Transilvania, 2011 (Anul 117, nr. 1-12)
2011-06-01 / nr. 6-7
TRANSILVANIA asupra mentalului şi inconştientului şi tratarea “impresionistă”, comică, tragică, fantastică, realistă şi naturalistă, multitudinea aparenţelor şi înregistrarea unor forme enorme şi monstruoase ale lor, atenţia la nuanţe, la conştiinţă şi la viaţa organică,lanţul cauzal şi efectul disonanţelor, coexistenţa intuiţiei şi inteligenţei cu viaţa organică şi spiritul difuz,atenţia afectuoasă din camera limbajului,între aprobare şi dezaprobare, constituie elocvenţe care pot fi apropiate simbolismului şi naturalismului. Documentarea doctorandului este vizibilă în întreg şi în detalii şi teza cuprinde numeroase informaţii pentru cititorul german sau român în ceea ce priveşte teatrul înainte de I. L. Caragiale şi în timpul acestuia, viaţa şi opera (comediile, momentele, drama şi nuvelele), caracterizarea personajelor, gradarea psihologică a sentimentelor şi stilul creatorului. Sunt aprecieri recognoscibile în exegeza caragialiană din secolul XX. Ironia, pesimismul şi “seriozitatea amară” (“tiefernste Schwermut”) a scrisului caragialian sunt argumentate şi exemplificate divers, exegetul urmărind scene de viaţă, defecte sociale (“soziale Schäden”), “situaţii sociale ascunse” (“verborgene soziale Zustände”) şi ridicolul individului produs de tranziţia românească. In vremea lui I.L. Caragiale satira socială, societăţile dramatice şi critica teatrală aveau un început de tradiţie la noi. Căci „reforma trece, năravurile rămân”. Esenţiale şi actuale sunt şi alte constatări ale autorului tezei, precum cele privind “certificatul junimist de aptitudini literare”, “spiritul incitant”, subiectele satirice ale unei perioade de tranziţie, “nucleul psihologic” al schiţelor, “conflictul intern, de voinţă”, al Anei, succesul comediilor, spiritul teatral şi densitatea detaliilor din comedii, cauzele scepticismului lui Caragiale, lipsa de înţelegere a publicului, viaţa spirituală a scriitorului, omul ca fiară, introducerea şi tratarea originală în literatură a tipurilor periferice, rolul economiei şi al politicii, influenţa lui Caragiale asupra literaturii române şi apropierile de scriitorii francezi şi ruşi. Originalitatea nuvelelor şi a poveştilor caragialiene nu este evidenţiată , precum cea a comediilor. Calul dracului, Kir Ianulea, In vreme de război şi Cănuţă, om sucit nu sunt prezentate. In analiza prozei, făcută selectiv de doctorand, “izbeşte” dramaticul (subiect, evocare şi trăire, accent pus pe sinistru şi cruzime). In teză nu răzbate nimic din preferinţele muzicale ale lui I. L. Caragiale, L. W. Beethoven, G. F. Händel, R. Wagner, J. S. Bach şi F. Mendelssohn-Bartholdy, de exemplu, ultimii legaţi de Lipsea. Din enumerarea scriitorilor junimişti, făcută de doctorand, în 1910, lipseşte, surprinzător, Ioan Slavici. în privinţa concepţiei politice şi despre viaţă, I.L. Caragiale este apropiat, de către autorul tezei de doctorat, de N. Machiavelli şi romanticii germani, iar dintre sursele şi comparaţiile literare posibile sunt prezentate în primul rând cele franceze (E. M. Labiche, V. Sardou, E. Scribe, V. Hugo, G. de Maupassant, A. France, F. E. J. Coppée) şi ruseşti (A. R Cehov, L. Tolstoi, N. Gogol, L. Andreev şi M. Gorki), dar şi germane, austriece şi norvegiene (Fr. Schiller, H. Ibsen etc.). Seria deschisă de autor ar merita analizată comparativ cu cea a exegeţilor caragialieni din secolul al XX-lea. Referindu-se la documentare şi la modul de lucru, Horia Petru-Petrescu arată cu amărăciune că nici Academia Română nu posedă toate scrierile lui I. L. Caragiale, nici scriitorul, care vădeşte, în această privinţă, “o indiferenţă uimitoare”. Absenţa documentelor caracterizează “nivelul actual al cercetării literare româneşti”. Viaţa şi creaţia lui Horia Petru-Petrescu şi apropierea de Ion Luca Caragiale, despre opera căruia a scris prima monografie / teză de doctorat (Ion Luca Caragiales Leben und Werke), în Germania, la Gustav Weigand, ar putea constitui, credem, încă un argument pentru ceea ce am numit nordul caragialian (Cf. Ioan Dersidan, Nordul caragialian, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2003; Ioan Dersidan, Corespondenţa lui Ion Luca Caragiale, între document şi literatură, în „Familia”, an 40 (140), nr. 6 (452), iunie 2003; Tentaţia Nordului, studii şi articole despre I. L. Caragiale, coordonatori Ioan Derşidan şi Mircea Popa, Oradea, Editura Universităţii din Oradea, 2003). Este vorba de evidenţierea de către noi a opţiunii caragialiene pentru Germania (şi Transilvania) şi a încărcăturii grave, tragice şi realiste, a scrisului caragialian şi a componentelor meteorologice, temperat-continentale, ale operei şi documentelor de însoţire a acesteia, a ferestrei lingvistice argotice şi eufemistice (“crucişe”). Existenţa (posibilă, echilibrată) a acestor patru-cinci perspective (vizibile mai bine decât acum o sută de ani) se bazează pe explicarea dimensiunii meteorologice (fenomenale) şi atitudinale a naturii umane, prin crucişuri şi viceverse lingvistice şi prin tema norocului şi a întâmplării. Căci “norocul e prea puţin şi lumea prea multă” (I. L. Caragiale). Enormul şi monstruosul simţirii şi viziunii şi versiunile Nordului caragialian au nevoie de aceste perspective. In “mahalagismele” lui Caragiale inventariate de Horia Petra-Petrescu intră franţuzisme, grecisme, turcisme, bulgarisme etc. Orice traducere lasă afară “coloritul local” şi farmecul originalului. Exemplele privind “dificultatea traducerii” date de doctorand din comedii sunt concludente, ele cuprinzând pungaşi, bagabont, coate-goale, dragă frate, moftangiu, domnule, nene, a sfeclit-o, onoarea de familist, care (re)confirmă aprecierile (din Nordul caragialian) privind jargonul, argoul și eufemismul caragialian ( ca moduri de definire a originalităţii creaţiei lui Ion Luca Caragiale), acea atenţie afectuoasă a scriitorului din cameraa limbajului, pentru suprevegherea “crucişului” lingvistic şi atitudinal. In germană şi în română, trădarea (prin traducere) rămâne, adună şi înlănţuie, îşi arată preferinţele, afinităţile şi slăbiciunile. Datarea 2e 14