Telegraful Roman, 1906 (Anul 54, nr. 7-142)

1906-10-28 / nr. 118

# ♦ m ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Ar. 118 Sibiiu, Sâmbătă 20 Octomvrie (10 Noemvrie) 1906 Anul LH Apare Marţia, Joia şi Sâmbăta. Abonamentele şi inserţiunile să se adreseze Administraţiei tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondenţele să se adreseze Redacţiei „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicaţi nu se înapoiază. I N S E R Ţ I U N I L E. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond. Nr. 7764 Școl. 1906 [2711 33 Concurs. Din inundaţiunea Dr. Absolon Todea au ajuns în vacanţă 4 stipendii de câte 120 coroane, pentru ocuparea acelora se publică concurs cu terminul de 80 de zile de la prima publicare. Cererile de concurs au să fie înaintate la conzistorul arhidiecezan instruite cu următoarele documente : a) carte de botez; b) testimoniu școlar din anul ultim de școală; c) testimoniu de paupertate; d) eventual alte documente recomandatoare. Cererile intrate după expirarea terminului nu se pot lua în considerare. Sibiiu, din şedinţa consistoriului arhidiecezan ca senat şcolar ţinută la 20 Octomvrie 1906. Consistorul arhidiecezan. Principiile fundamentale ale civilizaţiunei. VII. Luminarea exclusiv ştienţifică nu e alta decât o dresare a minţii. Şi dacă omul, a măsurat naturii sale, de individualitate răpitoare, deşteptiunea aceasta primită de la ştiinţă îi ascute numai dinţii şi îi întăreşte ghiarele. Raţiunea pregăteşte şi lucră terenul plin de alte multe forţe. Raţiunea, mintea, e numai executiva, pe când puterea legiuitoare, forţa de conducere, resede în inimă. Evangelia a spus-o înainte cu 19 veacuri, că „din inimă vin gândurile rele“. Dar din inimă vin şi gândurile bune'-'- / Propovăduitorul dumnezeesc al inimei, Isus Cristos, mântuitorul, a fost primul care a arătat lumii, că spiritul omului, mintea, este singurul izvor de viaţă socială, politică şi istorică, şi că cu cât mai desăvârşit este acest izvor, cu atât mai desăvârşit e şi ceea ce iese din el, ceea ce produce omul. „Dacă voiţi să se schimbe viaţa voastră, — zice legea creştină, „ căutaţi şi vă schimbaţi voi întâiu. Educaţi-vă inimile!“ O viaţă frăţească, plină de iubire, împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, e foarte cu putinţă, numai cât nu trebue să o căutaţi în ceva ce se află în jurul vostru, în nimica ce e în afară de voi, ci trebue să o căutaţi în voi, în inima voastră! Inima însă nu ofere teren pe seama influenţelor ştiinţei, ea e împărăţia religiunii . E cu neputinţă să se dee putere naturii etice a omului pe căi externe, mecanice. Ştiinţa nu poate determină niciodată pe om să-şi modifice voinţa. Erica şi sila poate să-l constrângă ca să abstec de la vre o acţiune păcătoasă, dar nu poate constrânge ca să renunţe la voinţa rea, care e o însuşire a internului seu, nesupusă influenţelor şi forţelor externe. Reînoirea morală... omului e condiţionată deci de voluntara supunere faţă de o putere care posede o atracţie atât de puternică, încât leagă conştiinţa, agită sentimentele şi înclinările, şi deşteaptă spre activitate tot ce e bun în ele, oferind posibilitatea triumfării părţilor mai înalte ale naturii omeneşti asupra celor mai de jos. O astfel de putere poate să dee omenirei numai religia evangeliei. Când ne vorbeşte evangelia despre Dumnezeu, ca despre iubirea desăvârşită şi adevărul absolut, despre raporturile sale cu lumea şi despre datorinţele noastre faţă de el, nu face alta decât ne umple sufletul de pioasă adorare faţă de suprema fiinţă, deşteaptă în noi iizuinţa de a ne face vrednici de iubirea lui şi ne îndeamnă la supunere voluntară faţă de legile sale, cari sunt legi morale neclintite. Creştinismul, numai el singur, împinge oamenii, — în numele sanctităţii supreme, care e Dumnezeu însuşi, — fără întrerupere înainte, spre desvoltarea morală ! De aici urmează, că supremul ideal universal al întregei omeniri este acela care ni se relevează cu ajutorul evangeliei: împărăţia lui Dumnezeu! Calea spre realizare o găsim în renaşterea, în reînoirea morală a întregei naturi spirituale omeneşti, în desvoltarea omului în direcţia, ca să privească lumea din punct de vedere creştinesc, în formarea, modelarea voinţei sale în spiritul iubirei şi al adevărului evangelic. Ca putere motrice pe calea aceasta serveşte religiunea. O concluzie de felul acesta nu poate fi deloc de sositoare pentru ştiinţă, iar aceasta nu are motiv să o combată. Ştiinţa îşi are sfera sa proprie de activitate, tot atât de respectabilă, în cadrele căreia orice rezultat produs, e în felul său o însemnată binefacere pentru omenime. Aceste două terene, terenul infiuinţat de religiune, şi cel infiuinţat de ştiinţă, luate în privire cu pricepere corectă, nu se contrazic, ci chiar se întregesc. Şi dacă se întâmplă ciocniri între reprezentanţii ştiinţei şi reprezentanţii religiei, ele se nasc totdeauna din neînţelegere, din incapacitatea de a se şti afirmă unul ori altul între limitele competenţei sale, din dorinţa de a trece pe teritor străin. Există o poveste, rămasă din evul mediu, despre doi cavaleri, cari s’au bătut în duel pe moarte şi pe viaţă, fiindcă fiecare ţinea pe contrarul său, după cea mai bună convingere, de — mincinos. S’au certat asupra colorii unei paveze, despre care unul spunea că e albă, celalalt că e albastră, şi ambii aveau dreptate. Pavăza avea adecă două feţe, şi pe fiecare faţă eră altcum văpsită, pe una în coloare albă, pe cealaltă în coloare albastră. Dacă acei doi cavaleri, priveau pavăza din ambele părţi, şi nu numai din una fiecare din ei, ori apoi, dacă aceasta n’a fost cu putinţă, în urma poziţiei ce o aveau, cel puţin recunoştea şi unul şi altul, că i-a fost dat să vadă pavăza numai din o parte, şi că numai despre această parte a pavezei e îndreptăţit să vorbească , neînţelegerea nu ar fi dus la luptă sângeroasă. Cavalerii nu şi-ar fi frânt săbiile în lupta fără nici un folos, ci şi-ar fi întins mânile ca fraţii. Cearta între reprezentanţii ştiinţei şi ai religiei e izvorâtă din o asemenea neînţelegere. Atât ştiinţa, cât şi religiunea, are de a face cu acelaşi obiect, cu imensul organism al lumii, în întregimea sa, şi apoi în special cu omul, care în mijlocul nemărginitului univers formează singur o lume mică, specială, desbinată de lumea mare şi închiegată pentru sine. * FŐISCARĂ. Activitatea filozofică a dlui A. fia Mocsonyi. Dizertaţie cetită cu ocazia desvălirii bustului dlui Al. Mocsonyi în sinul societăţii „Petru Maior“ din Budapesta la 22 Oct. a. c. De Onisifor Ghibu, stud. în litere. Poporul nostru este dintre acelea, cari au fost destul de târziu chemate la viaţă, abia atunci când altele nu mai vechi decât el, erau deja la un grad de cultură însemnat, şi când ele culegeau din belşug roadele muncii lor sufleteşti din tinereţe. Trecutul nostru de multe sute de ani ne lăsase o neînsemnată moştenire afară de limbă şi de lege; nici ţară nici viitor sigur. Legăturile cu alte popoare n’au fost niciodată dintre acelea, cari să se fi ridicat din starea de popor incult la o stare , înfloritoare. Atingerea cu Saşii protestanţi în Ardeal ni-a dat ce e drept mai într’un târziu limba românească în tipar, după cum contactul Moldovenilor cu Polonii ni-a dat începutul literaturii noastre istorice şi poetice, dar ce erau acestea pentru un popor de câteva milioane, care zăcea cu desăvârşire în întunerec, şi care n’avea nici măcar acelaş trecut cu aceleaşi tradiţii, aceeaşi patrie cu aceleaşi drepturi, acelaş drept la viaţă şi aceeaşi conştiinţă? Niciodată nu s’a întâmplat în trecutul nostru ca să cucerim d. p. o parte din ţara vreunui popor mai cult, pe instituţiile de cultură ale căruia să ne fi făcut stăpâni, dând vieţii noastre sufleteşti o direcţie mai puternică, mai conştientă. Niciodată curente deosebit de mari n’au trecut pe la noi. Dacă am fost vreodată mari sub un Mircea cel bătrân, Ştefan-cel-mare sau Mihaiu-Viteazul, am fost în acelaş timp sfâşiaţi în bucăţele mici şi influenţaţi de o cultură străină, care ne înăbuşea sufletele, nelăsându-le să sboare spre sfere superioare. Şi nici spiritul general al timpului, care stăpânea partea aceea a Europei în care eram noi, nu era priincios unei desvoltări a puterilor sufleteşti, căci sabia duşmană se arăta şi dela răsărit şi dela apus totdeauna ameninţătoare. Inter arma silent musae, şi singura preocupare era atunci înlăturarea primejdiei şi asigurarea persoanei materiale. Cultura pretinde anume condiţii de desvoltare: un curent extern puternic, care să o provoace, o viaţă materială independentă, o linişte care să o susţie şi anume stăruinţi mari dinlăuntru, adecă tocmai ce ni-a lipsit nouă în decursul aproape întregei noastre vieţi. Căci nici Ungurii, nici Turcii, nici Tătarii, nici Polonii şi nici Ruşii cu cari am venit în atingere nu erau dintre acele popoare cari să ne fi putut da vre-un impuls mai puternic spre o cultură superioară şi nici boerii noştri, cari aici lanoi ne părăseau totdeauna pentru sărăcia noastră şi pentru strălucirea acelora de cari se alipeau, iar dincolo ţeşeau intrigi de detronări şi de întronări, nici aceştia nu erau cei mai potriviţi factori pentru a porni şi a susţinea un curent de cultură. Lipsit cu totul de condiţiile interne şi externe trebuincioase unei vieţi sufleteşti mai înalte, poporul nostru şi-a trăit aproape întreg trecutul său la o parte de avânturile mari ale cugetării, ale adevăratei vieţi, avându şi un singur loc de o oarecare elevaţie sufletească: biserica. Dar nici biserica n’a fost pentru el o adevărată chestiune de viaţă. Nici odată emoţiuni mari sufleteşti n’au frământat sufletul poporului nostru. Nu întâlnim în întreg trecutul nostru nici un sfânt, nici o faptă religioasă mare, care să fi atras admiraţia mulţimei. Limba slavonă desigur că n’avea nici un farmec pentru noi, iar când a venit la rând limba românească lipsiau tradiţiile istorice pentru o viaţă religioasă propre mai intensivă, care să fi început acum pe adevărate baze. * Astfel, că poporul nostru deşi departe de a fi un element barbar, a rămas dealungul atâtor veacuri virgin de preocupările înalte, cari agitau viaţa popoarelor din apus. Abia cătră sfârşitul veacului al 18-lea în urma unor evenimente istorice priincioase se creiază un contact între noi şi între popoarele culte ale apusului, contact care ni a fost de cel mai mare folos. Din Roma mai întâiu, iar apoi din însemnatele focare de cultură ale Franţei şi Germaniei încep a se revărsa asupra noastră raze de lumină, cari fac tot mai mult din o noţiune topografică ce eram un popor. In fruntea redeşteptării noastre naţionale îl aflăm pe Clain, Şincai şi Maior şi ceva mai târziu pe G. Lazar, apostolul care a dus flacăra ştiinţei de aici în ţara românească, rupând pentru totdeauna barierele întunerecului de veacuri. (Va urma). ♦ Pregătirea pruncilor la prima mărturisire şi cuminecare. — Studiu pastoral — de Gavriil Hanga presbiter. (Urmare). Se naşte însă întrebarea, că oare după o mărturisire făcută la vârsta de 4—6 ani, copilul să se împărtăşească şi de sfânta cuminecătură ori ba? Eu zic, da! Pentru că dacă imediat după naştere a putut fi împărtăşit cu taina sfântului botez prin mijlocirea naşilor, adecă pe când nu avea conştiinţa de sine, de ce să nu fie împărtăşit şi cu taina sfintei cuminecături, cu trupul şi sângele Domnului Is. Christos, al cărui aderent a primit atunci a fi, deşi în mod inconştient?! Numai cât trebue luminat, că pânea şi vinul acesta nu este mâncare simplă, ci leac pentru boalele lui sufleteşti şi trupeşti şi mai cu seamă trebue să o facem aceasta când pruncul e lovit de vre-o boală grea, ori dacă gradul boalei permite aceasta şi pruncul are conştiinţa de sine.