Telegraful Român, 1985 (Anul 133, nr. 1-48)
1985-01-15 / nr. 3-4
Anul 133 CALENDAR DE INIMA Sibiu, 15 ianuarie 1985 Nr. 3—4/1985 Trei cărţi din sec. XIX, mai puţin cunoscute, despre Eminescu* Interesul pentru Eminescu e în continuă creştere în România. An de an se adaugă noi cărţi privind viaţa şi opera sa, iar articolele şi studiile din revistele literare găsesc, cu neodihnă, creaţiei sale, tot alte şi alte dimensiuni. Deşi în catalogul poeţilor, de la Eminescu încoace, s-au adăugat an de an multe alte nume, Eminescu rămîne cel mai mare. Din cînd în cînd s-au rostit alături de dînsul numele Cutăruia sau Cutăruia. Şi erau mari şi ei dacă ne gîndim de pildă la Blaga şi la Arghezi. Dar nici unul n-a putut trece înaintea lui. Şi probabil nici nu va trece cineva, vreodată. De pe culme, unde să mai urci? Eminescu a filtrat şi a scos din limba română esenţa ei de frumuseţe, divinul, inefabilul. Nimeni n-a conjugat, aşa cum a făcut-o el, cuvîntul cu gîndul şi cu simţirea, făcîndu-le să respire simfonic şi să fie în acelaşi timp muzică şi înţelepciune. Eminescu ne-a învăţat ce poate limba română şi ce putem fi noi prin „limba noastră". Fascinaţia versului eminescian a cuprins repede sufletul românesc şi mulţi au presimţit în el, de la primele poezii, pe nemuritorul care se năştea. Ne vom opri în cele ce urmează asupra a trei cărţi, mai puţin cunoscute, scrise de trei ardeleni, apărute în anii imediat următori morţii lui Eminescu, înainte de anul 1900, încercînd, prin prezentarea lor şi prin comparaţie, să luăm pulsul celor dinţii exegeze eminesciene care, firesc, n-au beneficiat de alte surse în afară de opera poetului. Cea dinţii e cartea canonicului de la Blaj, Alexandru Grama (1850— 1896) intitulată: Mihailu Eminescu, studiu critic (Blaj, 1891, 213 p.); a doua e teza de doctorat în filozofie şi filologie modernă a lui Elie Cristea (1868—1939, viitorul patriarh Miron Cristea), prezentată la Universitatea din Budapesta, intitulată: Eminescu, viaţa şi opera (Szamosujvártt, 1895, 77 p. în l. maghiară, trad. Antonie Plămădeală în vol. Pagini dintr-o arhivă inedită, Bucureşti, 1984, p. 249—289); a treia e cartea lui I. S. Ordeanu (publicist, născut în 1864, în Transilvania, refuz Geo Bogza îmi trimite în fiecare an, la 15 ianuarie, cîte un gînd despre Eminescu. In anul acesta mi-a scris: „15 ianuarie. Mireni şi mitropoliţi nu uitaţi să luaţi lumină din marea lumină a acestei zile". Ii dedic cu bucurie acest „Calendar de inimă", ca să vadă că i-am urmat sfatul agrat în România, intitulată: Eminescu, pesimist, profet şi economist, Bucureşti, 1899, 106 p.). Dacă nu ar fi avut proasta inspiraţie să se amestece într-un domeniu pentru care nu avea nici o chemare, Alexandru Grama ar fi putut rămîne în istoria Bisericii blăjene ca un modest dar onorabil profesor, autor al cîtorva cărţi de teologie şi de istorie bisericească. Scriind cartea despre Eminescu, şi-a cîştigat o reputaţie de Herostrat, însemnat cu fierul roşu al infamiei pentru eternitate. E socotit detractor prin excelenţă. Este singurul critic al marelui poet care nu găseşte absolut nimic bun în toată opera acestuia. I-o întoarce pe toată pe dos, şi i-o răstălmăceşte cu patimă. Grama era convins că „publicul românesc... mai iute saumai tîrziu, va trage dungă peste toate poeziile lui Eminescu şi le va da uitării pentru totdeauna" (p. 42). Peste toate deci, şi pentru totdeauna. Aceasta o dorea el, celui ce se entuziasmase cîndva în faţa Blajului, exclamînd: „Te salut, Romă mică!" E de mirare că a putut gîndi astfel, un doctor de Viena şi profesor de istorie bisericească şi de drept canonic la facultatea de teologie a Bisericii din Blaj. Era autor al mai multor tratate de istorie, şi chiar al unei cărţi care trata despre „Explicarea mecanică modernă a naturii şi credinţa în Dumnezeu“ (1881). Era redactor al revistei „Foaia bisericească“ (1883—1886) şi membru în Comitetul de redacţie al ziarului „Unirea", toate din Blaj. Cartea asupra lui Eminescu e rea, dar e sistematică şi aparent se încadrează bine în rigorile unui studiu de literatură comparată. De altfel aşa se voieşte (p. 91). Fiecare capitol e comparat cu marile capodopere ale literaturii universale. Citează nu mai puţin de 54 de nume mari din cultura europeană, îl foloseşte pe Gherea împotriva lui Eminescu, atunci cînd îi convine, şi tună împotriva lui cînd nu-i convine. De blamul lui nu scapă bineînţeles nici Maiorescu, nici Vulcan, nici Diaconovici, nici Slavici. De un singur lucru nu şi-a dat seama Grama: că punîndu-l pe Eminescu în comparaţie cu toţi marii oameni ai culturii europene, din antichitate la zi, îi fixa indirect şi statura lui culturală. Atitudinea lui Alexandru Grama e cu totul şi cu totul de neînţeles, din orice punct de vedere ar fi privită. Şi totuşi s-au găsit şi pentru dînsul cîţiva apărători. Nu detractori ai lui Eminescu, precum a fost el, ci avocaţi miloşi, cu mîinile pline de circumstanţe atenuante. Cel dinţii a fost tot un canonic de Blaj, care şi-a dezvăluit încă de atunci capacitatea de a imita pe colegul său Grama. E vorba de canonicul Augustin Bunea (1857— 1909) care va încerca numai după cîţiva ani să facă cu Sava Brancovici ceea ce a făcut Grama cu Eminescu (v. Antonie Plămădeală, Sava Brancovici, mitropolit al Transilvaniei, în „Telegraful Român" nr. 17—20, 21—24, 25—26, 1983). Canonicul Bunea a rostit „Cuvîntul funebru“ la înmormîntarea Dr. Alexandru Grama, la 14 iunie 1896, în catedrala de la Blaj, în prezenţa mitropolitului şi a tuturor oficialităţilor blăjene. N-a avut inspiraţia să ocolească subiectul „Eminescu". E drept că despre morţi se vorbeşte numai de bine, dar în cazul acesta ar fi trebuit să nu vorbească deloc. Se vede însă că a vorbit din convingere. Iată ce a putut spune: Grama „cunoştea literatura tuturor popoarelor, precum ne dovedeşte studiul său critic asupra lui Eminescu (1891) care va rămîne pururea un op de valoare care stîrneşte în cetitor idei sublime şi simţăminte nobile“ (s. n). Ce idei ciudate avea canonicul Bunea despre ideile sublime şi despre simţămintele nobile! Iţi vine să crezi că n-a citit cartea lui Grama. Că altfel, de, va fi membru al Academiei Române! Desigur nu pentru astfel de „merite"! Dar lucrurile nu trebuiesc minimalizate, pe motiv de necunoaştere, pentru a le căuta circumstanţe atenuante, detractorilor și apărătorilor lor. Așa cum observă Elena Stan (Poezia lui Eminescu în Transilvania, București, 1969,p. 87), Grama a creat un curent la Blaj. Ziarul „Unirea" a dus o adevărată campanie antieminesciană între anii 1891—1892, cu reluări în 1896 (nr. 5, din 1 februarie, p. 33—34) și în 1899 (în „Calendarul Unirii", p. 76—79). Al. Ciura, (Geneza unei critici, în „Luceafărul", VIII, 1909, nr. 13 din 1 iulie, p. 292—294) și apoi Dr. Elie Dăianu (Eminescu și Bia (Continuare în pag. a 2-a) ANTONIE PLAMADEALA Mitropolitul Ardealului Pustnicul de la Iordan: Sfîntul loan Botezătorul După cum ne-a spus chiar Domnul şi Mîntuitorul nostru Hristos, Sfîntul loan Botezătorul este cel mai mare dintre profeţi: „Adevărat vă spun că dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decit loan Botezătorul ..." (Matei 11, 11). La această sfîntă şi înaltă treaptă l-a condus viaţa lui curată şi profund austeră. Se îmbrăca în haine de păr aspru şi se nutrea cu lăcustele, ce erau prinse, uscate şi apoi tocate şi prefăcute într-un fel de făină. Cum era de aşteptat, o astfel de viaţă aspră nu putea să nu atragă luarea aminte a celor care-i vedeau şi mai ales cuvintele ce-i ieşeau din gură! De aceea, vestea că, la apa Iordanului, a apărut un pustnic, cu iuţeala fulgerului, s-a răspîndit în Iudeea şi împrejurimile sale. După cum ne istorisesc sfintele Evanghelii, în afara mulţimilor din popor, la loan veneau şi cei din serviciul romanilor, care se ştiau adînc vinovaţi, deoarece servesc păgînilor, adică romanilor care se închinau nu numai la zei şi la oameni, ci adorau pe împărat, căruia îi aduceau chiar jertfe. In rîndul întîi au venit vameşii (încasatorii de impozite). Aceştia se aşteptau să li se spună, în cuvinte hotărîte, să se retragă din slujba necredincioşilor. loan însă le grăieşte cu blîndeţe: să (Continuare în pag. a 3-a) Pr. Arh. Negoiţă Unirea Principatelor — moment de răscruce în istoria modernă a României La 24 ianuarie, poporul nostru sărbătoreşte împlinirea a 126 de ani de la Unirea Principatelor — Moldova şi Ţara Românească — eveniment de cea mai mare însemnătate în istoria României. Actul unirii Moldovei şi Ţării Româneşti înfăptuit în 1859, care a pus bazele statului român modern, reprezintă rezultatul firesc al unui îndelungat proces istoric. în perspectiva istorică, lupta pentru realizarea unităţii naţionale, apare ca o permanenţă a gîndirii, a simţirii şi acţiunii poporului român. Unirea din 1859 îşi are rădăcinile împlîntate adînc şi puternic în întreaga dezvoltare anterioară a poporului nostru, ea a însemnat un punct de referinţă pentru eforturile depuse în continuu de români în lupta pentru libertate şi unitate naţională. Năzuinţa formării unui stat unitar şi eliberat de dominaţie străină, în care românii, strînşi laolaltă, să-şi afirme în faţa omenirii propria lor menire, a dominat în întreg evul mediu gîndirea social-politică, planurile militare şi diplomatice ale înaintaşilor noştri, devenind în epoca modernă idealul suprem al întregii naţiuni române, ţelul ei politic fundamental. Exprimînd această realitate, Nicolae Bălcescu, pe la 1850, scria: „Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii. Pentru dînsa ei trăiră, munciră, suferiră și muriră. Pentru dînsa Horea moarte cumplită pe roată suferi." Prima unificare politică și militară a teritoriului românesc, înfăptuită în 1600 în timpul domniei lui Mihai Viteazul, a verificat cu putere de convingere forţa şi statornicia idealului poporului român de libertate şi unitate naţională. Memoria Unirii din 1600, în toată măreţia şi plenitudinea ei, s-a transmis de la epocă la epocă, de la generaţie la generaţie. Dreptul inalienabil la unitate şi independenţă al poporului român a reprezentat, în continuare, dominanţa gîndirii şi acţiunii politice, diplomatice, culturale şi militare ale marilor voievozi munteni şi moldoveni ce au urmat. Aceleaşi idealuri au înaripat permanent mintea, inima şi condeiul celor mai înaintate personalităţi ale culturii româneşti din întreg evul mediu şi în epoca modernă, au format substanţa a nenumărate scrieri tipărite în cele trei ani româneşti, alimentind flacara aspiraţiilor multiseculare de unitate a tuturor românilor în pofida graniţelor artificiale stabilite de marile imperii pe corpul aceluiaşi popor şi aceleaşi ţări. îmbrăţişat de popor, acest ideal a dobîndit o forţă de nestăvilit. Hotărîrea de a înfăptui unirea a căpătat o puternică expresie în timpul revoluţiei de la 1848, din ţările române. Avînd caracter uni (Continuare în pag. a 3-a) Pr. Ioan Ardelean Tmiv. Trei surori din cerul sfînt ne-a dat nouă Dumnezeu, s-avem şi noi pe pămînt ţară, grai şi curcubeu! Şi din ceruri-nalte foarte ai venit drept danie, pe pămînt să n-avem moarte, Mamă Transilvanie! Pe pămînt să nu ne fie nici o vorbă fără slovă, să ne-nveţi de veşnicie Mumă dulce, tu, Moldovă! Cîte-un soare-n orice zi graiul să ni-l aurească morţii să ne fie vii, Maică Ţară Românească! Trei surori din cerul sfînt s-au împreunat şi cîntă cît dura-vom pe pămînt româneasca doină sfîntă. Pr. Ioan Petraş Ce este mîntuirea? Ca să-l putem preamări pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Mîntuitor al nostru, ca să ne putem ruga cît mai bine „pentru mîntuirea sufletelor noastre" şi ca să ne împlinim partea noastră de lucrare pentru mîntuirea noastră, este de trebuinţă să ştim ce este mîntuirea, în ce constă ea. Cel mai bun răspuns la această întrebare îl găsim în Sfîntă Evanghelie, în acele texte în care sînt pomeniţi unii dintre aceia care au primit bucuria mîntuirii, dintre cei care s-au învrednicit de mîntuire. Asupra unor astfel de texte din Evanghelie ne vom opri cu gîndul în cele ce urmează. Din Sfîntă Evanghelie de la Luca (7, 36—50) aflăm că, odată, pe cînd Domnul Hristos şedea la masă în casa unui fariseu, o femeie din cetate, care era păcătoată, stînd jos lîngă Mîntuitorul I-a udat picioarele cu lacrimi, I le-a şters cu părul ei, I le-a sărutat şi I le-a uns cu mir. Despre acea femeie, Domnul Hristos a zis, în auzul tuturor: „Iertate sînt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit" (Lc. 7, 47), iar femeii i-a zis: „Credinţa ta te-a mîntuit; mergi în pace" (Lc. 7, 50). Luînd aminte la aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu, ne dăm seama că aci este vorba despre mîntuirea de păcate, că între mîntuire şi iertarea păcatelor este o strînsă legătură, mîntuirea cuprinzînd totdeauna şi iertarea păcatelor. Să reţinem, din această împrejurare, mai ales cuvintele „credinţa ta te-a mîntuit". „Credinţa ta te-a mîntuit; mergi în pace" (Lc. 8, 48) i-a spus Domnul Hristos şi unei alte femei, care, atingîndu-se cu credinţă de poala hainei Lui, s-a vindecat de o boală grea şi îndelungată. In acest caz, mîntuirea înseamnă ieşire din suferinţă, înlăturarea suferinţei, înseamnă însănătoşire. Credinţa femeii a făcut ca din fiinţa Domnului Hristos să pornească putere vindecătoare şi să-i dea femeii aceleia sănătate. De aceea a zis Mîntuitorul: „Credin(Continuare în pag. a 3-a) Ieromonahul Teofil