ce trist testimoniu trebue să dăm Europei, centrului cultural, din punctul de vedere al desvoltării morale a omului! ! George Missail Din Bucureşti vine ştirea, că prez. societăţii „Transilvania“, inimosul Român George Missail a încetat din viaţă Dumineca trecută. A murit în vârstă de ani, după o viaţă trăită în profesarea principiilor naţionale învăţate de la dascălul său S. Bărnuţiu. A ocupat mai multe funcţiuni în magistratura României, în ministeriele justiţiei, a fost secr. ministerial, primgrefier al curţii de cassaţie şi deputat şi în timpul din urmă prez. al societ. „ Transilvania“. Odihnească în pace. De la societatea Petru Maior. Dezvălirea bustului Ului Al. Mocsonyi. Budapesta, 4 Noemvrie. Regretatul sculptor A. Liuba a turnat înainte cu vre-o doi ani în chip bustul Ilustrităţii Sale dlui Al. de Mocsonyi, care a ajuns proprietatea societăţii P. Maior din Budapesta. Din mai multe cauze dezvălirea bustului acestuia nu s’a putut face în mod solemn pănă acum, în 22 Octomvrie st. v. tocmai când dl Mocsonyi împlinea respectabila vârstă de 65 ani. Dezvălirea s’a făcut cu toată cuviinţa şi într’un mod demn atât de numele dlui Mocsonyi cât şi de nimbul societăţii literare, care strânge în un mănunchiu pe toţi tinerii noştri români din Pesta. La solemnitate a luat parte şi acea fracţiune a coloniei române de aici, care dovedeşte interes pentru societate. Intre străini am putut semna pe dl D. Brediceanu, deputatul, cu unul din Grachii D- sale. Dintre tinerii din Pesta erau mai puţini decât se credea. In general însă a fost lume multă, atât de multă de nu mai încăpea în localurile sfinte ale societăţii. Preşedintele societăţii, P. Nistor, student în medicină, a arătat în cuvântul său de deschidere ce ne leagă pe noi de dl Mocsonyi, şi de ce am ţinut mult să-i avem bustul: dl Mocsonyi e pentru orice Român de la noi un simbol al muncii şi e firesc lucru ca tinerimea să-şi lege sufletul de un astfel de om. Mai pe larg inzistă asupra activităţii filozofice a dlui Mocsonyi studentul în litere Onisifor Ghibu, arătând, că N. S. este între cei dintâi la noi, cari au produs ceva pe terenul literaturii filozofice şi nădăjduind că dl Mocsonyi îşi va încorona activitatea d-sale prin închegarea în studii sistematice a ideilor şi cunoştinţelor Domnisale*). Apoi s’a cântat şi declamat. Cu acest prilej cei de faţă au putut descoperi un artist adevărat îh N. Brătianu, care audiază cursurile la conservatorul de muzică, şi de declamaţie de aici. Dânsul a declamat „Moartea lui Gelu“ de Coşbuc, apoi a cântat o compoziţie de a sa: „Dorurile mele“, poezie de Goga. Are o voce minunată, înfăţişare cât se poate de atrăgătoare, talent pentru cântare şi pentru declamaţie, râvnă multă şi ce-i de necrezut — nu-i de loc mofturos. In acest tinăr artist teatrul nostru a găsit — sperăm — pe cel mult aşteptat. Dacă nu-’l vor descuraja cei chemaţi a-’l încuraja, se va vedea mai curând sau mai târziu, că acestea nu sunt laude, pe cari nu le-ar merita. ' 1 ■ A mai cântat şi P. Mărcuş frumoasa compoziţie de Dima, „Mugur mugurel“, iar corul Răsunetul Ardealului de Vidu„ şi în sfârşit orhestra un pontporiu şi la urmă — marşul nostru naţional, întreaga solemnitate a avut în adevăr un aer sărbătoresc. S’a dat o dovadă mai mult, că în sinul societăţii P. Maior se lucrează şi se cultivă şi sentimentele, de recunoştinţă şi de solidaritate. Lunae«, care a luat parte s’a depărtat cu această, convingere, — şi cu gândul de a da a,scultare propunerei făcute la sfârşit de prezidentul societăţii de a înfiinţa o reuniune de cântări mixtă, care să debuteze pentru întâia oară în luna viitoare când se va organiza o sărbare literară muzicală în amintirea patronului societății P. Maior. *) Conferența se va publică în ziarul nostru.