Tribuna, iunie 1904 (Anul 8, nr. 103-123)
1904-06-01 / nr. 103
Anul Till. Arad. Marți 114 Iunnie 1904. Nr. 103 REDACȚIA Arad, Deák Ferencz u. Nr. 20. ABONAMENTUL pentru Austro-Ungaria: pe un an............................. 20 cot. pe */ an ........................ ... 10 cot. pe */ an ................ ... ... 5 cot. pe o lună............................ 2 cor. Nrl de DuminecA pe an 4 cor. Pentru România și străinătate pe an 40 franci. Manuscripte nu se înapoiază. ADMINISTRAȚIA Arad, Deak PerMCza.Nr.20. INSERTIUWL*: dt un sir gannoad: urina dată 14 dani; a doua oară li bani; a tr*S oară S b. de fiecare pabUcație, Atdt «tssamentei«, cât țl lassrtti rik sturia se plati inalnt. la Arări. T«t*fon pentra oruf pi un MM apa Scrisori aefrancate aa st prinMaf Risboutl. Nu sufere nici o îndoială, că resboiul actual provocat de cătră. Rusia oficială, nu pentru & răspândi semănța culturel europene în Extremul Orient, căci este ridicul să presupună un atare rol despre Rusia barbară, — ci pentru a lărgi tot mai mult frontiera colosului de la Nord, care se fie o catastrofă zguduitoare pentru imperiul țarului Nicolae II. Asupra căuşelor acestui diferend înfricoşat, în care capriciul sorţii are să decidă în favorul unuia dintre beligeranţi prin mijloacele cele mai formidabile, de cari dispune azi arta militară, opiniunile şi acum sunt divergente. Abstrăgend de la acestea, cari vor avea să fie cercetate şi examinate de cătră pragmatici, Rusia, care putea să înlăture pericolul résboiului fatal, dela primul moment în care simți, că norocul nu este pe partea ei, căuta să arunce vina în cârca Japoniei, ca aceasta a provocat résboiul prin atitudinea-i neconciliantă, făcându-o responsabilă pentru urmărire, cari ar putea naște din acest résbel. Cât de résboinici erau la început, cu câtă fală se băteau pe piept conducătorii imperului rus, că vor arunca pe japonezi în ocean făcând punte cu el până la continentul archipelagului japon, cât de mândru și de încrezut vorbia generalisimul rus la plecarea sa pe câmpul de résboi, că pacea o va dicta în Tokio! Acum că treburile merg rău, să scuză în tot chipul, ba că Japonia a dorit resboiul cu orîce preț, pândind in scopul acesta momentul oportun, când Rusia nici nu a fost pregătită pentru resboiu, ba că Rușii n’au mobilizat întreaga lor armată, fiind japonezii numerice superiori lor etc. şi câte altele. Şi cine poartă vina, dacă n’a fost pregătită? presupunând şi admiţând, că întăriturile ridicate, construirea liniei ferate şi concentrarea de forţă armată în Mancijuria, pe cum şi sporirea flotei pe oceanul pacific nu înseamnă pregătire. Este asta deci o scuză cât se poate de ridiculă din partea celor cari conduc soartea milioanelor din imperiul rusesc cu atâta uşurinţă, dacă caută să explice şi să motiveze şirul desastrelor, cari au dat peste Rusia, în modul acesta. Vorba e, că Rusia n’a avut destul timp să se pregătească bine, căci guvernul japonez n’a fost atât de pacient şi atât de loial să aştepte până ce Muscalii, sub pretecstul unei soluţiuni pacinice pe cale diplomatică, se adună comozi în Mancijuria şi trag spada din teacă pentru a o înfige în corpul Japoniei. Asta este ce o doare la inimă pe diplomaţia rusească. Zic, dacă motivele şi căuşele acestui resbel după diferite Averi, diferă, apoi un lucru rămâne sigur, şi anume, că principala causă a acestui diferend zace în nerespectarea punctelor din tratatul de la 1901 între dînsa şi China, şi în care Rusia s’a obligat, ca în decurs de doi ani va evacua Mancijuria, afară de teritorul, ce îl ţinea în arendă. Acest timp avea să fie anul trecut, dar Rusia n’a satisfăcut deobligamentului său. Şi dacă Europa n’a avut cuvânt pentru a infiera aceasta purtare nedeamnă a Rusiei, cu atât mai mult motiv a avut Japonia să se ridice în contra prepetenţei ruseşti, constituind pentru existenţa ei naţională vecinătatea Rusiei un pericol permanent. Negreşit, că prin purtarea asta Rusia n’a voit alta decât să saleveze chestia, cine să fie stăpân în Extremul Orient şi pe oceanul Pacific. Mutsuhito, împăratul piticei Japonil prin ruperea relaţiunilor diplomatice şi ordinul pentru ofensivă cătră Togo a dat să înţeleagă diplomaţia rusească din Petersburg, că un atare rival în Asia extremă nu poate fi suferit. Lumea întreagă s’a mirat, cum a şi cutezat micul imperiu al Mihaduluî (în proporţie cu Rusia), să înceapă resbel cu imperiul, de care tremura laşitatea Europei. Unii au compătimit-o, alţii au scris la întreprinderea »nebună«, iar Ruşii au batjocorit- o şi despreţuit-o. Azi însă lumea poate vedea, cu câtă grijă, şi cu cât calcul au pregătit bărbaţii de stat japonezi resboiul, cât de excelent şi-au organizat forţa maritimă, şi cât de ingenios au pândit momentul oportun pentru a sări în spatele ursului moscovit. Dovadă despre toate astea sunt izbânzile repezite pe mare, victoria pe uscat dela Yalu, Kiuliendeng, Feng-vang-ceng şi Kintsou. In tot timpul nu numai conducătorii ruşi, ci şi armata rusă s’a dovedit de inferioară atât calitative cât şi cantitative. Şi nefericirile pentru Ruşi se ţin lanţ. Port-Arthurul este împresurat din toate părţile, şi cum vesteşte o telegramă, Serbarea dela Putna. (Amintiri). De Ioan Slavici Dl Ioan A. Rădulescu-Pogoneanu a publicat în Nr. de la 1 Aprilie al „Convorbirilor Literare“ începutul unui articol scris de M. Eminescu în Noemvrie 1871, când adunarea societăţii „România Jună“ din Viena desaprobase purtarea noastră ca organisatori a serbărei de la Putna. Eminescu terminase acel articol, pe care voia să-l publice în „Romanul“, dar în urma stăruinţelor noastre l-a nimicit. El avea însă obiceiul de a-şi face disposiţiunea articolelor, pe care voia să le scrie, şi ceea ce dl Rădulescu a găsit între manuscriptele rămase de Eminescu, nu e în adevăr articolul, ci numai disposiţiunea concretisată, dar încă neredactată. Chiar aşa scrise din fuga condeiului, cele câteva pagini aruncă o viuă lumină asupra fasei în care se afla atunci desvoltarea noastră culturală; ele însă presentă pe autorul lor cum el în adevăr nu era. Cetind aceste pagini, ni se par’că Eminescu se simţea în mare strîmtoare şi-şi dedea silinţa să se apere. Adevărul, este, că el n’avea nevoe de a se apăra. Mai trăesc încă mulţi dintre cei ce i-au fost colegi la Viena, şi ştiu, că el se bucura de iubirea tuturor şi că nimeni nu punea la îndoială sinceritatea lui. Chiar şi acel Ioniţă Bumbac, care „scuipa“ în „Junimea“, îi era lui Eminescu personal bun prieten. Dacă n’ar fi fost aşa, Eminescu n’ar fi intervenit. Noi cei ce l-am cunoscut de aproape ştim cu toţii că el era om, căruia puţin îi pasă dacă alţii îl socotesc bun ori rău, prost ori deştept şi care niciodată nu simţea nevoe de a se apăra. El a intervenit dar numai ca să acopere pe alţii, care aveau nevoe de apărare, cu simpatiile, de care se bucura. De aceea zice el: Repet, că asta a fost numai pretextul: causa adevărată a declaraţiunii D-sale (a lui Bumbac) nu merită de a fi adusă înaintea publicului. Nu merita atunci şi nu merită nici azi, după treizeci şi doi de ani. Tocmai de aceea am stăruit să nu fie adus înaintea publicului nici pretextul, căci s’ar fi produs discuţiuni, care ar fi scos la iveală acea causă adevărată. Azi acele discuţiuni nu se mai pot produce. Vor maî fi trăind, ce-i drept, unii dintre cei ce-şi ridicaseră atunci glasul alăturea cu Ioniţă Bumbac; ei sunt însă oameni neştiuţi, care nu mai au ambiţiunea de a salva naţiunea şi care vor fi uitat de mult cele petrecute sunt acum treizeci şi doi de ani. Am fost dar viu emoţionat, când am citit paginele publicate de d-l Rădulescu, căci eram şi eu între aceia, pe care Eminescu voia să-i acopere, şi mai ales că am stăruit, ca articolul să nu fie publicat. Discuţiunile din cele două şedinţe ale societăţii „România Jună“ şi articolul scris de Eminescu în urma acestor discuţiuni sunt închearea unei lungi frământări, care încetul cu încetul cuprinse întreaga tinerime universitară română şi care a culminat în congresul dela Putna. Eminescu n’a fost între iniţiatorii serbării, dar ideea congresului dela el a pornit şi serbarea nu s’ar fi făcut, dacă el n’ar fi stăruit, ca ea să se facă cu orîce preţ, pentru ca congresul să fie cu putinţă. Ştiindu-l poet, chiar şi mulţi dintre cei ce l-au cunoscut personal, s-au deprins a-l lua drept un visător inaccesibil pentru preocupările zilnice. Aşa însă el era numai în ceea ce privea propria lui existenţă când vorba era de durerile neamului românesc, el ardea în foc nestins şi devenia om de iniţiativă şi de acţiune, stăruitor neînduplecat, care nu ne dădea răgaz, ci ne mâna mereu înainte. Patriot nu era Eminescu, dar era naţionalist, pentru care România numai ca centru firesc al vieţii naţionale româneşti merita să existe. In frunte nu-i plăcea să iasă, dar împingea pe alţii înainte şi era gata să meargă şi singur, când alţii nu voiau să-l însoţească. Aşa-l vedem cu ocasiunea serbării de la Putna. Serbarea am pus-o la cale mai ales noi amândoi. Socotindu-l însă, cum nu era şi cum un om ca densul nici nu poate să fie, Ioniţă Bumbac şi soţii lui mă luaseră pe mine drept cap al tuturor răutăţilor, căci eram preşedinte atât al societăţii „România Jună“, cât şi al comitetului, care aranjase serbarea. Eminescu nu era în gîndul lor decât un biet de băiat naiv, care se lăsase să fie amăgit de mine. Mi s-a făcut clar în prima şedinţă un straşnic rechizitoriu, în care s’a dat pe faţă „causa adevărată“, care nu merita să fie adusă înaintea publicului şi’n urma căreia noi ne-am retras. (Va urma.)