Telegraful Român, 1990 (Anul 138, nr. 1-46)
1990-01-15 / nr. 2-4
4 CfXn.aL di pv-o-ko-d Am înviat ca oameni, am învins! Milioane de robi ai unui singur ins Am învins ca Români, am înviat: Nicicind cerul Ţării n-a fost mai curat Dar, dacă ochii noştri nu mai sînt Fântíni de jale, adîncite-n pămînt, Să nu-i uităm pe cei plecaţi dintre noi: Pe cei mai tineri luptători şi eroi! Gheorghe Stănescu Un neam îşi ridică fruntea din pămînt Slăvindu-i pe cei ce, aici, nu mai sînt. Din fiinţele lor, cu obraz nepătat, S-a alcătuit cerul Ţării, curat! 4 (d&lindiil eiôpô tiiiu i O, neam al meu, neam de eroi uitaţi şi de ţărani cinstiţi ca pita, neam românesc, minţit de împăraţi, tu nu ţi-ai împlinit ursita, trecut prin foc, pe roată zdrumiat, mereu ai sîngerat cu-atîţi feciori cu care-atîtea hoarde-ai vînturat ori, băjenind prin codrii-ocrotitori, ai plîns de veci cu-atîtea mume că nu ştiu care din apele tale, oglinzi de cer cu cristaline nume, nu are un adînc izvor de jale şi nu ştiu care munte nu ascunde dureri din leaturi fără de odihnă; în cugetele noastre cele mai afunde trăieşte-un dor, neîmplinit, de tihnă. Totuşi, harnici şi drepţi Români, sculaţi şi pregătiţi nu doar pîinea şi vinul. Voi nu v-aţi împlinit destinul Să fiţi lumina lumii, din Carpaţi! Sus, nenorocul nu vă mai este Domn! Cum nu au tihnă frunzele în gorun Să n-aveţi pace şi să n-aveţi somn! Un clopot nevăzut aud şi spun: Să vă treziţi cu sufletele vuind de dangăte ca de pereţi de-aramă, groşi! Nu eu vă sun un clopot de colind, din buni şi din străbuni, din moşi-strămoşi sună un clopot peste România: „A voastră va fi pacea, bucuria cînd vă veţi împlini destinul bun! Cum nu au tihnă frunzele-n alun să n-aveţi pace, — nepoţi şi strănepoţi —. Cît nu cunoaşteţi bucuria toţi! Cu spor, încă din zori, pînă la cină Să osteniţi să fim un neam lumină! Gheorghe Stănescu Anul 138___________________________ Sibiu, 15 ianuarie 1990 Nr. 24/1990 Telegraful Român FOAIE RELIGIOASA EDITATĂ DE ARHIEPISCOPIA ORTODOXA ROMÂNA A SIBIULUI CHEMAREA CEASULUI DE FAŢĂ Cu preţ de singe tinăr, prin acţiunile şi jertfele unei armate viteze în care a bătut inima românească şi s-a înfrăţit cu poporul din prima clipă, revoluţia împotriva tiranului şi a tiraniei, care au întunecat sufletele românilor zeci de ani, a izbîndit. Acum sîntem liberi. Cei mai tineri sînt liberi pentru întîia oară din viaţa lor. Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru aceasta. Să ne amintim veşnic de martiri şi să nu uităm că pe jertfa lor s-a clădit libertatea şi viitorul nostru. Şi să nu ne uităm datoriile faţă de dînşii. Să-i bucurăm cu fapta noastră creatoare, cu dăruirea noastră pentru tot ceea ce putem face fiecare, mai mult şi mai bine. Moştenirea lăsată de dictatură, pe toate tărîmurile, sufletesc, cultural-artistic şi material, e ca cea de după un potop, de după un incendiu, de după un cutremur dezastruos. Teroarea, suspiciunea, cenzura, schimbarea conţinutului cuvintelor — căci peste tot minciuna trebuia numită adevăr — mutilarea sufletelor şi minţilor copiilor, toate cer acum eforturi de purificare, de îndreptare, de corectare. Dar mai cer ceva: cer ceva în loc. Trăsături noi de caracter, o altă gîndire, alte idei despre frumos, adevăr şi dreptate, aşa cum sînt ele cu adevărat. Valorile morale pe care ni le-au transmis moşii şi strămoşii noştri, printr-o credinţă din care şi-au făcut crez de viaţă şi de nemurire, trebuie să redevină temelia vieţii noastre de toate zilele, la sate şi la oraşe, în sufletele ţăranilor ca şi în ale muncitorilor şi intelectualilor. Ele trebuie să unească pe toţi fiii poporului nostru într-o simţire şi într-un ideal. Să fie trăsătura comună tuturor. Să ne recunoaştem prin ele ca fraţi şi să ne iubim mai mult. E şi porunca lui Dumnezeu, dar e şi porunca sîngelui din care ne-am alcătuit ca popor „din Decebal cel harnic şi din Traian cel drept“. Ce frumos a ştiut poetul să prindă în cuvinte chipul modelelor noastre originare! să fim harnici, să fim drepţi! Dictatura a dărîmat: noi să clădim. Dictatura a deformat: noi să îndreptăm. Dictatura a pervertit: noi să purificăm. Dictatura a încercat să-L înlăture pe Dumnezeu, impunîndu-ne închinarea la un idol monstruos: noi să-L readucem şi să-l primim pe Dumnezeu în sufletele şi în viaţa noastră. Dictatura a vrut să omoare un popor: poporul a reînviat din morţi şi şi-a redobîndit prin jertfe nemurirea. Chemarea ceasului de faţă e să înţelegem bine toate acestea şi, cu omenia şi cuminţenia românească, scoase în sfîrşit la lumină, să trecem toţi la înfăptuirea de noi înşine şi de ţară nouă. Chemarea ceasului de faţă e chemarea la muncă în sfîrşit cu adevărat pentru noi înşine. Şi la o bună înţelegere a libertăţii. Să învăţăm să fim liberi, spun tot mai mulţi. Să învăţăm ce e aceea democraţie, căci şi acest cuvînt a fost pervertit. Să învăţăm însă, mai presus de toate, să fim oameni. Căci dictatura s-a străduit sistematic să ne dezumanizeze, să facă din noi roboţi. Poporul zicea din străbuni: „Cutare e omul lui Dumnezeu“. Să învăţăm să fim şi oamenii lui Dumnezeu. Cei care nu ştim. Cei ce n-am ştiut. Cei care n-am fost lăsaţi să ştim. Căci „omul lui Dumnezeu“, e omul în care se întîlneşte Cerul şi pămîntul, omul în care coboară Dumnezeu şi se sălăşluieşte cu darul şi cu iubirea Lui. Un astfel de om să înviem în noi. Acesta va şti să răspundă aşa cum se cuvine chemării ceasului de faţă. îndemn preoţimea să-şi înmulţească, prin slujire, predică şi rugăciune, puterile harice şi întreaga vocaţie, precum şi datoria preoţească le-o porunceşte, s-o pună în slujba renaşterii „omului lui Dumnezeu“. Poporul nostru cel binecredincios înţelege prin „omul lui Dumnezeu“ pe omul bun. Pe omul fără viclenie. Pe omul săritor la nevoile aproapelui. Pe omul care iartă. Pe omul care judecă drept. Pe omul de la care nu vei pleca cu mîinile goale, dacă te-ai dus să-i ceri ceva. Pe omul care nu te va înşela niciodată. Pe bunicul blajin. Pe bunica darnică. Pe tatăl şi pe mama care îşi îndreaptă toată grija spre copii. Pe dascălul generos care îi învaţă pe alţii numai bine. Preotul trebuie să fie prin definiţie „omul lui Dumnezeu“, şi să facă din toţi cei care i-au fost daţi în grijă „oameni ai lui Dumnezeu“! Chemarea ceasului de faţă către absolut toţi fiii ţării eliberate de tiranie e să fie în așa fel, încît despre fiecare să se poată spune: „Iată, acesta e omul lui Dumnezeul" Dr. ANTONIE PLĂMĂDEALĂ Mitropolitul Ardealului O DATORIE DE CONŞTIINŢA Ziua de 12 ianuarie 1990 a fost rînduită ca zi de doliu naţional, în care ţara a adus cinstire eroilor căzuţi pentru libertate şi dreptate în România. De altfel, chiar de la începutul revoluţiei, la fiecare slujbă religioasă, s-au făcut pomeniri ale celor care s-au jertfit în lupta împotriva tiraniei, iar poporul, în chip spontan, a transformat locurile sfinţite cu sîngele eroilor în adevărate altare, unde trecătorii aprind luminări, se roagă şi păstrează momente de pioasă reculegere. Era necesară însă şi o zi anume închinată pomenirii eroilor, în care întreaga naţiune să le cinstească memoria şi să mîngîie, în acest chip, şi sufletele adînc îndoliate ale familiilor care ni i-au dăruit pe aceşti neînfricaţi luptători, ca pe o jertfă cu bună mireasmă adusă pentru libertatea noastră a tuturor. Va trebui ca această zi să rămînă o dată memorabilă, pe care să o prăznuim anual şi astfel pomenirea eroilor să fie din neam în neam. Ar însemna să reînviem astfel vechiul cult al eroilor, practicat altădată cu multă pioşenie. Ni se impune să ne reîntoarcem la această frumoasă şi înălţătoare tradiţie, cu atît mai mult cu cît memoria eroilor a fost impietată, în toţi aceşti ani ai dictaturii, prin deşănţatul cult al personalităţii celui care în chip blasfemator era numit „erou între eroii neamului“. Am încercat cu toţii sentimente de adîncă tristeţe cînd vedeam cum adevăraţii noştri eroi, care au fost domnitorii şi luptătorii pentru apărarea fiinţei naţionale erau coborîţi în umbra acestui tiran lipsit de respect faţă de trecutul istoric al neamului şi faţă de marii săi bărbaţi. Acum, cînd regimul de teroare a fost înlăturat, se cuvine să reinnodăm firul tradiţiei şi să înscriem în calendar, ca pe o sărbătoare, ziua eroilor. E o datorie de conştiinţă pe care n-o mai putem ignora, după ce o nouă generaţie de eroi şi martiri s-a adăugat la vechile generaţii de la 1600, 1877, 1916, 1944. Pămîntul ţării noastre a fost din nou sfinţit cu sîngele fiilor şi fiicelor acestui eroic popor. S-a confirmat încă odată, cu prisosinţă, adevărul exprimat de N. Neniţescu în cuvintele: „Eroi au fost, eroi sunt încă / Şi-or fi în neamul românesc“, luate din poezia „Pui de lei“, cum că eroismul este o trăsătură caracterologică fundamentală a fiinţei poporului nostru. Pomelnicul celor căzuţi la Plevna şi Smârdan, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz s-a completat în aceste zile cu cei seceraţi de braţul înarmat al cruntei tiranii la Timişoara, Bucureşti, Sibiu şi în alte oraşe ale României. Nu ne este îngăduit, de acum încolo, să ne bucurăm de libertatea noastră fără să ne aducem aminte de cei care ne-au dăruit-o jerfindu-se pentru ea. In acest cult al eroilor şi martirilor trebuie să ne creştem copiii. Să le sădim în suflete alesele flori ale recunoştinţei faţă de cei ce cu voinţă neînfricată au făcut să triumfe dreptatea, adevărul şi libertatea în patria noastră. Pr. prof. Dumitru Abrudan APEL CĂTRE EMIGRAŢIA ROMÂNEASCĂ! România, ca stat independent şi suveran, păşeşte zilele acestea pe un drum nou, democratic, în care cuvîntul LIBERTATE este rostit cu evlavie, durere şi bucurie neţărmurită. Visul, de multe ori nesperat nici de cei rămaşi în ţară, a devenit realitate, realitate palpabilă. Aproape că toate cuvintele limbii române — atît de bogată în sensuri — nu mai pot reda în deplinătatea valenţelor avalanşa de sentimente ce ne cuprind sufletele. Părtaşi la aceste sentimente înălţătoare s-au dovedit în aceste momente şi cei plecaţi în străinătate de-a lungul anilor din motive politice, economice, de credinţă sau dor de libertate. Nicicînd România nu a cunoscut interes şi sentimente de preţuire, compasiune şi ataşament, ca în aceste zile fierbinţi ale revoluţiei tineretului. Pentru că orice s-ar scrie în unele ziare străine, dornice de ştiri senzaţionale, răsturnarea dictaturii sîngeroase a fost rezultatul unei revoluţii spontane şi nu o lovitură de stat. Toate aceste informaţii false nu fac decît să umbrească minunatul sacrificiu suprem al zecilor de mii de victime căzute în urma opresiunii sîngeroase fără precedent în istoria unui stat civilizat. Iar noi, cei care am luptat alături de ei şi pe care Dumnezeu ne-a păstrat în viaţă pentru a beneficia de roadele sacrificiului lor, nu avem dreptul să uităm acest lucru nici o clipă! Gîndurile noastre însă se îndreaptă ardent spre viitor, atît cel apropiat cît şi cel îndepărtat. România a cunoscut în aceste puţine zile de la revoluţie o serie de schimbări, de reforme, ce au uimit in (continuare in pag. a 7-a) Prof. Eugen Lazăr Muzeul Brukenthal Sibiu Misiunea de mîine a Bisericii Ultimele zile ale lunii decembrie din „anul mîntuirii" 1989 ne-au adus nu numai „Vestea cea bună“ a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, împreunată cu tradiţionalele noastre colinde, ci şi bucuria cea nespusă a eliberării din robia întunericului şi a morţii. Odată cu Naşterea Domnului am sărbătorit şi „învierea neamului românesc", pe care am aşteptat-o — fără exagerare — o jumătate de veac, căci, după cuvîntul rostit în acele zile de unul din marii noştri poeţi, „pentru România al doilea război mondial s-a încheiat abia la 22 decembrie 1989“. Aceasta va trebui să devină „ziua naţională“ a poporului român! O jumătate de veac de suferinţe, de jertfe, de pierderi de valori materiale şi spirituale, de încătuşare a oricăror manifestări libere ale gândurilor şi aspiraţiilor noastre! Rememorăm acum, pentru prima oară, cu recunoştinţă şi veneraţie, doar cîteva nume de teologi români de prestigiu care şi-au pierdut viaţa în închisorile vechiului regim, ca Ilarion Felea, Liviu Galaction Munteanu, Florea Mureşan, episcopul Nicolae Popoviciu de la Oradea, trimis la mănăstirea Cheia, unde a şi murit, dar mai ales sute de preoţi de mir ale căror nume nu le cunoaştem încă. Nu putem trece sub tăcere nici pe aceia care au suferit ani îndelungaţi de detenţie, pe baza unor acuzaţii absurde şi de multe ori imaginare, ca profesorul Teodor M. Popescu sau venerabilul părinte profesor Dumitru Stăniloae, ca părinţii arhimandriţi Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Valeriu Vartolomeu Anania, profesorul Ion V. Georgescu (cu mai mulţi ani petrecuţi in Siberia), ieromonahul Antonie Plămădeală, azi mitropolitul Ardealului, sute de preoţi parohi şi mai mulţi studenţi teologi (unii şi cîte 20 de ani!). Lista lor poate fi completată şi cu istoricii bisericeşti — pe atunci foarte înaintaţi in vîrstă — Ioan Lupaş, Silviu Dragomir şi Ştefan Meteş, foşti membri ai Academiei Române. Am citat doar cîteva nume dintr-o listă de-a dreptul impresionantă, care va trebui să fie cunoscută in întregime. Aş sugera ca unul din aceşti vrednici slujitori ai Bisericii să scrie o carte despre ei înşişi, despre pătimirile lor, în genul celor publicate de preoţii Sebastian Stanca din Cluj sau Grigore Popescu din Bucureşti, în legătură cu suferinţele preoţimii în cursul primului război mondial. (continuare in pag. a 2-a) Pr. prof. Mircea Păcurariu 24 ianuarie 1859—24 ianuarie 1990 Unirea Principatelor —opera întregii răsuni Dorinţa formării unui stat unitar şi eliberat de dominaţia străină, care a fost prezentă în întreg evul mediu în gindirea social-politică, planurile militare şi diplomatice ale înaintaşilor noştri, ale conducătorilor de ţară şi de oaste, a devenit in epoca modernă idealul suprem al întregii naţiuni, ţelul ei politic fundamental. Exprimînd această realitate, Nicolae Bălcescu pe la 1850 scria: „Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii. Pentru dânsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră“. Vorbind despre aceeaşi problemă, Cezar Bolliac consemna în 1853: „Unirea României într-un singur stat nu este o idee numai in capetele citorva români prea înaintaţi; nu este o idee ieşită din dezbaterile de la '48; ea a fost sentimentul naţional în toate părţile României de cînd istoria a început a ne spune cîte ceva despre Dacia“. Verificarea cu putere de convingere a forţei şi autenticităţii idealului poporului român de libertate şi unitate naţională s-a făcut in 1600, prin unirea realizată în timpul lui Mihai Viteazul. Memoria unirii ţărilor române în 1600 s-a transmis de la epocă la epocă, de la generaţie la generaţie. Dreptul imprescriptibil la unitate şi independenţă a poporului român a reprezentat, in continuare, o dominantă a gindirii şi acţiunii politice, diplomatice, militare şi culturale ale marilor voievozi din Muntenia şi Moldova ce au urmat. Aceleaşi idealuri au înaripat permanent mintea, inima şi pana celor mai înaintate personalităţi ale culturii româneşti din întreg evul mediu şi din epoca modernă, au format substanţa multor scrieri tipărite în cele trei ţări româneşti, alimentînd focul aspiraţiei multiseculare de unitate a tuturor românilor în pofida graniţelor artificiale, stabilite de marile puteri pe corpul aceluiaşi popor şi aceleaşi patrii, îmbrăţişat de masele largi populare, acest ideal a dobîndit o forţă de nestăvilit. Cu multă măiestrie a surprins Mihail Kogălniceanu acest adevăr, pe care, în 1855, l-a consemnat astfel: „Unirea Principatelor a fost visul de aur, ţelul isprăvilor marilor bărbaţi ai României, al lui Iancu Huniad, ca şi al lui Ştefan cel Mare, ca şi al lui Mihai Viteazul, al lui Vasile Vodă, ca şi al lui Matei Basarab. Unirea Principatelor este dar dorinţa vie şi logică a marii majorităţi a românilor (.. .) Unirea Principatelor este singurul mod în stare de a consolida naţionalitatea românilor, de a le da demnitate, putere şi mijloace pentru a împlini misia lor pe pămîntul ce li s-a dat spre moştenire“. Dorinţa de a înfăptui unirea a căpătat o expresie deosebită in timpul revoluţiei de la 1848 din ţările române. Avînd caracter unitar, revoluţia de la 1848 a aşezat în centrul ei cerinţele desfiinţării servituţilor feudale, introducerea libertăţilor democratice burgheze, înlăturarea dominaţiei străine, realizarea unităţii şi independenţei naţionale. Zestrea ideologică şi culturală moştenită de la revoluţionarii paşoptişti, tradiţiile democratice puternice, idealurile de unitate şi libertate naţională au fost preluate, amplificate şi ridicate pe noi trepte, în deceniul următor, de către forţele progresiste ale poporului român. Se verifica în practică adevărul spus de Mihail Kogălniceanu care, în august 1848, aprecia că unirea Moldovei cu Muntenia reprezintă „cheia de boltă, fără de care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional“. Acelaşi mare cărturar spunea în 1857: „Dorinţa cea mai mare, cea mai generală, aceea hrănită de toate generaţiile trecute, aceea care, împlinită, va face fericirea generaţiilor viitoare este Unirea Principatelor într-un singur stat, o unitate care este firească, legiuită şi neapărată“. Idealul unirii, (continuare in pag. a 2-a) Prof. Paul Abrudan