Telegraful Roman, 1913 (Anul 61, nr. 1-135)
1913-10-26 / nr. 112
Anul LXI. Sibiiu, Sambata 26 Octomvrie (8 Noemvrie) 1918, IV>. 112. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Maria, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL Abonamentele și inserțiunile Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 8 luni 3 C. 50 fil. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. să se adreseze Administrației tipografiei arhid., Sibiiu, str. Măcelarilor 45. INSERTIUNILE: Corespondențele Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori M fii să se adreseze Redacției „Telegrafului Romsen“, str. Măcelarilor Nr. 45. rândul cu litere garmond. Scrisori nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se Înapoiază. Nr. 13546/1913 Epit. CONCURS. Pentru anul școlar 1913/1914 sunt de a se conferi prin Consistoriul arhidiecezan două stipendii de câte 100 coroane din fundațiunea Manoviciu pentru elevii gimnaziști, eventual cu pregătiri mai multe (clase gimnaziale ori reale) născuți în comunele apărținătoare protopresbiteratelor Abrud și Câmpeni. Reflectanții să înainteze petițiunile lor la Consistoriul arhidiecezan pănă la 1/14 Decemvrie 1913 cu următoarele documete: 1. Atestat de botez că sunt fii de părinți ortodoxi. 2. Atestat despre sporul făcut în studii în anul școlar 1912/1913. 3. Adeverință că e înscris ca elev ordinar la un gimnaziu ori este aplicat la un maestru ca învățăcel, așezat cu contract în ordine. Preferții vor fi descendenți din familia Demetriu Manoviciu, fost paroh în Cărpiniș, încât vor dovedi, că sunt studenți buni și sunt aproape înrudiți cu fericitul fundator, Sibiiu, din ședința Consistoriului arhidiecezan ca senat epitropesc ținută la 19 Octomvrie (L Noemvrie) Consistoriul arhidiecezan. ----------------------------------------------—---—--------------------------- Atitudinea preotului față de problema socială. V. In programele socialiste se accentuează într’una, că socialismul științific ne îndreaptă atențiunea de la simptoamele externe la rădăcina relelor sociale, care este conducerea vieții economice prin capitalismul privat. Dar aceasta nu corespunde adevărului. Și socialismul se ocupă numai cu simptoamele vieții sociale. Numai creștinismul pătrunde în adâncimea vieții din lăuntru a omului și ne arată acolo adevărata cauză a abuzurilor, a divergențelor și degenerării de tot felul. Aceasta nu în acel înțeles, că fiecare nevoiaș ar purta în caracterul său vina pentru mizeria, în care se găsește, ci în înțelesul, că lipsurile, asprimea și relele împrejurărilor externe își au izvorul în anumite tendințe fundamentale ale naturii omenești, cari, în orice fel de organizație socială, produc, numai în alte forme, alte și alte mizerii de natură sufletească, socială și materială. Este evident, că formele mai superioare de viață socială pot să răsară și să se susțină numai acolo, unde oamenii prin mari puteri spirituale sunt ridicați peste starea lor de rând. Toți bărbații geniali au susținut acest adevăr cu mai multă ori mai puțină evidență. Căci mintea genială se coboară în împărăția celor mai adânci cauze ale vieții. Geniul pătrunde cu intuiția sa până la cele din urmă puteri motrice ale naturii omenești. In acest înțeles și creștinismul este „genial“, întrucât el se ocupă nu numai de viciile singuratice ale omului, nu numai de simptoamele stricăciunii voinței, ci se apropie cu balzamul mântuirii de izvorul rătăcirii și degenerării pe întregă linia. In acest înțeles creștinismul ne întoarce mereu de la diviziunile și în sălbăticirea socială înapoi la regenerarea voinții; el combate dominația materiei în viață nu prin reforme materiale, ci prin aceea că ne eliberează sufletește de sub puterea materiei, prin aceea că despoaie de valoare obiectul, pentru care oamenii se sfâșie între olaltă. In mijlocul celei mai înspăimântătoare dizoluții a tuturor referințelor sociale din împărăția romană, creștinismul n’a pretins nici o lege socială. El a înălțat o cruce, la privirea căreia ca un fior a trecut prin inimi: „A murit pentru noi!“ Oare acest colosal eveniment n’avea nici o legătură cu mizeria și cu suferințele societății omenești? Cine va afirma acest lucru? Iată că o nouă societate, un nou neam de oameni răsare și se desvoaltă organic din creștini serioși, din caractere firme, din personalități renăscute! Astfel a reformat creștinismul o lume îmbătrânită în nedreptăți și fărădelegi — și aceasta e calea pe care el este în stare oricând să reformeze lumea. Dar pentru această reformă trebue trezite puterile sufletești, trebue formați creștini, iar aceștia nu se pot forma prin politică socială și prin predici sociale, ci numai prin o păstorire personală, printr-un apostolat viu în spiritul lui Cristos. Politica socială poate să servească spre orientare celor treziți la conștiința deplină a apostolatului creștin, dar ea nu e permis să atle în centrul activității pastorale. Aceasta trebue să o cerem tocmai în interesul propriu al educației sociale, care face să satsuce puterile vieții dacă nu izvorește dintr’o păstorire sufletească personală. Richard Wagner, în scrisorile adresate prietenului său Rocker, spune pe larg, cum a devenit socialist optimist sub influența lui Feuerbach, pe când, în acelaș timp — fără să și dea seama, în Nibelungenring adusese la expresie adevărata concepție tragică —religioasă despre viață , că blestemul iubirei de argint nu zace în instituțiunile sociale, ci într’o pornire demonică a naturii noastre, că acest blestem nu va dispărea înlocuind organizațiile capitaliste prin astfel de întocmiiri sociale, ci va dispărea numai pe măsura, în care va progresa opera mântuirii și eliberarea personală de sub stăpânirea pornirilor oarbe ale vieții, pe măsura în care locul imboldului unei animalice conservări de sine îi va lua grija pentru mântuirea sufletului. Dar acest lucru îl înțelege numai creștinismul, pe când socialismul are nădejdea naivă, că toate îmbunătățirile sociale se vor produce prin reforme externe; el nu vede cât de strâns legată este mizeria din viață, de starea în care se găsește natura omenească. Pe înțelegerea acestui lucru se întemeiază una dintre concepțiile fundamentale despre viață ale creștinismului, care nu se mărginește numai la aceea, ca să propoveduiască iubirea de oameni și abnegația, ci ne deschide adânci priviri în viața și ne eliberează de toate iluziile și sinamăgirile superficiale. Prin aceste adânci și reale concepții despre viață, creștinismul serios se deosebește esențial de optimismul superficial al doctrinei socialiste, care, cu un fanatism într’adevăr congestiv, vrea să prefacă întreaga problemă a culturii omenești într’o problemă a ordinei de producție. Daca un preot creștin propovăduește, spre pildă, credința, că înfrângerea capitalismului va da naștere unei culturi libere de pornirile mamonului, acel preot nu mai stă pe terenul concepției creștine despre viață și nu-și mai poate concentra energia asupra esenței chestiunii, fiindcă el caută izvorul mamonismului într’alt loc decât unde se găsește, și, din cauza aceasta, așteaptă ca politica socială să producă rezultatele pe câii de fapt numai religiunea le poate realiza. Optimismul naiv, prin prisma căruia privesc reformatorii sociali natura omenească, ne explică și părerea extraordinară, ce și o formează despre opera lor. Ei predică astfel, ca și când creștinismul adevărat și serios ș’ar lua începutul numai deodată cu propovăduirea lor, pe când pănă la dânșii întreg creștinismul ar fi fost neactiv și lipsit de orice energie capabilă de a săvârși prefaceri în lume. Dându-ne seama de colosala operă culturală ce-a săvârșit-o creștinismul în viața omenimii de aproape două mii de ani încoace, cuprinși de mirare trebue să ne întrebăm: oare cum mai este cineva în stare să susțină astfel de lucruri? Cum este cineva în stare să nu vadă dealungul veacurilor lucrul ce l-a săvârșit creștinismul și să și închipue că numai acum, treziți de alarma politicei sociale, am fi ajuns să înțelegem adevăratul creștinism? Insă dumerindu-ne mai de aproape, găsim, că asemenea păreri izvoresc din optimismul naiv al reformatorilor sociali. Ei nu înțeleg, că continuarea brutalităților, a opresiunii, a corupțiunii și a tot felul de viții și în mijlocul culturii creștine, este a se explica din duritatea și sălbătăcia materialului sufletesc pe care a avut să-l prelucre creștinismul. Și fiindcă nu înțeleg acest lucru, ei atribuesc toate relele reprezentanților creștinismului, interpretării ce au dat-o acestuia și metoadelor întrebuințate la aplicarea lui în practica vieții. De aici se explică și credința naivă, că deodată cu dânșii a sosit plinirea vremii, când religiunea creștină nu va sta alăturea de viață, ci va fi introdusă pănă în cele mai îndesite ascunzișuri ale vieții. Un vis frumos — dar „pe săraci pururea îi aveți cu voi“. Cristos ne răspunde: în voi înși vă zace, în păcatul vostru moștenit, în înclinarea adânc înrădăcinată în voi de-a nu rămânea credincioși spiritului, ci de-a cădea dela el, — nu voi zace ca Eu să fiu răstignit între voi pănă la sfârșitul veacurilor! Nietzsche le face oamenilor moderni imputarea, că le lipsește sentimentul tragicului. Această imputare o merită și curentul radicalsocial. Sentimentul tragicului nu e identic cu pesimismul, ci a avea sentimentul tragicului înseamnă numai atât: nu-ți face iluziuni despre natura omenească, căci altfel cazi în primejdia de-a considera legile, instituțiunile și toată laturea externă a vieții drept lucru de căpetenie și de-a așteapta ca viitorul să aducă pe pământ astfel de lucruri, cari găsesc soluție numai în împărăția cerească și numai in aceia, cari deja aici pe pământ trăesc cu Dumnezeu. Această adâncă concepție a creștinismului despre viață va scuti pe preoții, cari se ocupă de problema socială, de greșala lor de-a combate mamonismul într’o necurmată monotonie. Ei vor considera mamonismul, desigur, ca pe unul dintre dușmanii cei mai primejdioși, dar vor găsi o altă metodă de-a lupta în contra lui, decât continuele acute vehemente.. Ei vor înțelege, că mamonismul nu este altceva, decât o expresie a acelor pofte și înclinări, cari îl fac pe om să se lege cu inima de lucrurile trecătoare ale lumii. După ce vor înțelege, că izvorul mamonismului zace în asemenea înclinări ale naturii omenești, nu se vor mărgini să combată numai simptoamele și aparițiunile externe ale lui, ci se vor coborî pănă la cauza dinlăuntru, care 1 produce. Cu atât mai adâncă va fi lucrarea pastorală a preoților, cu cât vor aduce pe om într’un mai strâns contact cu cea mai elementară mizerie dinlăuntrul lor și cu cât vor curăți acea mizerie dinlăuntru, în loc ca să combată și să judece într’una numai urmările și manifestările externe ale ei. Cu cât mi-se arată mai lămurit însuș izvorul stării morale inferioare a sufletului și a vieții mele, cu atât mai mult mi-sa ușurează întoarcerea și cu atât mai viu voi simți și eu necesitatea întoarcerii mele de pe cărarea rea pe care am apucat. Zugrăvește-mi deci icoana completă a sufletului meu, arată-mi paradisul pierdut și căderea mea în vârtejul lucrurilor deșerte, împreună cu toate urmările fatale ale acelei căderi, între carie și mariorismul, — arată-mi cum pe încetul am pierdut dinlăuntrul meu toată viața iubitei și a spiritului, cum în locul ei a intrat neliniștea, cum m’a părăsit bunul simț, apoi mi-a amorțit conștiința și cum am ajuns un rob legat de lucrurile trecătoare ale lumii și cuprins de frigurile chinuitoare ale poftelor, dar în acelaș timp arată-mi și viață superioară și libertatea sufletului celor ce trăesc în spiritul lui Cristea, văzând toate acestea mă voi desmeteci și-mi voiu trage seama cu mine însumi. Dar fără să te apropii cu acest tratament de mine, îmi vei apărea tu însuți ca un fariseu respingător! Mi se va părea că și înlăuntrul tău sunt multe lucruri de adus în ! Reformatorii sociali sunt stăpâniți încă și astăzi de optimismul lui Rousseau, care vrea să ne amăgească că omul de la fire ar fi bun și s’ar strica numai slugând in acea cloacă, care se numește societate omenească. Dar nu este așa, ci cloaca este în noi înșine și ea se usucă în societate numai în acea măsură, în care o curățim înlăuntrul nostru,