Telegraful Roman, 1913 (Anul 61, nr. 1-135)

1913-10-26 / nr. 112

Anul LXI. Sibiiu, Sambata 26 Octomvrie (8 Noemvrie) 1918, IV>. 112. TELEGRAFUL ROMAN. A­pare Mar­­ia, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL Abonamentele și inserțiunile Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 8 luni 3 C. 50 fil. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. să se adreseze Administrației tipografiei arhid., Sibiiu, str. Măcelarilor 45. INSERTIUNILE: Corespondențele Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., —­ de trei ori M fii să se adreseze Redacției „Telegrafului Romsen“, str. Măcelarilor Nr. 45. rândul cu litere garm­ond. Scrisori nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se Înapoiază. Nr. 13546/1913 Epit. CONCURS. Pentru anul școlar 1913/1914 sunt de a se conferi prin Consis­­toriul arhidiecezan două stipendii de câte 100 coroane din fundațiunea Manoviciu pentru elevii gimnaziști, eventual cu pregătiri mai multe (clase gimnaziale ori reale) născuți în comunele apărținătoare protopres­­biteratelor Abrud și Câmpeni. Reflectanții să înainteze peti­­țiunile lor la Consistoriul arhidie­cezan pănă la 1/14 Decemvrie 1913 cu următoarele documete: 1. Atestat de botez că sunt fii de părinți ortodoxi. 2. Atestat despre sporul făcut în studii în anul școlar 1912/1913. 3. Adeverință că e înscris ca elev ordinar la un gimnaziu ori este aplicat la un maestru ca în­vățăcel, așezat cu contract în ordine. Preferții vor fi descendenți din fami­lia Demetriu Manoviciu, fost paroh în Cărpiniș, încât vor dovedi, că sunt studenți buni și sunt aproape înrudiți cu fericitul fundator, Sibiiu, din ședința Consistoriului arhidiecezan ca senat epitropesc ți­nută la 19 Octomvrie (L Noemvrie) Consistoriul arhidiecezan. -----------------------------­------------­-----—­---—---------------------------­ Atitudinea preotului față de problema socială. V. In programele socialiste se ac­centuează într’una, că socialismul științific ne îndreaptă atențiunea de la simptoamele externe la rădăcina relelor sociale, care este conducerea vieții economice prin capitalismul privat. Dar aceasta nu corespunde adevărului. Și socialismul se ocupă numai cu simptoamele vieții sociale. Numai creștinismul pătrunde în adâncimea vieții din lăuntru a omu­lui și ne arată acolo adevărata cauză a abuzurilor, a divergențelor și de­generării de tot felul. Aceasta nu în acel înțeles, că fiecare nevoiaș ar purta în caracterul său vina pen­tru mizeria, în care se găsește, ci în înțelesul, că lipsurile, asprimea și relele împrejurărilor externe își au izvorul în anumite tendințe funda­mentale ale naturii omenești, cari, în orice fel de organizație socială, produc, numai în alte forme, alte și alte mizerii de natură sufletească, socială și materială. Este evident, că formele mai superioare de viață socială pot să răsară și să se susțină numai acolo, unde oamenii prin mari puteri spirituale sunt ridicați peste starea lor de rând. Toți bărbații geniali au susținut acest adevăr cu mai multă ori mai puțină evidență. Căci mintea geni­ală se coboară în împărăția celor mai adânci cauze ale vieții. Geniul pătrunde cu intuiția sa până la cele din urmă puteri motrice ale naturii omenești. In acest înțeles și crești­­nismul este „genial“, întrucât el se ocupă nu numai de viciile singuratice ale omului, nu numai de simptoa­­m­ele stricăciunii voinței, ci se apro­pie cu balzamul mântuirii de izvo­rul rătăcirii și degenerării pe în­­tregă linia. In acest înțeles crești­nismul ne întoarce mereu de la di­viziunile și în sălbăticirea socială înapoi la regenerarea voinții; el com­bate dominația materiei în viață nu prin reforme materiale, ci prin aceea că ne eliberează sufletește de sub puterea materiei, prin aceea că des­poaie de valoare obiectul, pentru care oamenii se sfâșie între olaltă. In mijlocul celei mai înspăimântă­toare dizoluții a tuturor referințelor sociale din împărăția romană, cre­știnismul n’a pretins nici o lege so­cială. El a înălțat o cruce, la privi­rea căreia ca un fior a trecut prin inimi: „A murit pentru noi!“ Oare acest colosal eveniment n’avea nici o legătură cu mizeria și cu suferin­țele societății omenești? Cine va afirma acest lucru? Iată că o nouă societate, un nou neam de oameni răsare și se desvoaltă organic din creștini serioși, din caractere firme, din personalități renăscute! Astfel a reformat creștinismul o lume îm­bătrânită în nedreptăți și fărădelegi — și aceasta e calea pe care el este în stare ori­când să reformeze lumea. Dar pentru această reformă trebue trezite puterile sufletești, trebue formați creștini, iar aceștia nu se pot forma prin politică socială și prin predici sociale, ci numai prin o păstorire personală, printr-un apostolat viu în spiritul lui Cristos. Politica socială poate să servească spre orientare celor treziți la conștiința deplină a apostolatului creștin, dar ea nu e permis să atle în centrul activității pastorale. Aceasta trebue să o ce­rem tocmai în interesul propriu al educației sociale, care face să sa­tsuce puterile vieții dacă nu izvo­­rește dintr’o păstorire sufletească personală. Richard Wagner, în scrisorile adresate prietenului său Rocker, spune pe larg, cum a devenit socialist opti­mist sub influența lui Feuerbach, pe când, în acelaș timp — fără să și dea seama, în Nibelungenring adu­sese la expresie adevărata concepție tragică —religioasă despre viață , că blestemul iubirei de argint nu zace în instituțiunile sociale, ci într’o pornire demonică a naturii noastre, că acest blestem nu va dispărea în­locuind organizațiile capitaliste prin astfel de întocmiiri sociale, ci va dispărea numai pe măsura, în care va progresa opera mântuirii și eli­berarea personală de sub stăpânirea pornirilor oarbe ale vieții, pe mă­sura în care locul imboldului unei animalice conservări de sine îi va lua grija pentru mântuirea sufletului. Dar acest lucru îl înțelege nu­mai creștinismul, pe când socialis­mul are nădejdea naivă, că toate îmbunătățirile sociale se vor produce prin reforme externe; el nu vede cât de strâns legată este mizeria din viață, de starea în care se gă­sește natura omenească.­ Pe înțele­gerea acestui lucru se întemeiază una dintre concepțiile fundamentale despre viață ale creștinismului, care nu se mărginește numai la aceea, ca să propoveduiască iubirea de oameni și abnegația, ci ne deschide adânci priviri în viața și ne eliberează de toate iluziile și sinamăgirile superfi­ciale. Prin aceste adânci și reale con­cepții despre viață, creștinismul se­rios se deosebește esențial de opti­mismul superficial al doctrinei socia­liste, care, cu un fanatism într’adevăr congestiv, vrea să prefacă întreaga problemă a culturii omenești într’o problemă a ordinei de producție. Daca un preot creștin propovăduește, spre pildă, credința, că înfrângerea capitalismului va da naștere unei cul­turi libere de pornirile mamonului, acel preot nu mai stă pe terenul con­cepției creștine despre viață și nu-și mai poate concentra energia asupra esenței chestiunii, fiindcă el caută izvorul mamonismului într’alt loc decât unde se găsește, și, din cauza aceasta, așteaptă ca politica socială să producă rezultatele pe câii de fapt numai religiunea le poate realiza. Optimismul naiv, prin prisma căruia privesc reformatorii sociali natura omenească, ne explică și pă­rerea extraordinară, ce și o formează despre opera lor. Ei predică astfel, ca și când creștinismul adevărat și serios ș’ar lua începutul numai deo­dată cu propovăduirea lor, pe când pănă la dânșii întreg creștinismul ar fi fost neactiv și lipsit de orice e­­nergie capabilă de­ a săvârși prefa­ceri în lume. Dându-ne seama de colosala o­­peră culturală ce-a săvârșit-o creș­tinismul în viața omenimii de a­­proape două mii de ani încoace, cu­prinși de mirare trebue să ne în­­trebăm: oare cum mai este cineva în stare să susțină astfel de lucruri? Cum este cineva în stare să nu vadă dealungul veacurilor lucrul ce l-a săvârșit creștinismul și să și închipue că numai acum, treziți de alarma politicei sociale, am fi ajuns să înțelegem adevăratul creștinism? Insă dumerindu-ne mai de aproape, găsim, că asemenea păreri izvoresc din optimismul naiv al reformato­rilor sociali. Ei nu înțeleg, că con­tinuarea brutalităților, a opresiunii, a corupțiunii și a tot felul de viții și în mijlocul culturii creștine, este a se explica din duritatea și sălbă­­tăcia materialului sufletesc pe care a avut să-l prelucre creștinismul. Și fiindcă nu înțeleg acest lucru, ei atribuesc toate relele reprezentanți­lor creștinismului, interpretării ce au dat-o acestuia și metoadelor în­trebuințate la aplicarea lui în prac­tica vieții. De aici se explică și cre­dința naivă, că deodată cu dânșii a sosit plinirea vremii, când reli­giunea creștină nu va sta alăturea de viață, ci va fi introdusă pănă în cele mai îndesite ascunzișuri ale vieții. Un vis frumos — dar „pe săraci pururea îi aveți cu voi“. Cri­stos ne răspunde: în voi înși vă zace, în păcatul vostru moștenit, în în­clinarea adânc înrădăcinată în voi de-a nu rămânea credincioși spiritului, ci de-a cădea dela el, — nu voi zace ca Eu să fiu răstignit între voi pănă la sfârșitul veacurilor! Nietzsche le face oamenilor mo­derni imputarea, că le lipsește sen­timentul tragicului. Această impu­tare o merită și curentul radical­­social. Sentimentul tragicului nu e identic cu pesimismul, ci a avea sentimentul tragicului înseamnă nu­mai atât: nu-ți face iluziuni despre natura omenească, căci altfel cazi în primejdia de-a considera legile, instituțiunile și toată laturea ex­ternă a vieții drept lucru de căpe­tenie și de-a așteapta ca viitorul să aducă pe pământ astfel de lu­cruri, cari găsesc soluție numai în împărăția cerească și numai in aceia, cari deja aici pe pământ trăesc cu Dumnezeu. Această adâncă concepție a creștinismului despre viață va scuti pe preoții, cari se ocupă de pro­blema socială, de greșala lor de-a combate mamonismul într’o necur­mată monotonie. Ei vor considera mamonismul, de­sigur, ca pe unul dintre dușmanii cei mai primejdioși, dar vor găsi o altă metodă de-a lupta în contra lui, decât continuele acute vehemente.. Ei vor înțelege, că m­a­­monismul nu este altceva, decât o expresie a acelor pofte și înclinări, cari îl fac pe om să se lege cu i­­nima de lucrurile trecătoare ale lu­mii. După ce vor înțelege, că izvorul mamonismului zace în asemenea în­­clinări ale naturii omenești, nu se vor mărgini să combată numai simptoamele și aparițiunile externe ale lui, ci se vor coborî pănă la cauza dinlăuntru, care 1 produce. Cu atât mai adâncă va fi lucrarea pas­torală a preoților, cu cât vor aduce pe om într’un mai strâns contact cu cea mai elementară mizerie dinlăun­­trul lor și cu cât vor curăți acea mize­rie dinlăuntru, în loc ca să combată și să judece într’una numai urmările și manifestările externe ale ei. Cu cât mi-se arată mai lămurit însuș izvo­rul stării morale inferioare a sufle­tului și a vieții mele, cu atât mai mult mi-sa ușurează întoarcerea și cu atât mai viu voi simți și eu ne­cesitatea întoarcerii mele de pe că­rarea rea pe care am apucat. Zu­­grăvește-mi deci icoana completă a sufletului meu, arată-mi paradisul pierdut și căderea mea în vârtejul lucrurilor deșerte, împreună cu toate urmările fatale ale acelei căderi, în­tre cari­e și mariorismul, — arată-mi cum pe încetul am pierdut dinlăun­­trul meu toată viața iubitei și a spiritului, cum în locul ei a intrat neliniștea, cum m’a părăsit bunul simț, apoi mi-a amorțit conștiința și cum am ajuns un rob legat de lucrurile trecătoare ale lumii și cu­prins de frigurile chinuitoare ale poftelor, dar în acelaș timp arată-mi și viață superioară și libertatea sufletului celor ce trăesc în spiritul lui Cristea, văzând toate acestea mă voi desmeteci și-mi voiu trage seama cu mine însumi. Dar fără să te apropii cu acest tratament de mine, îmi vei apărea tu însuți ca un fa­riseu respingător! Mi­ se va părea că și înlăuntrul tău sunt multe lucruri de adus în ! Reformatorii sociali sunt stăpâniți încă și astăzi de optimismul lui Rousseau, care vrea să ne amăgească că omul de la fire ar fi bun și s’ar strica numai slugând in acea cloacă, care se numește so­cietate omenească. Dar nu este așa, ci cloaca este în noi înșine și ea se usucă în societate numai în acea măsură, în care o curățim înlăuntrul nostru,

Next