Transilvania, 1990 (Anul 96, nr. 1-9)
1990-08-01 / nr. 8
STUDII Opera lui Ion Creangă în Transilvania Sunt puţin cunoscut decit Alecsandri şi Eminescu, dar mai popular decit Caragiale, a fost în Transilvania Ion Creangă. Destinul său literar este legat aici de calitatea sa de reprezentant al „realismului popular“ şi de scriitor „poporan“—atit de apreciată de ardeleni la sfirşitul secolului trecut. Căci, spre deosebire de Ţările Români, în Transilvania avem de-a face cu o mişcare folcloristică bine conturată, ce cuprinsese pături mult mai largi, acţiune care îşi avea locul ei deosebit în cadrul luptei generale de emancipare socială şi naţională. Aşa cum remarca eminentul istoric literar Ion Breazu, într-un studiu întitulat sugestiv Temeiurile populare ale literaturii române din Transilvania, literatura transilvăneană este prin excelenţă populară, căci „apropierea de popor coincide în Transilvania cu începuturile literaturii române moderne“ (p. 5). Tocmai datorită acestei orientări, creaţia lui Creangă a găsit un ecou favorabil in Transilvania. Problema prezintă, de fapt, un dublu aspect, explicînd in esenţă şi cauzele îmbrăţişării operei lui Creangă de către transilvăneni, şi pe cele ale respingerii ei. Interesul mărturisit pentru producţiile populare i-au dus pe oamenii de cultură din Transilvania in mod neîndoios la contactul destul de timpuriu cu opera lui Creangă. Felul In care au apreciat-o a fost, însă, deosebit. Cei care se aşteptau să vadă in el un „culegător“ (mai mult sau mai puţin fidel) de producţii populare şi l-au privit ca atare, au găsit doar un „falsificator“ de folclor. Pentru ei, creaţia lui Creangă nu reprezenta nici un interes, căci maniera sa nouă de a scrie, nemaiintîlnită pînă atunci, contravenea „conceptului“ lor de literatură populară. Pe acest temei s-a făcut auzită vocea unor cărturari—e cazul tipic al lui Aron Bensuşianu —care resping literatura lui Creangă: „Sînt adecă unii, ca de ex. I. Creangă — spune Aron Bensuşianu —, care a luat pecetea populară drept o canava pe care şi-a împletit ideile sale, frazele şi proverbele culese de iei de colea, ineît ne-a dat un fel de clipituri cărturăreşti cu pretenţii de poveşti, sau naraţiuni populare“ (Istoria literaturii române, Iaşi, 1918, p. 178). Cei care au înţeles însă că scriitorul n-a avut aceste „pretenţii“, ci dimpotrivă, că se socotea ei însuşi un creator, un scriitor care născocea, nu numai reproducea, imaginind o lume in genul celei „create de popor, au văzut şi altceva in opera lui Creangă. Valorile estetice, ingeniozitatea fabulaţiei, arta sublimă de povestitor, îmbinarea măiestrită a frazei şi incantaţia textului sunt numai citeva descoperiri care le-au făcut rind pe rind ardelenii la citirea lui Creangă. „Descoperirea“ lui Creangă a însemnat pentru mulţi dintre ardeleni o revelaţie. Prin 1894-95, unul dintre ei, scriitorul Ion Agârbiceanu, pe atunci abia elevin clasa a IV-a, mărturiseşte evenimentul cu veneraţie: „Poveştile lui Creangă m-au făcut pentru întîia oară să rid cu lacrimi, să simt o mare bucurie şi lumină în suflet. Dănilă Prepeleac, Soacra cutiei nurori, ca şi mai tîrziu Kir Ianulea şi Pastrama trufanda de Caraginle mi-au rămas pînă azi scrierile care mă predispun la voie himă mai mult decit oricare altele“ (Mărturisiri, în Revista Fundaţiilor, 1941, nr. 12, p. 539). înţeleasă în acest fel, „descoperirea“ lui Creangă va avea urmări imediate. Deşi ne sunt bine cunoscute astăzi relaţiile sale cu „Junimea“, numele său va fi asociat in Transilvania acestei mişcări, receptată aici in latura pozitivă, progresistă a sa, pe linia apropierii faţă de literatura populară şi respingerea latinismului exagerat. F.l va fi Îmbrăţişat de cercurile junimiste locale sau de către acelea care l-au apreciat şi pe Eminescu, avind căutare in paginile Familiei şi ale aitor reviste transilvănene, şi mai ales in calendarele de tot felul, destinate să circule in popor. Răspindirea lui va fi legată In primul rind de pătrunderea ideilor junimiste In Ardeal, ieşite biruitoare din confruntarea cu cele latiniste. Grupările junimiste din Transilvania, popularizate In jurul Telegrafului român şi Tribunei de la Sibiu şi, în parte, şi Familiei de la Oradea au popularizat In repetate rînduri scriitorii Convorbirilor. Un exemplu edificator îl constituie reproducerea de către „Telegraful român, în 1882, a articolului lui T. Maiorescu Literatura română şi străinătatea, unde criticul junimist găsea tendinţa de cultivare a localismului in literatura noastră conformă cu literatura europeană, citind In acest sens pe Creangă şi pe Slavici. Acţiunile nu au rămas fără de rezultat şi, in acelaşi an, 1882, profesorul de la Deva Ion Lăzăriciu 11 situează pe Creangă In manualul său de Elemente de poetică română în rîndul celor mai buni prozatori ai noştri, caracterizare reluată şi ina sa Istorie a literaturii române, apărută la Sibiu, in 1882. Contactul cu Creangă este reînnoit de societatea literară a studenţilor români vienezi „România jună“, formată in majoritate din tineri ardeleni ca A. Birseanu I-C. Panii, I. T.Mera, V. Goldiş, I. Moisil, S. Moldovan, I. Paul, C. Popasu, Septimiu Albini ş.a., in cadrul căreia „direcţiunea nouă“ învinsese definitiv. După ce, în 1881, se organizează sărbătorirea lui Alecsandri, în 1882 se dă o adevărată serbare în favoarea „Junimii“, de la care n-au lipsit nici declamaţiuni din Alecsandri şi Eminescu, nici elogierea scriitorilor de la „Junimea“ (făcută de I. T. Mera). Printre ei a figurat numele lui Creangă, căruia i se cere în anul următor colaborarea la Almanahul literar, editat de societate, în paginile căruia figurează cu celebra sa anecdotă Moş Ioan Roată şi Unirea, în timp ce Eminescu publică Luceafărul. Chiar în bastionul intîrziat al latinismului transilvănean, inițial, generaţia tînără îşi exprimă punctul său de vedere, în articolul Noua direcţie şi jubileul „Convorbirilor literare“, profesorul Alesin Viciu cere deschis revizuirea atitudinii unor cercuri ardelene faţă de „Junimea“, elogiind în special literatura valoroasă creată de membrii ei, din rindul cărora remarcă scrisul lui Creangă, Alecsandri, Slavici, Galic şi Maiorescu (Unirea, 1891, nr. 15). Tot în Ardeal, revista reşiţeană Romiinische Revue, li publică primele traduceri într-o limbă străină, după cele ale Mitei Kremnitz, intre care: Harap Alb in 1886 şi „Moş Ion Roată“ în 1889. Prin intermediul ardelenilor ii va cunoaşte pe Creangă şi dr. W. ISudovv, care ii va elogia în cuvinte pline de căldură în a sa Geschichte des Rumänischen Schrifttums (AVernigerodem, 1892, p. 171—172) sau cehii I. Urban Jarnik şi fiul său Ilerlvik Jarnik, admiratori declaraţi ai operei sale, ca să nu mai amintim faptul că primul studiu monografic Închinat operei prozatorului a apărut in Ardeal, in limba maghiară şi se datoreşte lui Emil Precup, lucrarea purtind titlul de Ion Creangă. Élete és munkái, apărut la Bistriţa în 1972. Receptat şi răspîndit în Transilvania, unde preocupările pentru o literatură populară constituiau de mult un deziderat al păturilor culte, Creangă va primi o circulaţie şi mai largă odată cu moartea sa. Nu numai reviste de prestigiu ca Familia, Tribuna, Gazeta Transilvaniei şi Telegraful român, dar şi altele, mai puţin importante, au consemnat evenimentul. Printre acestea se numără Foaia diecezană din Caransebeş, Biserica şi şcoala din Arad, Gutinul de la Baia Mare, Gazeta poporului de la Timişoara. Peste niteva zile, ele vor reveni cu amănunte asupra manuscriselor lui Creangă, informind publicul despre comisia formată in scopul publicării lor. Foaia diecezană, de pildă, a reprodus iubt-tm număr special necrologul publicat de Jacob Negruzzi In Convorbiri literare, iar Tribuna a reluat discursul integral al profesorului Eduard Gruber, ginerele Veronicăi Micle. Interesant că