Telegraful Român, 1972 (Anul 120, nr. 1-48)

1972-09-15 / nr. 35-36

ANUL 120 Sibiu, 15 septembrie 1972 Nr. 35—36 FOAIE RELIGIOASĂ EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DE ALBA- IULIA ŞI SIBIU PREŢUL INSERŢIUNILOR. Un cm2 60 bani pentru odată; dacă se publică de mai multe ori se dă rabat corespunzător. ARTICOLELE ŞI CORESPONDENŢA se adresează REDACŢIEI Telegrafului Român, Sibiu, str. 1 Mai nr. 35.­­ Articolele nepublicate nu se înapoiază. ABONAMENTUL: Pe un an: 24 lei Pe 6 luni: 12 lei Cont nr. 49.8.01 Praznicul înălţării Sfintei Cruci Praznicul Înălţării cinstitei şi de viaţă făcă­toarei Cruci îşi are începutul încă din veacul IV, la puţină vreme după descoperirea cinstitei cruci a Domnului la Ierusalim, de către împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, la anul 320. El se numără la cele 12 praznice împă­răteşti, prăznuirea lui generalizîndu-se în întreaga Biserică în veacurile V şi VI, după ce la început se ţinea numai în Biserica din Ierusalim. Instituirea acestui praznic este legată de două evenimente din istoria Bisericii creştine. 1. Se ştie că împăratul Constantin cel Mare a învins în anul 312 pe rivalul său Maxenţiu, care se proclamase împărat la Roma, după ce semnul crucii i s-a arătat în vedenie pe cer, avînd deasu­pra inscripţia: „în acest semn vei învinge“. Ară­­tîndu-i-se noaptea în vis, Domnul Iisus Hristos i-a poruncit împăratului să coase semnul crucii pe drapelele şi pe hainele soldaţilor, pentru ca astfel împăratul Constantin să învingă pe duşmanul său, făcîndu-şi intrarea triumfală în cetatea Roma. Urmarea acestei victorii a fost edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin la anul 313, prin care religia creştină era recunoscută în imperiu, avînd drepturi egale cu cea păgînă. La cîţiva ani după aceasta, împărăteasa Elena a fost îndemnată de Domnul printr-un vis, să caute la Ierusalim crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Ajungînd la Ierusalim, la porunca împăratului Constantin, templul păgîn, care fusese ridicat la anul 119 de către împăratul Hadrian peste mormîntul Mîntuitorului, a fost dărîmat, sub temeliile lui aflîndu-se trei cruci, dimpreună cu tăbliţa cu inscripţia: „Iisus Nazarineanul împă­ratul Iudeilor“, care fusese aşezată la porunca lui Pilat deasupra capului celui răstignit. Spre a putea fi recunoscută crucea Mîntuitorului, episcopul Ierusalimului Macarie se rugă cu osîrdie Domnu­lui, pentru ca aceasta să se descopere printr-un semn. Dumnezeu a împlinit rugăciunea episcopului și astfel o femeie care suferea de o boală grea, atingîndu-se de una din cele trei cruci, s-a vin­decat imediat. Crucea astfel descoperită a fost împodobită de împărăteasa Elena cu argint, fiind predată epis­copului Ierusalimului Macarie, iar o parte din lemnul ei a fost trimis împăratului Constantin la Constantinopol. După construirea în Ierusalim a bisericii „învierii“, deasupra mormîntului Dom­nului, din porunca împăratului Constantin, prin purtarea de grijă a episcopului Macarie, aceasta a fost sfinţită la 13 septembrie în anul 335, în ziua următoare de 14 septembrie, în prezenţa unei mulţimi imense de credincioşi, ca şi a unui mare număr de episcopi, care fuseseră invitaţi de împă­ratul Constantin să participe la sfinţirea bisericii, episcopul Macarie a înălţat din amvonul bisericii sfînta cruce pe care a fost răstignit Mîntuitorul, arătîndu-o credincioşilor, spre a o vedea şi a i se închina, preamărind astfel pe Domnul, cel ce s-a răstignit pe ea. Astfel, în această zi de 14 sep­tembrie s-a instituit sărbătoarea „înălţării Sfintei Cruci“, primind numirea aceasta de la faptul că episcopul Macarie a înălţat de pe amvon­ crucea, spre a fi văzută de credincioşi. Din însăşi ziua instituirii ei, această sărbătoare a fost împreunată cu rugăciuni şi cîntări în cinstea sfintei cruci, cu închinare la sfînta cruce şi sărutarea acesteia, de asemenea cu post şi înfrînare, rînduială care s-a păstrat în întreaga Biserică Ortodoxă pînă în zilele noastre. 2. O altă întîmplare a întărit şi a subliniat şi mai mult însemnătatea acestei sărbători, în războiul izbucnit în­tre împăratul bizantin Eraclie şi împăratul persan Kosroes Nusiruan, vic­toria a fost de partea împăratului persan, astfel că oştirile acestuia, la anul 614, ocupară Ierusalimul, omorîră o mare mulţime de creştini, incendiară biserica învierii Domnului şi prădară o mulţime de obiecte preţioase, între care şi crucea Domnu­lui. Dar după ani de lupte defavorabile împăra­tului Eraclie, acesta îşi însufleţi oştirea printr-o cuvîntare, spunînd soldaţilor că duşmanul nu s-a ridicat numai împotriva imperiului, ci împotriva lui Dumnezeu. îmbărbătată de această cuvîntare, oştirea se întoarse ca fulgerul împotriva duşmanu­lui, care acum era fiul şi urmaşul lui Kosroes, anume Siroes, îl învinge pe acesta, pătrunzînd în propria lui ţară, silindu-l astfel să ceară pace. împăratul Siroes fu obligat, ca între alte lucruri de preţ, să restituie împăratului Eraclie şi crucea pe care tatăl său o luase ca pradă de război. Iată cum descrie un scriitor contemporan întoarcerea triumfătoare a împăratului Eraclie la Constan­tinopol: „împăratul a intrat în Constantinopol urcat pe patru elefanţi albi, purtînd în spate crucea pe care odinioară a fost răstignit Fiul lui Dumnezeu. Apoi pleacă numaidecît la Ierusalim şi îmbrăcat în piele de capră, desculţ, urcă pe drumul cel vechi, pe Gorgovsi,­ aceeaşi cruce pe care fusese răstignit cel dintîi mucenic al Bisericii sale“ (Iovan Ducici, „Cetăţi şi himere“, Bucureşti, 1939, p. 267). în legătură cu aceasta, tradiţia adaugă că la început împăratul a luat crucea pe umerii săi, îmbrăcat în toate veşmintele şi insig­nele împărăteşti. Păşind însă pe calea Golgotei, o putere nevăzută l-a oprit să meargă mai departe. Atunci patriarhul Zaharie i-a adus aminte împă­ratului că Fiul lui Dumnezeu a dus crucea pe Gol­gota nu în mărire împărătească, ci în chip smerit de rob. După aceasta împăratul s-a dezbrăcat de veşmintele sale împărăteşti şi desculţ, îmbrăcat în piele de capră, a dus crucea Domnului pînă la biserica învierii. Aşa a predat împăratul Eraclie lemnul crucii Domnului patriarhului Zaharia, care la data de 14 septembrie în anul 629 a aşezat-o din nou cu mare pompă în biserica învierii, fiind cinstită după vechea datină de mulţimea poporului adu­nată aici. Amintind temeiurile sărbătorii înălţării cinsti­tei şi de viaţă făcătoarei Cruci, subliniem o dată mai mult că importanţa acestei sărbători, numă­rată la cele 12 praznice împărăteşti, este în cea mai strînsă legătură cu însemnătatea şi cinstirea ce i s-a dat sfintei cruci încă din primele decenii ale creştinismului, în sprijinul cinstirii sf. cruci a Domnului, amintim şi cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, precum şi alte locuri din Sf. Scriptură: „Căci cuvînitul crucii pentru cei ce pier este ne­bunie, iar pentru noi cei ce ne mîntuim este pute­rea lui Dumnezeu“ (I Cor. 1, 18). Sfînta cruce este jertfelnicul lui Iisus Hristos (Evr. 9, 28); este arma prin care ne-am dobîndit mîntuirea (I Petru 2, 24); este pecetea lui Dumnezeu peste cei scăpaţi de la pierzanie (Iezech. 9, 4—6; Apoc 7, 2—3; 9, 4); este semnul biruinţei lui Ehristos (Ma­tei 24, 30); este mijlocitoarea măririi lui Hristos (Filip. 2, 8—9; Luca 24, 26; loan 17, 1). Iată de ce toţi creştinii adevăraţi cinstesc sau venerează sfînta cruce, ea fiind pururea nedespărţită de Iisus Hristos, care a sfinţit-o cu sîngele Său. 1. Zăgrean Condiţiile mîntuirii (II) în articolul anterior am înfăţişat învăţătura Bisericii noastre despre condiţiile mîntuirii, pre­cum şi temeiurile ei biblice. Se mai spune însă de către unii dintre noi, că mîntuirea subiectivă este condiţionată numai de „harul credinţei“, nu şi de faptele bune, precum şi că numai cei pre­destinaţi se mîntuiesc. în acest sens, ei se provoacă mai întîi la urmă­toarele două texte biblice: a) „Căci socotim că prin credinţă se va îndrepta omul, fără faptele legii“ (Rom. 3, 28); b) „Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele legii, ci numai prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptăm din credinţa în Hristos, iar nu din faptele legii, căci din faptele legii nimeni nu se va îndrepta“ (Gal. 2, 16). Pe acestea le tălmăcesc în sensul că mîntuirea noastră este condiţionată numai de „harul credin­ţei“, al încrederii, în baza căruia i se atribuie credinciosului meritele Mîntuitorului cîştigate prin moartea Sa pe Cruce. Astfel, mîntuirea se face numai prin credinţă („sola fide“), care provine numai din harul lui Dumnezeu („sola gratia“), fără nici o contribuţie din partea credinciosului. Dar cele două texte nu se referă la faptele bune aşa cum le înţelege învăţătura Bisericii noastre, ci privesc „faptele legii“, adică cele cerute de Legea mozaică (ca: tăierea împrejur, serbarea sîm­­betei, ferirea de mîncările necurate ş. a.). De unde rezultă că aceste două texte nu exclud faptele bune — în sensul lor ortodox — ca condiţii ale mîntuirii. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă învaţă că mîntuirea este condiţionată de harul dumnezeiesc şi de credinţa noastră. Dar noi înţelegem credinţa nu numai ca un dar de la Dumnezeu, ci şi ca un rod al efortului (silinţei) personal al credinciosu­lui, prin care acesta se face vrednic de mîntuire. Căci dumnezeiescul har nu desfiinţează voinţa liberă a credinciosului, ci o respectă şi astfel acesta colaborează cu dumnezeiescul har. Dacă nu ar fi aşa, atunci nu ar mai avea nici un rost îndemnuri ca acestea: „Drept aceea, fraţii mei, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul“ (I Cor. 15, 58). De ase­menea: „Nu lepădaţi dar încrederea voastră, care are mare răsplătire. Căci aveţi nevoie de răbdare ca, după ce aţi făcut voia lui Dumnezeu, să puteţi dobîndi ce v-a fost făgăduit“ (Evr. 10, 35—36; vezi şi Matei 10, 42; 19, 29; II. Tim. 4, 7; Rom. 2, 6—7; Luca 12, 33). Credincioşii creştini, care se abat de la învăţă­tura ortodoxă despre condiţiile mîntuirii, încearcă să se sprijine şi pe următoarele două texte biblice: „Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl care m-a trimis, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (Ioan 6, 44); b) „Căci Dum­nezeu este cel ce lucrează întru voi şi ca să voiţi şi ca să săvîrşiţi, după a Lui bunăvoinţă“ (Fii. 2, 13). Pe acestea le tălmăcesc în sensul că harul divin lucrează în aşa fel asupra credinciosului, încît­ acesta nu i se poate împotrivi. Prin urmare, harul dumnezeiesc exclude orice libertate şi orice con­tribuţie a credinciosului la mîntuirea lui. (Continuare în pag. 2)

Next