Telegraful Roman, 1912 (Anul 60, nr. 1-137)
1912-01-14 / nr. 5
Anul LX. Sibiiu, Sâmbătă 14/2? ianuarie 1912. Nr. 6. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL: Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Abonamentele și inserțiunile să se adreseze Administrației tipografiei arhicb. Sibiiu, str. Măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, str. Măcelarilor Nr. 45. Scrisori nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 30 fii. rândul cu litere garmond. O sentință dreaptă. Sibiiu, 26 Ianuarie n. Ia sfârșit unul din multele procese intentate Românilor din patria aceasta pentru cântarea imnului național „Deșteapta-te Române”, s’a terminat cu achitarea desevârșită a Românilor, dându-li-se din partea tuturor forurilor judecătoreștilor câștig de causă, iar nu, ca de atâtea ori în trecut, hiperzeloșilor slujbași ai țării. Cașul, comunicat de foile maghiare din capitală, e următorul: Cu ocasiunea ultimelor alegeri dietale, alegătorii români din comuna Sâncel, comitatul Târnava-mică, au plecat la Sânmărtin la alegere. Pană la gară s-a petrecut satul întreg. La gară preotul Smigelschi și-a ținut o vorbire, admoniindu-i să-și păstreze curățenia sufletului și să-și dea votul pentru candidatul național român, apoi alegătorii, 21 la număr, cu preotul, cu copiii și cu femeile din sat, au intonat în gară cântarea „Deșteaptă-te Române“. Jandarmii, cari nu pot să lipsească deja astfel de ocasiuni solemne, au făcut arătare, că la gara din Sâncel s’a cântat revoluționarul cântec valah Deșteaptă-tea, iar procurorul regesc a dat în judecată pe preotul Smigelschi și pe cei 21 de alegători români din Sâncel, pentru agitație în contra statului. Femeile și copiii au fost cruțați de persecuția dlui procuror. Tribunalul din Ibașfaleu a achitat însă pe toți acuzații, din motivul, că nu există nici lege, nici ordinațiune ministerială, ba nici statut municipal, prin care simpla cântare a unui cântec național să pe decretată de făptuire agitatorică punibilă. Procurorul a apelat, și tabla regească de la Oșorheiu a aflat, că textul poesiei între anumite împrejurări, poate să agite naționalitatea valahă la ură. Dar în cazul de față tendința și conștiența agitațiunei era eschilă; deci tabla aprobă sentința instanței prime. Prim procurorul înaintează recurs de nulitate la înalta Curie, care luând chestia în amănunțită examinare, a respins recursul de nulitate și a decretat că din textul cântecului nu se poate constata apăcat, că agitația ar fi îndreptată în contra națiunei maghiare, și nu se poate constata, că sub barbari, tirani, asupritori“ ar fi înțeleși Maghiarii, — deci achitarea acuzaților a fost la loc și Curia o aprobă. Acesta e cazul, de însemnătate foarte mare pentru noi. Instanțele judecătorești din patria noastră au săvârșit un mare act de dreptate prin aducerea acestor sentințe drepte, cari răstoarnă toate sentințele judecătorești și administrative din trecut, lipsite cu totul de temeiu legal. Pentru că lucrurile întru adevăr așa stau, cum acum sunt expuse în sentințele judecătorești. Nu există lege, ori ordinațiune ministerială, prin care ar fi oprită cântarea imnului „Deșteaptă-te Române din contră, există lege positivă, paragraf în codul penal, care cunoaște și supune pedepsirii agitația sevârșită pe calea presei, ori cu graiu viu, în fața unei mulțimi oarecare, dar despre agitația sevârșită prin intonarea vreunei melodii, codul nostru penal nu vorbește nimica! Și nu se cuprinde nimic agitatorie în textul acestui cântec național al nostru, pentru că jăluirile din el se refer la vremuri depărtate, la zilele în cari gemeam, cu Maghiarii împreună, sub apăsările „semilunei”, care nu formează și nu a format niciodată decor al steagului unguresc, precum nici „iataganul“, ori „cnuza“, nu sunt unelte ungurești. Trebue să fim deci recunoscăitori și mulțămitori judecătoriilor maghiare, că de astădată și-au dat silința să scoată adevărul la iveală și să scoată dreptatea biruitoare, —esprimându-ne totodată părerea de rău, că acest adevăr, această dreptate, au fost până acuma lucruri ascunse pentru judecătoriile noastre. Căci mulți Români au plătit amende grele și au suferit temniță pe urma cântării imnului „Deșteaptă te Române“ , carerată că nu e nici agitatorie, cum se credea și se afirma, și nu e nici cântare oprită, pentru că nu există nici o disposiție legală care i-ar opri intonarea. Iar că am putut ajunge acolo, unde am ajuns, anume, ca judecătoriile din patrie să fie silite a constata, că „Deșteaptă-te Române“, nu e cântare compusă în scopul de a se agita cu ea în contra națiunei maghiare, ori în contra statului maghiar, pentru că e o poesie de pe vremea, când noi nu stăteam în raporturi încordate cu Maghiarii, ci țăranul român era tot așa iobagiu al domnului feudal, ca și țăranul maghiar, este a se atribui, după părerea noastră, apărătoriului, — irelevant cine a fost, — care s’a angajat să represinte în fața judecătoriilor pe cei dați în judecată din partea procurorului pentru cântarea imnului „Deșteaptă te Române“. Sigur că el a pus chestia astfel în fața judecătorilor: Dacă e oprită cântarea imnului „Deșteaptă te Române“, să ni se arete, când și prin ce lege, ori disposiție legală a fost oprită, și dacă e de cuprins agitatoric, să ni se spună ce anume e agitatorie din textul cântării? Și procurorul nu a fost în stare să arete nici o lege, ori ordinațiune ministerială, care ar opri cântarea frumosului nostru imn național, iar din traducerea autentică a textului s’au convins înșiși judecătorii, că acest imn e imn de jale, imn de deșteptare națională, — dar nu e imn de agitație. Sâ-1 cântăm deci și mai departe, cum l-am cântat în trecut, căci el e imnul întăririi noastre în conștiența națională, și să uităm toate șicanele și mizeriile pe cari le am îndurat în trecut pentru că l-am cântat, întărindu-ne totodată în credința, că oricât de târziu, dreptatea totuși trebue să iasă biruitoare deasupra nedreptății, cum s’a întâlni FOIȘOARA. Edilpist ii mala culturali a satelor, de preotul loan Popa. (Urmare). „Trebue să bigam bice da gemă zicem de bine doritor, că cuc5 orașele meg mereu înainte și au o civilizație 112*’! csrf face cinste, apoi satele au rămas mult înapoi, și tocmai cătrai ele trebue îndreptate ,astezi toate privirile. Aș putea asemăna starea de astăzi a celor dintâiu orașe cu trenurile de marfă ori de persoane, cari aleargă ca smeni, înlesnind legăturile dintre oameni și oameni și aducând serviciu foarte mare agriculturii, comerciului și industrie’’, iar pe cele din urmă — satele — cu carele cu boi, cari de abil merg din loc în loc scruncinând adeseori pe cei cari vor să călătorească cu ele, și făcând zile întregi până să ajungă la focul dorit*. (Alb- An. II, p. 937). In temeiul adevărurilor de până aoi vrând nevrând trebue să ne punem întrebarea: cine ar putea schimba fața încă nespă'ată și sărăcăcioasă a satelor noastre? Fără îndoia?, că c’intra toți conducători', cari vin în curgere cu poporu’, cei mai de aproape sunt preoții și învățătorii. Ei sunt in primul răni (rijmați și îndatorați de-a griji de luminarea și înaintarea satelor, de a trezi pe credincioși la o muncă noua și raționlă, de a-i împrieteni cu diferitele unelte menite să le ușureze, desăvârșească și valorizeze mai bine munca brațelor. Ei sunt îndatorați să împăneze satul cu tot soiul de societăți reuniuni, a căror însățire să le înlesnească procurarea de unelte și mașini, de semințe bune, de vite curate, să le restitue pagubele în cazuri de încercări, să împodobească cărările cu tot soul de pomi, să îngrijească de curățenia locurilor mai însemnate din comună, de societăți, oari cu prilejul anumitor zile de sărbătoare și se nobilizeze și înalțe sufletul. Ei sunt chemați să se năruiască fiecare a face din satul său un sat cuminte, îngrădindu-i cu toate lucrurile bune, cu tot soiul de întovărășiri și societăți, casă reverse asupra lui binecuvântatele raze ale unei culturi și propășiri. Fără de ajutorul și sprijinul preotului îndrăsnesc a spun’, că toate apelurile chemătoare la munca luminării și a înaintării, vor rămânea zadarnice. Dacă ei nu vor lua în seamă, nu se va însufleți de glasul lor, nu se va putea face nice un progres, pe lângă toate doririle de bine și sforțările superiorilor bisericești, sau ale altor fruntași. Am afirmat, zice Preasf. episcop al Dunării de jos într’o circulară: „că dela munca și hărnicia fiecărui preot depinde, în total, buna stare morala și materiaă a poporenilor încredințați păstorirei sale. Da, așa este, căci nu știu oare altul ar fi rostul și chemarea preotului în societate, dacă nu năzuința neîncetată de a o îndruma pe calea propășirii morale și sociale creștine. Numai prin aceasta ar satisface poruncii date de Isus Cristos a fi „lumina lumii”, poruncă care cuprinde în sine întregul domeniu al vieții creștinești și cetățenești. Oricât s’ar încorda autoritățile lumești de a îndruma omenirea sub toate raporturile, nu ar putea avea succesul dorit, cu acel îndemn din partea bisericii, cu caracterul ei blând și cu sancțiunea dumnezească, dată da cătră fondatorul ei Isus Cristos, care a adus binele și fericirea lume.i. (Alb. Ac. VI, p. 497). Câzând sarcina de deșteptare și propășire a satelor în primul rând asupra noastră, nu ne rămâne altceva a face, decât a ne năzui după îndemnul apostolului „cu timp și fără timp“, a ne face „tuturor toate“, ca să dobândim pe credincioși de creștini buni și adevărați, de oameni harnici și economisteți, cu ajutorul și sprijinul cărora să prefacem și să schimbăm alcătuirile satelor noastre în întocmiri și asocieri corespunzătoare vremii. Nu ne vom putea însă îndeplini misiunea de păstor și luminător îndestul, de nu vom fi în primul rând noi însuflețiți și luminați, tari în credință și nu puplat și acuma, cu mult persecutatul, dar de noi cu atât mai mult iubitul „Deșteaptă te Române”, care de aci încolo, să se știe, că nu mai e nici agitatorie, și nici oprit, ci putem să-l cântăm în dragă voie! înmormântarea Cavalerului taifi Pușcării. Din prilejul trecerii la cele vecinice a mult regretatului nostru fruntaș Ioan cavaler de Pușcariu, a primit familia îndurerată număroase telegrame și scrisori de condolență. Dăm din ele următoarele : București. Adâncă mâhnire produce Acidemei Române știrea despre trecerea la o“le vecinica a colegului venerat. Colegul Bogdan reprezintă instituțiunea noastă. Dumnezeu dee mângăere familiei. Președintele Negruzzi. Sibiiu. Adresându vă tuturor și a mia profundă condolență la decedarea ilustrului nostru fruntaș, bunul meu amic, cavaler de Pușcărie, rog să-mi arătați când este înmormântarea, Ioan Mețianu, Arhiep. și Mitropolit, Iași. Abia acum (30/X1I) am primit trista șire despre încetarea din viață a fruntașului între fruntașii neamului vostru, loan cav. de Pașcariu, al vostru părinte, împărtășesc durerea din suflet, întru cât am avut marea cinste el cunoaște personal și nu-1 voiu uita, căci el, prin munca pentru neamul și credința strămoșască va fi vecinia printre cei vii. Dumnezeu să-l odihnească și pe voi să vă mângăe. Vă împărtășesc binecuvântările mele mitropolitane și vă fac urări de Anul Nou. Pinten, Mitropolit. Sighetul Marmației. La moartea prea dureroasă a preaiubtului părute primiți condolența mea profundă. Petru Mihályi și familia. Sibiiu. Primiți espresiunea profundei noastre dureri la tristul pas al trecerii din viață, a valorosului bărbat cavaler de Pușcării», care și-a câștigat merite neperitoare pentru poporul și biserica sa. Parteniu și Maria Cosma. Arad. Impărtășind bunilor fii, fraților credincioși, și tuturor rudeniilor, condolența noastră, rugăm ceriul să facă reposetului loan cavaler de Pușcariu, Fo de odhnă în capul fericiei eterne. Episcopul loan. Mănăstirea Hodoș-Bodrog, împărtășind du e ea din mridentul trecerii din viață a velőnsului bărbat al bisericii și naturei, rog re Dumnezeu să Vă cons hr . Arhimandritul Hamsea, terea de muncă a culturii și a chemării noastre. „In viața popoarelor de azi, zice un vrednic fruntaș al neamului nostru, toate se petrec sub d vizi culturi. Iar cultura nu este altvers, decât un mid, ca e făcându-ne sa cunoaștem tot mai bine lumea, în care trăim și legile firii, cari ne stăpânesc, ne dă putința să ne folosim cât se poate de mult de avantagule materiale, pe aceste ne ofer; — iar ca parte morală, cultura e mijlocul prin care ne deprindem să lăpădăm zilnic mai mult și mai mult din însușirile animale ca ordinare moștenite, cari sunt totdeauna egoistice, și să nu însușim calități altruistice, căutând și binele altora, nu numai al nostu*. Iar puțin mii la vals spună: „însușirea de căpetenie a omului cult trebue să fie iubirea de muncă. Munca este cel mai rentabil capital, care răsplătește 100 la 100 pe cel ce muncește. Și în fruntea popoarelor culte de azi stau acele neamuri, cari sunt mai muncitoare. Căci munca stăruitoare nu este numai cel mai sigur izvor al bunei stări materiale, deci al vieții tionite și fericite, ci este în acelaș timp fiotorul cel mai de samă al nobiliării morale, adect al culturii inimei. (V. Canțiu Telegr. Rom. Nr. 73 An. 1908). (Va urma).