Telegraful Român, 1980 (Anul 128, nr. 1-48)

1980-09-15 / nr. 35-36

Pag. 2 TELEGRAFUL ROMÂN Muzeul primei şcoli româneşti — factor de unitate naţională —­­ Fiinţînd din secolul al XIV-lea şi răspunzând necesităţilor majore de cre­dinţă, limbă şi cultură românească, şcoala din Şcheii Braşovului, aflată sub egida străvechii biserici ortodoxe voievodale „Sf. Nicolae", una din cele mai vechi citadele de rezistenţă naţională în Transilvania, a desfăşurat şi polarizat o viaţă culturală pe di­mensiunile reale ale albiei comune na­ţionale, contribuind prin faptă şi sim­ţire la păstrarea mereu vie a conştii­­inţei de unitate naţională. Pe aceste coordonate, ca rezultat fi­resc al lor, se înscrie opera ctitori­­cească editorială a Diaconului Coresi, de a determina biruinţa definitivă a scrisului în limba română prin carte tipărită şi răspândită în toate ţinutu­rile româneşti, pentru întreaga semin­ţie românească, marele lui merit con­stând, înainte de toate în preluarea faptelor de limbă comună prezente oral în spaţiul carpato-dunărean şi le­galizarea ei tiparnică pentru repune­rea limbii române în drepturile ei fi­reşti. Sala de tipar a muzeului, pre­cum şi expoziţia recentă închinată diaconului Coresi formează azi o măr­turie viabilă a faptului că opera ce­lui ce a fost socotit părinte al sen­sului în limba română se înscrie pe linia unei tradiţii cărturăreşti prezen­te aici cu mult înainte de venirea lui Coresi şi întreţinută în contextul le­găturilor permanente cu Muntenia şi Moldova, aşa­­încît se poate spune, cunoscînd istoria acestor relaţii că Muntenia şi Moldova şi-au dat mina cu Transilvania la Braşov, oraş aflat nu numai la întretăierea unor drumuri comerciale dar şi la traversarea tutu­ror intenţiilor culturale româneşti. Şi această realitate este evidentă în epo­că­­precoresiană printr-o însemnată şcoală de copişti (dovedită şi de o secţiune a expoziţiei Coresi), care co­piau, dar şi răspândeau cărţile de la Braşov. Pe de altă parte este eviden­tă în aceeaşi perioadă o pulsaţie a delegaţiilor din partea românilor din Şcheii Braşovului (conduse în general de preoţii de la biserica „Sf. Nicolae“, dascăli, grămătici sau negustori), care adeseori au străbătut cărările Carpa­­ţilor fără a ţine cont de graniţele ne­fireşti, pentru a ajunge la curtea Munteniei sau a Moldovei, adeseori chiar in interesele autorităţilor loca­le. Intre 1520 şi 1541 documentele germane menţionează 170 delegaţii în­tr-o perioadă de evidentă pregătire a momentului Coresi în cultura româ­nească. Nu întîmplător tiparului coresian îi urmează momentul Mihai Viteazul, a cărui acţiune de unificare politică se înscrie în circumferinţa circulaţiei cărţii coresiene şi în acest context nu ■poate fi neglijată legătura protopopu­lui Mihai, ctitorul clădirii de piatră a şcolii din Şchei, dar şi „omul şi sfet­nicul tuturor domnilor de peste munţi“, care face întîmpinare lui Mi­hai Viteazul în popasul transilvănean, participînd alături de românii din Şchei la săvîrşirea actului unionist. Fapta sa se înscrie în baza unei tra­diţii formate încă la 1477 de popa Costea şi continuate în secolul al XVI-lea de slujitorii bisericii şi şcolii: preoţii Grama, Toma, Dobre, Bratu, Mănăilă etc. fapte exemplificate în ex­poziţia muzeului prin hrisoavele de la Aron Vodă (1595) şi Gheorghe Ştefan (1656) la domnii din secolul al XVIII-lea în expresie numerică de peste 80 la număr, prin care anual biserica, obştea şi şcoala din Şchei e­­rau privilegiate prin subvenţii, danii şi susţineri morale. In această conjunctură a conştiinţei unităţii de neam, limbă şi credinţă se înscrie marele tezaur de carte veche (în parte expusă în vitrinele muzeu­lui) provenită din toate regiunile ro­mâneşti, purtând marginal numele­­u­­nor domni ca Mircea Vodă, Alexan­dru Vodă, Basarab, etc. sau ale unor cărturari din ţinuturile frăţeşti. Este semnificativă donaţia a două exem­plare din Gazania de la 1643 de că­tre Varlaam, subintitulată semnifica­tiv „Carte rumânească cu învăţătură“ şi nu moldovenească, sau dăruirea Bi­bliei de la Bucureşti (1688) în anul tipăririi ei de Şerban Cantacuzino, exemplare expuse azi în vitrinele mu­zeului alături de coresiene precum şi de Evanghelia de la Govora sau în­dreptarea legii de la Tîrgovişte (1652), care prin circulaţie consecutivă în ce­le trei ţinuturi româneşti au determi­nat cristalizarea rapidă a limbii româ­ne literare. Nu poate fi trecută cu vederea pre­ferinţa domnilor de peste munţi de a-şi recruta cărturarii şi oamenii de cancelarie din rândurile românilor din Şchei şi aşa după cum altădată La­rina Basarab îl chema la curtea sa pe popa Costea „ca om al domniei mele care mi-a slujit mie mult", pes­te trei veacuri Brîncoveanu şi boierii săi folosesc pe fraţii David, Teodor şi Matei Corbea la curtea sa pentru relaţiile cu Rusia sau alte ţări. Nu fără semnificaţie ni se pare fapta bra­şoveanului Dimitrie Eustatievici, das­căl al şcolii din Şchei şi director al tuturor şcolilor neunite din Transil­vania, care îşi închină gramatica sa (prima din ţară) domnului muntean Costantin Mavrocordat la 1757. La rîndul său, protopopul Vasile, cînd îşi scrie cronica sa (prima cu su­biect românesc din ţară — 1628) nu uită să facă repetate referinţe la ţă­rile de peste munţi şi după modelul său, toţi cronicarii din Şcheii Braşo­vului privesc faptele Transilvaniei în conjunctura naturală cu cea a Mun­teniei şi a Moldovei. O oglindă vie a legăturilor de tot­deauna cu cele două ţări de dincolo de munţi o constituie cel mai vechi pomelnic al bisericii, crezut de N. Iorga ca pierdut şi identificat de noi, care reproduce în mod crono­logic numele domnilor din Muntenia şi Moldova, care sub o formă sau alta au sprijinit şi ajutat în rezisten­ţa lor etnică pe românii din Şcheii Braşovului. Cauzat de aceste antecedente, fieca­re eveniment de peste munţi era trăit de românii din Şchei ca propriul lor eveniment, de unde participarea la revoluţia Vladimirescului, la cea din 1848, dar mai ales la bucuria unirii din 1859, cînd la Braşov se compun şi se răspîndesc pe foi volante zeci de cîntece unioniste, multe închinate lui Alexandru Ioan Cuza. Două ma­nuscrise inedite, identificate de noi, copiate de dascălii din Şcheii Braşo­vului Dumitru Oprea şi Braţul Baiul (originar din Zărneşti) reproduc în ce­le peste două sute de pagini cînte­­cele unirii, cîntate de elevii liceului „Andrei Şaguna“ şi de populaţia Transilvaniei în perioada unirii. Din aceleaşi motive războiul de la 1877 este sprijinit prin valoroase contribu­ţii, chiar în ciuda opreliştelor drasti­ce din partea autorităţilor. Mărturie sunt cele 12­­liste de contribuabili, con­­ţinînd peste 1000 de braşoveni, care au susţinut prin 32 de comitete fi­lantropice războiul balcanic al inde­pendenţei. Drept urmare, unirea cea mare a decurs ca un fenomen firesc cîştigat pe fiecare treaptă istorică prin parti­cipări conştiente şi chiar dacă prin aceasta nu s-a îndeplinit definitiv vi­sul de veacuri al poporului, determi­nat de condiţiile politice ale ţării, ea a deschis posibilitatea dezvoltării u­­nitare economice. Muzeul de azi al Primei Şcoli Ro­mâneşti constituie peste veacuri o măr­turie a luptei bimilenare repurtate de poporul român pentru păstrarea uni­tară a fiinţei sale naţionale. In faţa acestor vestigii, preşedintele ţării, dom­nul Nicolae Ceauşescu, mărturisea: „Vizitînd locaşul celor mai vechi ti­părituri şi al primei şcoli româneşti ne exprimăm admiraţia şi recunoştin­ţa faţă de cărturarii şi dascălii bra­şoveni, care au pus la temeliile cul­turii noastre naţionale măsura unei simţiri pline de­­patriotism, dorinţa lor de a vedea poporul în libertate şi lumină“. Prof. Vasile Oltean­ u & ****­* '13 . Muzeul primei Şcoli româneşti din Şchei Cinstirea­ ­. Noi creştinii ortodocşi venerăm şi ne însemnăm cu Sf. Cruce, în pri­mul rînd fiindcă ea a fost instrumen­tul prin care Iisus ne-a mântuit. Cru­cea a fost altarul pe care s-a adus Împăcarea între Dumnezeu şi omenire „ştergând zapisul ce era asupra noas­tră, care ne era potrivnic cu rându­ielile lui, şi l-a luat din mijloc, pi­­ronindu-l pe cruce“ (Col. 2, 14). Noi credem în Iisus Hristos cel răstignit şi înviat. Dacă Iisus nu s-ar fi jert­fit pe cruce, ar fi fost numai cel mai ales dintre oameni, însă n-ar fi fost „Mântuitor“; dacă Iisus mort cu adevărat n-ar fi înviat cu adevărat, n-ar fi fost Dumnezeu. Acesta e ade­vărul de temelie al creştinismului. Iată de ce în dimineaţa învierii, îngerul Sf. Cruci a întrebat pe mironosiţe: „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit?“ (Marcu 16, 6). Moartea pe cruce era semnul distinctiv al Domnului. O mărturiseşte aceasta clar Sf. Ap. Pa­vel cînd scrie: „Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit“ (I Cor. 1, 23). Cu dreptate a spus Sf. I. Damaschi­­nul: „Sun­t mulţi Hristoşi şi Isuşi, dar Unul este cel­­răstignit. Îngerul şi a­­postolul n-au spus cel străpuns cu su­liţa, ci cel răstignit“. Se înţelege că Fiul lui Dumnezeu ne putea mântui şi în alt mod. Dar din moment ce El a ales drumul crucii, noi nu putem decit s-o pri­mim şi s-o cinstim. Noi n-avem drep­tul să ispitim pe Domnul Dumnezeu. „Căci cine a cunoscut gîn­dul Dom­nului sau cine a fost sfetnicul Lui?“ (Rom. 11, 34). „Dar să dăm mulţumire lui Dum­nezeu, care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos!“ (I Cor. 15, 57). „Căci prin mijloacele prin care a învins diavolul, prin acelea a triumfat şi Hristos asupra lui. Luînd chiar armele aceluia, cu ele a atacat. Ascultă cum simboalele înfrângerii­­noastre au fost: fecioara, lemnul şi moartea. Eva era fecioară,­­căci încă nu cunoscuse bărbat; lemn era pomul şi moartea era pedeapsa lui Adam. Dar iată iarăşi Fecioara şi lemnul şi moartea: însăşi simboalele înfrîngerii au ajuns şi simboalele biruinţii. Căci în locul Evei, Maria, în locul lem­nului cunoştinţei binelui şi răului, lem­nul crucii; în locul morţii lui Adam, moartea lui Hristos“ (Sf. Ioan Gură de Aur), în faţa Sf. Cruci,­­nu putem decit să spunem cu Sf. Ap. Pavel: „O, adîncul bogăţiei şi al înţelepciu­nii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile Lui şi cît de nepătrunse­­căile Lui!“ (Rom. 11, 33). 2. In al doilea rînd noi venerăm şi ne însemnăm cu Sf. Cruce fiindcă a fost preînchipuită încă în V. Tes­tament. Precum de Mesia, Hristos vorbeşte V. Testament, tot astfel şi Sf. Cruce e anunţată încă de atunci. Din mulţimea preînchipuirilor voi a­­duce numai două. Prima e aceea pe care o pomeneşte şi o aplică la El în­suşi Domnul nostru Iisus Hristos, cînd îi spune lui Nicodim: „Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să­­se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 14—15).­ în călătoria israelitenilor spre „Pă­mântul făgăduit“, au avut de suferit şi din cauza unor şerpi veninoşi. Ca să-i scape de această nenorocire, Dom­nul a zis lui Moise: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi“ (Num. 21, 8). Aşa a făcut Moi­se. Iar­­toţi cei muşcaţi de şerpi, dacă au privit la şarpele de aramă, au scăpat de moarte. Dar au fost şi de cei care n-au ţinut seamă de porun­ca Domnului şi îşi vor fi zis: „De ce să privim la un stîlp şi la o bucată de aramă? în loc ca Moise să ne fi dat un leac, ne-a pus să privim la o prăjină cu un şarpe de aramă“. Ur­marea? Ne-o spune Sf. Ap. Pavel: „Nici să ispitim pe Domnul, precum L-au ispitit unii din ei şi au pierit de şerpi" (I Cor. 10, 9). Cei care spun că Sf. Cruce e idol, un simplu lemn etc. nu sînt mai în­ţelepţi decît israelitenii de altădată şi vor păţi ca şi aceia. „Căci cel ce se întorcea către acest semn se vindeca, dar nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin tine, Mîntuitorul tuturor“ (Intel. Sol. 16, 7). Tot astfel şi noi creştinii ortodocşi cînd cinstim Sf. Cruce, ştim că nu lemnul sau metalul ne mîntuie şi­­ne ajută, ci Hristos Domnul. Iată o altă prefigurare în V. Tes­tament a Sf. Cruci. Prof. Iezechiel spune: „Şi i-a zis Domnul: Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi în­seamnă cu semnul crucii (litera „tau“ care în alfabetul vechi grec avea for­ma u­nei cruci) pe frunte, pe oamenii care gem şi care plîng din cauza mul­tor ticăloşii care se săvârşesc în mij­locul lui“. Iar celorlalţi le-a zis în auzul meu: „Mergeţi după ei prin cetate şi loviţi!..., dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul „f“! Şi au început ei cu bătrânii, care erau înaintea tem­­(Continuare în pag. a 4-a) Prof. A. Radu Nr. 35—36 Contemplaţie şi activitate (Continuare din pag. 1) Uneori se porneşte­­de la cele­ pă­mânteşti spre cele cereşti, alteori de la cele sufleteşti spre cele trupeşti. Cînd credinciosul vede că preotul e harnic şi munceşte ca şi el, se îndeam­nă să meargă împreună cu preotul la rugăciune. Suntem­ legaţi unii de alţii prin rugăciune şi muncă deopotrivă, şi trebuie să simţim împreună bucuri­ile în binefacerile rugăciunii şi mun­cii. Facerea de bine este o lucrare tot aşa de plăcută lui Dumnezeu ca şi ru­găciunea. Sf. Isaac Sirul întreabă în cuvîntul său pe credincios: „Vrei să se întîl­­nească sufletul tău cu Dumnezeu, fă­ră să ai legăturile facerii de bine? Fii slujitor al milosteniei... Faptele mi­losteniei aduc sufletul în comuniune cu­­Dumnezeul luminii" arată un co­­mentar al cuvântului Scripturii. „Cine iubeşte pe fratele său, rămîne în lu­mină“ (I­­oan 2, 10). Pe treptele rugăciunii nu ne putem apropia de Dumnezeu dacă nu avem faptele bune. Contemplaţia şi faptele bune nu se contrazic, ele sínt ca cele două feţe ale aceleiaşi monede. „Sínt felurite daruri, dar este ace­laşi Duh. Sínt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn. Sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care­­lu­crează totul în toţi“ (I Cor. 12, 4-7). Vestirea împărăţiei lui Dumnezeu nu înseamnă nesocotirea şi părăsirea grijii şi activităţii pentru cele de a­­cum, ci, dimpotrivă, aduce lumină şi sens acestora. Făcând din fiecare zi prilej de în­dreptare a noastră şi a semenilor noş­tri, prilej de îmbunătăţire şi întraju­torare, de rugăciune şi muncă, urcăm pe treptele desăvârşirii şi slujirii vieţii, precum a spus Mîntuitorul: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi mai multă să aibă“ (Ioan 10, 10). PREOTUL (Continuare din pag. 1) Dumnezeu, pe calea mântuirii (F. Ap. 16, 17) îl are numai cel ce a fost chemat, cum au­­fost chemaţi Sfinţii Apostoli, numai cel ce s-a pregătit pentru această misiune, după cum s-au pregătit cu multă sîrguinţă Sf. Apos­toli, care au petrecut trei ani şi şase luni cu Hristos, lângă Hristos, Care i-a învăţat ca un învăţător Suprem, toate „tainele împărăţiei cerurilor“ (Matei 13, 11); toate „tainele împără­ţiei lui Dumnezeu“ (Marcu 4, 11). Preoţia este, deci, un dar dat de Dumnezeu, de care noi ne-am bucu­rat de-a lungul veacurilor, beneficiind de toate roadele pe care preoţia ade­vărată le-a dat neamului nostru creş­tinesc şi românesc. Ca şi p­­ trecut, şi azi Sfînta Preo­ţie în general, preotul ortodox, preo­tul de enorie în special, îndeplineşte pentru creştini un rol deosebit de im­portant. Pe umerii lui ţine Biserica lui Hristos. El este un părinte al­­tu­turor credincioşilor, un părinte al pă­rinţilor. Casa lui este casa tuturor, familia lui este un model pentru fa­miliile enoriaşilor, cuvîntul lui este un preţios îndrumător pentru cei ce doresc să realizeze în viaţă lucruri bune şi pentru sine şi pentru societa­te şi pentru Patrie, pentru poporul nostru binecuvî­ntat, care după cum are nevoie de îndrumători vrednici şi luminaţi în treburile cele dinafară, în treburile obşteşti, tot aşa are nevoie de îndrumători vrednici şi luminaţi şi pentru cele dinlăuntru, pentru cele su­fleteşti. Un popor este sănătos şi tare cînd este îngrijit şi în afară, şi în viaţa­­lui pământească şi trupească, e­­conomică, culturală, artistică, ştiinţi­fică, dar şi cînd este îngrijit în cele dinlăuntru, în cele spirituale, în cele morale, în cele ce fac parte şi ţin de latura cea mai adîncă, mai tainică, a omului, care este sufletul. Grija de suflet, de a-1 cultiva, de a-1 lumina, de a-1 înnobila, de a-1 întări, de a-1 apăra de bolile care-1 ameninţă, de a-1 vindeca, nu este şi n-a fost nici­odată o problemă re­ligioasă, bisericească numai, ci e în egală măsură şi o problemă socială, o problemă de interes superior. Şi preotul are tocmai chemarea aceasta, de o importanţă deosebită, de a purta grijă de sufletele credincioşilor, nu nu­mai de a satisface nişte nevoi imedia­te, religioase, nu numai de a săvîrşi unele servicii de cult, ci chemarea lui este de a se folosi de mijloacele pe care le are, pentru lucrul cel mai înalt, cel mai sfînt, cel mai esenţial: cultivarea, înnobilarea şi întărirea su­fletului celor mulţi, spre înflorirea vieţii şi întărirea patriei. Religia adevărată, cum este religia creştină, nici­odată nu s-a rupt de viaţă, n-a fost străină de viaţă, ci menirea ei a fost să servească viaţa. La încheierea lucrării din lumea a­­ceasta, la dreapta Judecată, Iisus Hris­tos ne descoperă, că Judecătorul, nu va cere socoteală celor de-a dreapt­a şi de-a stingă Sa, cit de mult s-au rugat, cit de mult au postit, cit de mult au privegheat, ci cit de mult s-au jertfit pentru „fraţii Mei prea mici“ (Viaţei cap. 25), cît de mult au muncit, s-au dăruit pentru aceştia, în ce măsură s-au îngrijit de situaţia, de starea,­­de viaţa acestor „prea mici fraţi“, cu care Dreptul Judecător se identifică. Deci Biserica lui Hristos, slujitorul Bisericii lui Hristos, preo­tul, dar şi credinciosul este chemat să servească viaţa, viaţa de aici, de a­­cum şi­­numai în măsura în care şi-a făcut datoria faţă de viaţă, se poate considera că şi-a îndeplinit datoria faţă de Dumnezeu,­­după cum putem înţelege şi din cuvîntul Scripturii, ce spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!“ (I­­oan 4, 20). In această lumină trebuie privită chemarea, lucrarea şi menirea preo­tului.

Next