Telegraful Român, 1984 (Anul 132, nr. 1-48)
1984-01-01 / nr. 1-2
Nr. 1—2/1984 TELEGRAFUL ROMÂN Mitropolitul Andrei Şaguna, păstor de suflete Mitropolitul Nicolae Bălan ( 1955), voind să caracterizeze în mod lapidar pe cel care i-a fost înaintaş, a formulat cunoscuta expresie: „Şaguna a fost, mai presus de toate, preot“. Dacă cercetăm cu luare aminte viaţa şi faptele mitropolitului Andrei Şaguna — de la moartea căruia s-au împlinit în 1983, 110 ani, şi 175 de ani de la naştere, — ne putem convinge uşor de adevărul acestor cuvinte. O simplă lectură a pastoralelor şi circularelor publicate în 1938 de Gheorghe Tulbure (în volumul Mitropolitul Şaguna, Opera literară — scrieri pastorale — circulare şcolare, Diverse), ne arată că vrednicul arhiereu a fost însufleţit de o sinceră şi netrecătoare dragoste faţă de fiii săi sufleteşti, că a fost „părintele" lor în sensul în care a fost consacrat acest cuvînt în Biserică, încă din pastorala pe care o trimitea clerului şi credincioşilor la 12 februarie 1848, prin care îi anunţa că a fost recunoscut episcop, le făgăduia că se va strădui „să fie tatăl clerului şi al poporului nostru. Tată zic, să fiu, tată şi încă odată zic: tată să fiu, în înţelesul cel adevărat“, în toate împrejurările deosebite ale vieţii lui, mai ales cînd se afla departe de turma sa, de obicei la Viena, pentru a cere drepturi pe seama naţiunii româneşti din Transilvania, el îşi informa clerul şi credincioşii de toate demersurile şi izbînzile sale. Iată, de pildă, cum îşi încheia pastorala trimisă din Pesta la 18 iunie 1848: „Primiţi binecuvîntarea mea arhierească şi fiţi încredinţaţi despre grija pe care eu, ca un tată adevărat, ziua şi noaptea o am pentru voi.“ Peste o lună, le scria, tot din Pesta: „Vă încredinţez, iubiţilor, că deşi împrejurările mă silesc a fi depărtat de voi, inima mea şi sufletul meu necurmat cu voi şi la voi este. Şi nu cruţ, iubiţilor mei, nici osteneală, nici cheltuială pentru binele şi folosul vostru cel sufletesc şi trupesc. Nici un minut, nici un prilej nu las fără a-l fi întrebuinţat spre ajutorinţa voastră. Fiţi aşadar în pace, păziţi buna rînduială şi aveţi răbdare, căci va trimite Dumnezeu vindecare nanelor voastre.“ La Sărbătorile Crăciunului din anul 1849, deşi cu trupul era departe de turma sa, la Viena, cu sufletul era între ai săi, lucru ce-l desprindem din pastorala trimisă atunci: „Căci dorul inimii mele de a vă putea mîngîia m-a îndemnat să vă scriu vouă, pe care într-atîta vă iubesc şi să vă îmbrăţişez şi să vă întîmpin cu scrisoarea aceasta care să vă fie cel mai vîrtos semn al iubirii şi al îngrijirii ce o are pentru voi arhiereul vostru, cel ce bucuros îşi pune sufletul său pentru turma sa cea iubită." în aceeaşi pastorală, scria mai departe: „îmi este prea bine cunoscută, iubiţilor, întristarea voastră, pentrucă aceea e şi a mea; ştiu mîhnirea voastră, pentrucă aceea e şi a mea; ştiu necazurile voastre, căci acelea sínt şi ale mele, ştiu pagubele voastre, căci acelea sínt şi ale mele; ştiu pricina pîraielor voastre de lacrămi, căci pentru aceea curg şi ale mele; le ştiu toate acestea. Laolaltă ne văierăm (întristăm), laolaltă unul pe altul ne şi mîngîiem, încredinţîndu-ne că nu ne va lăsa Dumnezeu. Nu ne va lăsa, dară eu vă zic, că nu ne va lăsa." Peste doi ani, la Rusaliile anului 1851, aflîndu-se tot la Viena, trimitea de acolo o pastorală clerului şi credincioşilor săi, în care sublinia şi misiunea ce-o avea el de îndeplinit în mijlocul lor prin cuvintele: „Am priceput sfinţenia şi mărimea chemării mele, cu care sunt însărcinat a înainta vaza şi cinstea Bisericii şi a îmbunătăţit soarta preoţiimii, a dascălilor şi a şcoalelor noastre.“ Iată, în puţine zile, mă grăbesc a mă întoarce în mijlocul vostru, ca un arhipăstor ce sunt al vostru. Căci eu nimica nu doresc aşa tare ca binele vostru şi iubirea mea către voi nu o poate nimic amorţi. Să-mi credeţi, iubiţilor, că de la această a mea iubire către voi nimica nu mă poate dezbina. Eu sînt păstorul vostru şi voi sînteţi oile mele; eu urmez lipselor vostre, voi urmaţi glasul meu." Din aceleaşi pastorale ale marelui arhiereu desprindem şi strădaniile sale pentru propăşirea culturală a poporului său, în multe îndemnă pe preoţi să nu neglijeze catehizarea tineretului şi pe părinţi să-şi dea copiii la învăţătură. De pildă, în pastorala de Paşti din anul 1853, îi înştiinţa că a pus bazele unei fundaţii pentru ajutorarea studenţilor români lipsiţi de mijloace băneşti, căci, scria el, „cui nu-i sîngerează inima cînd vede că unii tineri dăruiţi cu cele mai frumoase talente şi plini de rîvnă către învăţătură, din care ar putea să se aleagă stîlpi luminători ai neamului şi fii străluciţi ai Bisericii, din lipsa mijloacelor trebuincioase sînt siliţi a lăsa şcoala, a-şi îngropa talentele sale?“ Intr-o altă pastorală, din 1851, înţeleptul vlădică îndruma pecredincioşii săi să-şi dea copiii la învăţătura unei meserii. „La meşteşuguri, turmă iubităl— — scria el. La meşteşuguri! Pentru că tu fiind turmă numeroasă, poţi forma din fiii tăi oameni învăţaţi, care să-ţi înmulţească şi susţină economia naturală.“ Dragostea lui Andrei Şaguna faţă de păstoriţii săi se reflectă însă nu numai din pastoralele sale, ci dealtfel, din întreaga sa activitate. Lupta sa pentru separarea Bisericii Ortodoxe româneşti de cea sîrbă, reorganizarea vechii Mitropolii a Transilvaniei, înfiinţarea a sute de şcoli primare româneşti, ridicarea vechii şcoli de teologie la rang de şcoală superioară, înfiinţarea tipografiei cu imprimarea a zeci de cărţi — de slujbă şi de învăţătură — inclusiv Telegraful Român şi atîtea multe alte acţiuni, nu erau altceva decît o expresie a dragostei sale profunde şi sincere faţă de credincioşii pe care-i păstorea. LUCIAN FAGARASANUL Episcop-vicar Corespondenţa inedită a Mitropolitului Andrei Şaguna cu Episcopul Calinic de Rîmnic Este bine cunoscut cum mitropolitul A. Şaguna pe lîngă intensa activitate organizatorică, culturală şi politică desfăşurată a purtat şi o bogată corespondenţă cu ierarhii români de peste munţi, cum sunt mitropoliţii: Sofronie al Moldovei şi Nifon al Ungrovlahiei; cu episcopii: Filaret şi Diomisie Romano al Buzăului; cu arhiereii: fraţii Scriban, Filaret şi Neofit şi cu episcopul Calinic de Rîmnic, cu care, după cît cunoaştem, a avut cea mai bogată corespondenţă. După aproape un deceniu de la alegerea sa ca episcop, era încă confruntat cu multe lipsuri materiale, fapt care-l face să se adreseze episcopului Calinic, la 1 ianuarie anul 1857, spunînd: „Mă nevoiesc şi eu din toate părţile a susţine sfînta Maică noastră Biserică în întregimea şi sfinţenia sa, însă nu putem să sporim în tăria credinţei şi pravoslaviei noastre căci ne omoară sărăcia". Adînc cunoscător al istoriei eparhiei sale, Şaguna ştia despre o danie a domnitorului Constantin Brîncoveanu, anume moşia Merişani, din judeţul Argeş, dată cu prilejul hirotoniei întru arhiereu a lui Atanasie. Cum acesta trecuse la uniaţie moşia Merişani n-a mai ajuns în proprietatea episcopiei. De aceea, acum roagă pe episcopul Calinic, să intervină pe lîngă domnitorul de atunci, Alexandru Ghica, (1856—1858) al Ţării Româneşti, să reînnoiască acea danie. La 15 februarie anul 1857, episcopul Calinic îi răspunde şi îl pune în cunoştinţă pe Şaguna, care era regimul de atunci al averilor bisericeşti din Ţara Românească spunînd: „nu ştiu de se va mai (putea) pretinde acum cu legiuirile cu care se guvernează astăzi ţara, fiindcă şi chiar mitropolia noastră de aici şi episcopiile împreună cu mănăstirile nu mai au în desăvîrşită dispoziţie a lor venituri cu care au fost şi sînt înzestrate, ci s-au centralizat într-o singură casă de unde pentru orice trebuinţă măcar, nu se poate slobozi nici o sumă peste cele prevăzute prin legiuiri". înaltul ierarh de peste munţi primind aceste lămuriri, răspunde episcopului rîmnicean, la 1 februarie 1857: „Vă mulţumesc pentru desluşirea cea frăţească în privinţa moşiei Merişani". In continuare Şaguna îl roagă pe Calinic în cuvinte alese, să-i stea în ajutor „că prea sfinţia ta eşti chemat de la Dumnezeu spre a ne fi nouă de ajutor". Nu cunoaştem cît a putut episcopul de la Rîmnic să intervină pe lîngă stăpînirea de atunci, pentru reînnoirea daniei brîncoveneşti de la Merişani şi cît succes putea să aibă o asemenea intervenţie, cînd începuse acel spirit al secularizării averilor mănăstireşti închinate la locurile sfinte şi neînchinate. Neprimind un răspuns favorabil, Şaguna, împreună cu sinodul transilvănean din 24—26 octombrie 1860, adresează conducerii din Ţara Românească, o cerere prin guvernul austriac. Românii fruntaşi de peste munţi, cum sunt: Ion Maiorescu, Bariţ şi alţii erau alături de Şaguna în privinţa Merişanilor, fără însă a putea influenţa guvernul din Principate. Mai tîrziu, la 1909, Congresul naţional bisericesc din Sibiu, intervine din nou la conducerea din Principatele Române pentru moşia Merişani. însă rezultatul a fost acelaşi. Episcopul Calinic venise la jilţul din Rîmnic, după marele foc, din 1847, care distrusese două treimi din oraş, biserica catedrală şi casele centrului eparhial, afară de paraclisul episcopului Grigorie Socoteanul (1749 —1764), iar lucrul tipografiei încetase înainte de 1820. Aceste mari lipsuri materiale şi spirituale a căutat episcopul cernican să le împlinească. Dacă sub aspect gospodăresc, în corespondenţa cu Andrei Şaguna, din 6 februarie 1857, putea să spună: „Cu ajutorul milostivului Dumnezeu şi după neîntreruptă stăruinţă ... luînd acum săvîrşire şi clădirea din nou a bisericii... şi reparaţia seminarului . .. s-au mai adăugat şi altele din nou clădiri", nu tot aşa putea să fie mulţumit şi cu latura cultural-spirituală. De aceea se adresează lui Şaguna: „am avut şi avem mare dorinţă să ... înfiinţăm şi tipografie, precum a fost din vechime" şi de aceea îi face „poftire" lui Şaguna să binevoiască a-i scrie, dacă se poate găsi în Sibiu „două teascuri cu toate trebuincioasele pentru o tipografie în calitate cu aceea din tipografia frăţiei voastre şi cu ce preţ s-ar putea cumpăra". La 11 martie 1857, Şaguna îi răspunde: „acum îţi trimit însemnarea de cheltuieli şi un model de teasc". Scrisoarea ajunse la Rîmnic în momentul cînd Calinic se pregătea „a merge la Capitală Bucureşti pentru oarecare trebuințe", rămînînd să rezolve problema tipografiei la întoarcere. Nu ştim cum au decurs demersurile mai departe, însă episcopul rîmnicean a cumpărat tipografie de la Viena. Poate în Sibiu nu se găsise o tipografie corespunzătoare şi la indicaţiile lui Şaguna s-a îndreptat spre capitala imperiului habsburgic. Soarta a făcut ca cei doi mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române să nu se cunoască personal. Din corespondenţa lor însă reiese legătura permanentă a tuturor românilor, indiferent în care parte a Carpaţilor locuiau: originea, limba, credinţa şi datinile îi făcea să se simtă fraţi în bucurii şi ca şi la suferinţi neţinînd seama de stăpînirile vremelnice sub care se aflau. Cele şase scrisori vin să completeze multiplele aspecte ale vieţii şi activităţii marelui mitropolit Andrei Şaguna. GHERASIM CRISTEA PITEŞTEANUL Pag. 3 POMENINDIM PE MITROPOLITUL ANDREI SAGUMA Mitropolitul Andrei Şaguna în cronica bisericească a Banatului Intre luminările aprinse spre pomenirea mitropolitului Andrei Şaguna, la împlinirea a 175 de ani de la naştere şi a 110 ani de la strămutarea sa în veşnicie se cuvine adus un prinos şi din inima Banatului, cu care împreună a bătut în timpul vieţii. Aceasta întrucît şi mărturiile bănăţene adause la multe altele sînt tot atîtea raze ce pun în lumină trăsăturile alese ale personalităţii sale. Intr-adevăr, era, parcă, dintre oamenii locului prin familiile înrudite, care se recomandau cu demnitate cu mult timp înainte de afirmarea sa, apoi prin prieteni sau alţi apropiaţi de-ai săi. Se păstrează pînă astăzi în zidurile unei case din centrul Oraviţei construită în 1792, lespedea ce înscrie proprietatea familiei Şaguna. Membrii ei s-au distins prin ctitorirea bisericii din localitate, datînd din anul 1782, precum şi a teatrului edificat în 1816, care a împlinit un important rost în cultura bănăţeană din secolul trecut. Referindu-se la cel dintîi dintre reprezentanţii bănăţeni ai cîtorva familii împămîntenite aici ca şi cea numită, un scriitor din părţile Caraş-Severinului consemna sugestiv următoarele: „a venit din văile macedonene. De acolo unde păstorii cîntă din fluer şi din caval doiie despre eroi legendari, despre căpitani şi despre haiduci. La Oraviţa, însă, nu a adus noutate. Aci tot de atîta vreme se cîntau fapte vitejeşti. Poate tocmai aceasta l-a ţinut aci". (Virgil Birou, Oameni şi locuri din Caraş, ed. II, Timişoara 1943, p. 129, df. Vasile Vărădean, Monumente bisericeşti şi culturale din zona Oraviţei, Timişoara, 1981, p. 82 şi 157). Mai pe urmă, fraţii Atanasie şi Constantin Grabovschi, unchii Anastasie devenit Andrei Şaguna, ambii neguţători în Pesta, au cumpărat în 1823 jumătate din domeniul Apadia, situat între Caransebeş şi Reşiţa, fiind totodată înnobilaţi. (I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 129). Printre cei ataşaţi sincer Ierarhului se înşiruie protopopul loan Marcu din Lugoj, prieten încă din tinereţe şi care prin donaţiile preoţilor şi credincioşilor de sub ascultarea sa a sprijinit cele dintîi încercări de ridicare a catedralei din Sibiu în 1858 (Prof. Ioan Stratan — Pr. Vasile Muntean, Monumente istorice bisericeşti din Lugoj, Timișoara, 1981, p. 77) preotul Nicolae Tincu Velia fost coleg de catedră la teologie, autor al lucrării „Istorioară bisericească politico-naţională", tipărită la Sibiu în 1865, pentru a nu uita pe mirenii dr. Pavel Vasici, Andrei Mocioni, Filip Pascu, Vicenţiu Babeş şi alţii. Desi sigur că numărul lor creşte şi cu susţinătorii din părţile Aradului, în frunte cu episcopul Procopie Ivacicovici şi arhimandritul Patriciu Popescu proveniţi tot din Banat. Trebuie amintit totodată că în drumurile sale spre Viena, Andrei Şaguna s-a oprit adesea la Lugoj, acolo unde pe Cîmpul Libertăţii anului revoluţionar 1848 Eftimie Murgu cerea între altele „obişnuitul" mitropolit al Timişoarei, luînd contact cu militanţii pentru emanciparea naţională şi socială. (Prof. I. Stratan..., o. c., p. 179). Cercetînd corespondenţa între cei menţionaţi, se poate forma deja o imagine a frămîntărilor acelor vremi, ce i-au unit prin aceleaşi idealuri ale românilor de pretutindeni. Toate explică şi conlucrarea dintre Andrei Şaguna şi bănăţeni mai ales în vederea dobîndirii independenţei bisericeşti şi a unei mitropolii proprii. Importanţa momentului aşa cum a fost intuit de contemporani rezultă între altele şi din Protocolul adunărilor comunei bisericeşti din Lugoj care înregistrează entuziasmul general de la Crăciunul 1864, legat de „ştirea îmbucurătoare" a reînfiinţării mitropoliei. (I. D. Suciu — Radu Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, vol. II, p. 853). De asemenea dintr-o scrisoare în care mitropolitul răspunde felicitării preoţilor din protopopiatul Mehadiei aşa: „îmi veţi crede iubiţilor preoţi şi creştini că şi inima mea au săltat de bucurie şi de mîngîiere cînd am primit hîrtia voastră văzînd într-însa că ostenelile mele de 17 ani pentru înfiinţarea mitropoliei noastre române ortodoxe, cu episcopi români a adus două zile de bucurie şi mîngîiere" (I. D. Suciu — R. Constantinescu, o. c., p. 867). Andrei Şaguna însuşi s-a aplecat cu osîrdie asupra documentelor bisericeşti din Banat folosite în lucrările sale, ca de pildă la întocmirea acelui „Memorial prin care se lămureşte cererea românilor de religiune răsăriteană în Austria, pentru restaurarea metropoliei lor din punct de vedere a s. s. Canoane aşternut c. r. minister pentru culte şi instrucţiune 1851“. (cf. Prot. Ion B. Mureşianu, Mănăstiri din Banat, Timişoara, 1876, p. 34). Aşa cum se ştie odată cu înfiinţarea, Mitropolia Ardealului a primit şi două eparhii sufraganerad d. Caransebeş. De menţionat aparte că mitropolitul Andrei Şaguna a testat şi fondul pentru înfiinţarea eparhiei Timişoarei. (I. D. Suciu, o. c., p. 222). în scaunul Caransebeşului s-au remarcat succesiv doi dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai mitropolitului, episcopii Ioan Popasu şi Nicolae Popea. Cel din urmă fost secretar şi vicar al mitropolitului Andrei, a închinat memoriei acestuia pagini inedite ce au găsit o caldă primire la Academia Română (I. D. Suciu, o. c., p. 203; Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, vol. III, p. 206). Continuînd lucrarea iubitului lor îndrumător, tradiţia şaguniană s-a impus în toate sectoarele vieţii bisericeşti din Banat nu în mai mică măsură ca în celelalte laturi peste care creatorul ei şi-a exercitat oblăduirea duhovnicească. Ca ilustrare a preţuirii de care s-a bucurat Andrei Şaguna în Banat, ar servi un popas la cîteva dintre bisericile din preajma Oraviţei de care s-a făcut deja amintire (Brănişorul de Jos, Ciclova Română, Grădinari, Vărădia), ele însele durate pe o veche vatră de spiritualitate ortodoxă din ţara noastră, închinătorul va fi poate surprins aci de îndrăzneala depăşirii erminiei prin reprezentarea în scaunul arhieresc, în locul icoanei unui sfînt ierarh, a chipului luminat al mitropolitului Andrei Şaguna. Dar îndată îşi va da seama că acest chip cei de aici l-au păstrat la icoană, ca un imbold în a sluji totdeauna cu credincioşie Biserica şi Ţara. TIMOTEI LUGOJANUL Episcop-vicar