Telegraful Român, 1979 (Anul 127, nr. 1-48)

1979-01-01 / nr. 1-2

Nr. 1—2 TELEGRAFUL ROMÂN 379»Sfîntul Vasile cel Mare • 1979 Opera Sfintului Vasile cel Mare Sf. Vasie a fost numit „cel Ma­re“ încă în timpul vieţii sale şi îşi păstrează pînă azi locul între co­rifeii Ortodoxiei ecumenice alături de Sf. Grigorie de Nazianz şi loan Gură de Aur. Despre Sf. Vasile se spune că în­truchipează în sine în mod plenar cele mai înalte şi variate însuşiri cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi că Biserica n-a avut un bărbat atît de desăvîrşit, complet şi bine echi­librat ca acesta. Vasile a fost un doctrinar de adîncă gîndire teolo­gică şi filozofică dar şi un om de acţiune stăpînit de un caracter ferm. El a fost un pios credincios dar şi un mare filozof, un orator şi bun organizator al vieţii social-bise­­riceşti, un ascultător dar şi un le­giuitor, îndrumător şi sfătuitor. Toa­te aceste însuşiri strălucite şi con­solidate în personalitatea sa au fost suficiente, ca în scurt timp, să exer­cite o influenţă covîrşitoare asupra contemporanilor săi, care-l admi­rau, îl ascultau şi îl urmau. Rimul de adîncă gîndire şi speca­­teologică şi filozofică ni se arată în plenitudinea sa în lucră­rile scrise pe care posteritatea ni le-a păstrat şi constituie azi unele din piesele cele mai de valoare din te­zaurul neestimat al Bisericii. Opera scrisă moştenită de la Sf. Vasile, vastă ca preocupări dar uni­tară ca concepţie, îmbrăţişează do­menii variate de activitate şi viaţă. In mod obişnuit ea este clasificată după domeniile ce le abordează, în operă de lucrări cu caracter dog­matic, omiletic, liturgic, moral sau trăire religioasă, canonic, epistolar, etc. Dintre lucrările elaborate de Sf. Vasile de valoare deosebită sunt: — Lucrările cu caracter dogmatic care i-au făcut renume: Tratatul contra lui Eunomiu şi Tratatul des­pre Sf. Duh, îndreptate împotriva arienilor şi Tratatul contra Mani­­heilor. — Lucrări cu caracter omiletic sînt considerate îndeosebi: nouă omi­lii pe teme din Hexaemeron; 13 pe teme din Psalmi şi 24 cuvîntări pe diferite teme. — Lucrări liturgice textul: Sf. Li­turghie care pînă azi poartă numele lui şi se oficiază de 10 ori pe an după rînduială. — Lucrările cu caracter moral-as­­cetic sau de trăire religioasă după principiile evanghelice sînt socotite: Trei tratate de o deosebită valoa­re: Etica sau morala, Regulile Mari şi Regulile Mici, la care se adaugă discursuri (De judicio Dei, De fide) sau micul tratat de morală alcătuit înainte de lucrarea Moralia şi care i-a servit ca introducere, la această lucrare. Sf. Vasile i se atribuie la fel şi trei cuvîntări în care se ilus­trează viaţa creştină ca urmare a lui Hristos, rămase celebre pînă azi, ca şi un mic cod penitenţial mona­stic şi o culegere de Constituţiuni monastice, care urmează întrutotul Regulile Mari şi Mici. Morala sau Etica este o colecţie de texte culese din Sf. Scriptură şi Epistolele Sf. Apostoli grupate pe capitole şi precedate de un scurt rezumat care serveşte drept introdu­cere şi comentar. Capitolele sunt reunite în 80 reguli. Preceptele sau normele morale de viaţă şi trăire social-religioasă nu sunt, aşa cum se crede în mod obişnuit, numai pentru monahi, cărora într-adevăr se adre­sează în primul rînd, ci ele pivesc pe creştini în general şi în primul rînd pe clerici, fapt ce le impune pînă azi ca actuale şi utile de ur­mat. Regulile Mari sau Codul etic nu este numai un cod etic monastic, cum îndeobşte este cuonscut, ci mai de­grabă o colecţie de 55 norme sau principii morale formulate în baza Sf. Scripturi privind cele mai im­portante probleme de interes vital ridicate de viaţa religioasă. Urmarea acestor norme de către creştini au menirea să ducă la înduhovnicirea acestora şi desăvîrşirea lor morală. Ele trebuie însă să stea în primul rînd la temelia formării vieţii că­lugărilor şi de aceea, se adresează în primul rînd acestora socotiţi ca trăi­tori după învăţăturile Mîntuitorului într-un grad superior. Regulile Mici în număr de 313 sînt, ca şi cele Mari, o serie de răspunsuri scurte date în rezolvarea problemelor puse în viaţa religioa­să. Ele pot fi socotite ca soluţio­nări ale diferitelor cazuri de con­ştiinţă religioasă. In ele autorul tre­ce de la simpla enunţare a principiu­lui moral la felul sau modul de aplicare al acestuia în viaţa social­­religioasă, fapt ce duce la întregirea şi completarea Regulilor Mari. Regulile Sf. Vasile numite şi pra­vile călugăreşti au servit şi servesc şi azi ca norme de bază pentru or­ganizarea monahismului ortodox. Din ele se iau principii de bază pentru alcătuirea statutelor sau regulamen­telor de organizare şi funcţionare a mănăstirilor în toate Bisericile Or­todoxe Naţionale. Ele sunt editate şi în limba română şi servesc de îndrepare în trăirea religioasă din mănăstirile noastre.­­ Scrisorile din vasta corespon­denţă păstrată pînă azi se ridică la un număr de 365, şi anume 46 an­terioare episcopatului, 245 din vre­mea episcopatului şi 74 de dată in­certă. Privită în ansamblul ei aceas­tă corespondenţă prezintă un foarte mare interes prin faptul că în scriso­rile Sf. Părinte se tratează teme foarte variate. Mai ales corespon­denţa din vremea cînd a fost epis­cop este nespus de instructivă din punct de vedere istoric, dogmatic şi disciplinar. Importante sunt îndeo­sebi scrisorile adresate Bisericilor din Occident privind schisma lui An­­filohiu de Iconiu din care trei sunt o completare a Tratatului contra lui Eunomiu şi alte trei numite Epis­tole canonice. Ultimele trei au intrat în codul canonic al Bisericii Orto­doxe formînd canoanele Sf. Vasile. Corespondenţa Sf. Vasile este im­portantă şi pentru frumuseţea şi cla­ritatea stilului. Nicăieri ca în scri­sori Sf. Părinte nu s-a desvăluit pe sine arătîndu-ne frumuseţea sufletu­lui său şi varietatea de daruri cu care l-a înzestrat Dumnezeu care stârnesc admiraţie şi respect. In concluzie trebuie să arătăm că descoperirea comorii spirituale cu­prinsă în opera Sf. Vasile ne în­deamnă mereu la studiu şi medita­ţie, la credinţă şi fapte bune, la viaţă morală, la integrarea cu supu­nere de fii în viaţa socială şi bi­sericească, la ascultarea faţă de auto­ritatea bisericească şi de stat, la urmare a învăţăturilor Mîntuitoru­lui Iisus Hristos, la trăire după mo­delul Acestuia. Prof. Arhid. dr. Ioan N. Floca SFINŢII TREI IERARHI VASILE, GRIGORIE ŞI IOAN Sfîntul Vasile cel Mare despre vrednicia omului „Ca unul care s-a înţelepţit nu în cuvinte învăţate ale înţelepciunii omeneşti, ci în cuvinte învăţate ale Duhului Sfînt“ (I Cor.­ 2, 13), în­ţeleptul Solomon exclama odată că „mare lucru este omul şi cinstit băr­batul evlavios“ (Pilde 20, 6—8. Da­că privim la cinstea de care a fost învrednicit, atunci cu adevărat mare lucru este omul. în ce constă cinstea lui? Să fa­cem asemănare între felul cum a fost plăzmuit omul și cum au fost făcute toate celelalte. La acestea din urmă Domnul a zis numai cu Cu­­vîntul: să se facă lumină, apoi să se facă tărie, să se arate stelele şi soarele şi luna şi toate celelalte cîte le vedem cu ochiul şi cîte le înţe­legem cu mintea şi iată, aşa şi-au primit toate existenţa. Chiar şi pă­­mîntul şi toată podoaba lui, cu mul­tele lui feluri de dobitoace, de ier­buri şi de copaci, toate printr-o sim­plă poruncă au fost făcute. Dar cînd a fost vorba de om nu s-a lucrat aşa. Că n-a zis Domnul: să se facă om (cum spusese să se facă tăria), ci se vede că în om trebuie văzut ceva mai mult şi mai pe sus decit lumina, mai pe sus decit cerul, mai pe sus chiar decit luminătorii lui. Căci prin aceea ce zice: că „a luat ţărînă din pămînt şi a plăsmuit pe om“ a vrut Domnul să spună că El Însuşi cu mina lui a binevoit să plăzmuiască trupul nostru. Şi nu în­geri a slujit la plăzmuire, nu pămân­tul ne-a aruncat afară ca pe greieri, nu a zis puterilor slujitoare să facă aceasta sau aceea, ci ne-a plăzmuit El însuşi cu mina Lui cînd a luat ţărînă din pămînt. Aşa că de vei privi dar la ceea ce a luat, vei pu­tea într-adevăr să te întrebi: ce este omul? dar cînd vei avea în vedere pe Cel care a plăzmuit pe om şi felul în care a făcut-o, îţi vei schimba părerea şi atunci va trebui să spui că într-adevăr mare lucru este omul. Poţi să spu, aşa­dar, că materia, din care a fost zi­dit omul e o nimica toată, dar cînd ne gîndim la cinstea la care a fost ridicat omul, vom spune că cu ade­vărat mare lucru este că el a fost zidit după chipul şi după asemăna­rea lui Dumnezeu. Iar prin cuvintele ce zice că a plăzmuit Dumnezeu pe om şi L-a făcut după chipul Său“ înţeleg că ar fi vrut să spună prin „plăzmuire“ cu referire la trup, iar prin „facere“ în legătură cu sufletul omului. Poa­te că aceste înţelesuri să nu fie fără adevăr. Că unde zice „şi a făcut Dumnezeu pe om“, spune că „du­pă chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe dînsul“, cită vreme unde spune despre ipostasul sau plăzmuirea noas­tră cea trupească, atunci foloseşte cuvîntul „a plăzmuit“. Căci şi psal­­mistul ştie de o deosebire între „fa­cere“ şi „plăzmuire“ sau „zidire" a­­tunci cînd zice în Psalmul 118, 73 „mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit“, vrînd să spună că „a făcut“ pe omul cel dinlăuntru şi „a plăz­muit" pe cel dinafară. Doar din lut se potriveşte mai bine să spu­nem că „plăzmuim“, cită vreme „fa­cerea" sau imitarea se face după chip. Trupul aşadar a fost plăz­muit, iar sufletul făcut.. . Socoteşte, dar, omule, că mina lui Dumnezeu este ceea ce te-a adus pe lume. Şi ceea ce s-a plăzmuit de Dumnezeu să nu se pîngărească şi să se schimbe prin răutatea păca­tului, să nu cazi cu puterea şi cu voia ta din mina lui Dumnezeu, care te ţine şi te apără. Vas eşti de Dumnezeu plăzmuit, de Dumnezeu făcut, de aceea slăveşte pe Cel ce te-a făcut, că nu pentru altceva ai fost adus pe lume, ci doar pentru ca să fii lucrător şi vestitor cu mare rîvnă al slavei lui Dumnezeu. Aşa să socoţi, dar, viaţa ta ca pe o carte deschisă, în care, în taină, dar cu minte luminată, să te aprinzi de dorul de a citi şi a împlini toate spre slava lui Dumnezeu. T. B. Folosul vieţii de obşte „Nici unul dintre noi nu-şi este suficient sieşi... ci avem cu toţii lipsă unii de alţii. . . Căci precum piciorul are o putere, dar îi lipseşte alta şi fără ajutorul celorlalte membre nu găseşti lucrarea sa aptă sau suficientă sieşi spre conservare, nici nu are în ea împlinirea a ceea ce-i lipseşte, la fel şi în viaţa singuratică, chiar şi ceea ce avem ne devine nefolositor şi ceea ce ne lipseşte e cu neputinţă de procurat. De aceea, Ziditorul Dumnezeu ne-a rînduit să avem lipsă unii de alţii şi ca să ne înfrăţim întreolaltă.“ Sf. VASILE CEL MARE (Extras din „Regulile tratate mai pe larg", P. G., 31, col. 928—929) Pag. 3 Sfîntul Vasile cel Mare (Continuare din pag. a 2-a) noroi? Formaţi, dacă puteţi, boga­ţilor , macar un singur nor, faceţi să se pogoare măcar cîteva picături de ploaie ca să înceteze uscăciunea mistuitoare! . . . Mai bine gîndiţi-vă că voi aveţi pîine pe 10—20 zile, iar cel sărac n-are nici pe o zi. Aju­­tă-ţi fratele ajuns la necaz şi veţi vedea că Dumnezeu vă va răsplăti tuturora“. Răutăţile şi greutăţile cu care a avut de luptat Sf. Vasile şi care de altfel i-au şi măcinat sănătatea lui şubrezită, a fost rătăcirea ariană, care a ajuns în vremea aceea ca o adevărată ciumă, ca un pîrjol sau ca o încleştare furtunoasă, cum îi place Sfintului Vasile să descrie fră­­mîntările creştinătăţii de atunci în drum spre limpezirea de ispitele unei cugetări prea mărginite în legătură cu taina întrupării Fiului lui Dum­nezeu. Atît de puternice au fost tălăzuirile acestor furtuni, încît foar­te puţine au fost scaunele vlădiceşti, în care să nu fi aşezat partidele ariene oamenii lor. însuşi împăratul arian Valens a venit să-l vadă şi să-l surghiunească, dar văzînd cît de mult ţine poporul la el şi cît de hotărît este în apărarea Sfintei Treimi n-a îndrăznit să se atingă de el. Prefectul Modestus a rămas înmăr­murit cînd a văzut că Sfîntul nu se teme nici de confiscarea avutu­lui, nici de surghiun, nici de ame­ninţarea cu bătaia şi cu temniţa, ba nici chiar de moarte. Mai tîrziu însuşi prefectul a ajuns să se nu­mere printre prietenii săi. Sfîntul Vasile era neobosit în lu­crarea sa. A orînduit cele mai fru­moase rugăciuni în cadrul Sfintei Liturghii pe care a strîns-o din pre­­dania creştinilor mai bătrîni, pe ca­re i-a prins în viaţă. Se cuprind în Liturghia Sfîntului Vasile „de la o margine a lumii pînă la cealaltă“ întreagă Biserica creştină, cu vii, cu morţii, cu bolnavii, cu călăto­rii, aşa cum spune el în rugăciunea citită în taină de preot în timpul cîntării „De tine se bucură“. A avut Sfîntul Vasile cel Mare un suflet atît de larg şi de fierbinte cînd era vorba de a lucra pentru Dumnezeu şi pentru om, încît şi în celelalte scrieri pentru apărarea credinţei ori pentru osîndirea patimilor omeneşti (lăcomie, mîndrie, lux, plăceri) îl simţim parcă şi azi viu printre noi, după 1600 de ani, chemîndu-ne la rugă, la faptă bună, la slujirea lui Dumnezeu şi a omului.

Next