Tribuna, octombrie 1904 (Anul 8, nr. 186-206)

1904-10-28 / nr. 204

Anul VIII. Artid. Joi 28 Octombre (10 Novembre) 1901 Nr. 204 ADMINISTRAȚIA Acad. Deak Peren«-«. Nr. H INSERTRJNUJI: A 1w A ttnaoaa : JMMM teM U teal;­­­teul cur* ii teolj a lr~*1 oar* S b. dc fiecare paMtcafteai At&t lUmxniesM«, c*t fi la—rți ;■ aBa ana* a ta plăti (aalet* hi Artte Wafoa peatra oraș și luatitel*» Scriaorl aainacata aa te pHan­a" REDACȚIA Arad, Deak Ferencz­u. Nr. 20. ABONAMENTUL pentru Austro-Ungaria: un an............................. 20 cer ne xli an ........................ ... i0 cc*. pe 1»4 an ............. ............ 5 cot 9t o lună............................ 2 coc­u­ri pe Dumineci ce an 4 cor. ptntru România și străinătate pe­­* 40 franci. Clasascripte mi M inapoiazfc. ------------------ ,, ------------------------" - ---­ Memorandul Episcopatului bisericei gr.-or. române din Ungaria și Transilvania, înaintat dlui ministru de in­strucţie Berzeviczy, în chestia reforme­lor şcolare. Excelenţa Voastră Die Ministru! Provocându-ne la deobligatoarea ama­bilitate, cu care în 26 Mai, a. c., când în obiectul proiectului de reforma a legilor asupra învăţământului primar am avut ono­rul a ne putea presenta personal înaintea Excelenţei Voastre, aţi binevoit a lua la cu-­ noştinţă aprobatoare înştiinţarea noastră, că la timpul său vom subşterne Excelenţei Voastre în scris observările noastre amă­nunţite referitoare la proiectul amintit, ca representanţii bisericei gr. or. române din Ungaria şi Transilvania şi în înţelesul în­drumării primite de la Consistorul nostru me­tropolitan, nu mai puţin urmând simţului nostru de iubire pentru biserica şi patria noastră, cu adânc respect avem onorul a înşira în cele următoare observările noastre şi a da expresiune acelor prea serioase te­meri, de cari sunt cuprinse inimile noastre în faţa proiectului de sub întrebare atât din punctul de vedere al bisericei şi şcoalelor noastre confesionale, cât poate şi mai mult cu referinţă la interesele mari generale ale patriei. Voim însă înainte de toate a semnala, că aceste observări ale noastre nu vor urma seria articolilor din proiect, ci le vom preda grupate după categoriile conţinutului lor, ca astfel chiar şi prin această grupare să iasă mai uşor in evidenţă scopul şi tăria lor. Excelenţa­­Voastră D-le Ministru ! In patria noastră sute de ani esclusiv şcoalele confesionale au propagat cultura, şi îndreptăţirea lor întru aceasta nici-odată din partea nimănui nu a fost contestată, ba tocmai îm­potrivă, în toate timpurile cei mai distinşi patrioţi s’au intuit a asigura şi prin lege aceste drepturi ale confesiunilor. Astfel în­deosebi cu privire la bise­rica noastră §-ul 8 al art. de lege XX din 1848 apicat asigură ortodocşilor răsăriteni dreptul de a dispune în afacerile lor şcolare şi religionare, ear §-ul 3 al art. de lege IX din 1868 tocmai pe temeiul legii susamintite declară, că credincioşii bisericei noastre sunt îndreptăţiţi a-şi conduce şi regula ei înşişi afacerile lor şcolare. In urma îndrumării cuprinse în această lege a sancţionat Maie­statea Sa în 28 Maiu 1869 Statutul­ organic al bisericei greco-orientale române din Ungaria şi Transilvania. Pe temeiul acestui Statut biserica noastră are dreptul de a înfiinţa şi susţinea şcoale confesionale de tot soiul, a aplica la aceste şcoale puterile didactice fără nici un amestec străin, a disciplina pe pro­fesorii şi învăţătorii săi, a compune planu­rile de învăţământ şi a se îngriji de cărţile didactice pentru şcolile sale. Tot pe temeiul acestui Statut biserica noastră are dreptul a-şi cualifica însăşi­ pe profesorii şi învă­ţătorii săi. Aceleaşi îndreptăţiri ni­ le asigură­ art. de lege XXXVIII, cum şi art. de lege XLIV din 1868. Drepturile acestea ale bisericei noastre, garantate prin legile fundamentale ale patriei, le vatămă următoarele disposiţiuni ale pro­iectului de sub întrebare : 1. Cu invalidarea totală a drepturilor autorităţii confesionale comisiunea adminis­trativă primeşte îndreptăţirea, ca în contra învăţătorilor noştri confesionali să pună în curgere proces disciplinar şi să-i amoveze pe aceia din posturile lor fără considerare la aceea, dacă şcoala respectivă primeşte ori ba ajutorul din partea statului (§. 41). 2. Ministrului i­ se dă dreptul a încre­dinţa comisiunii administrative disciplinare a învăţătorilor confesionali în toate acelea ca­zuri, când în înţelesul §-ului 7 al art. de lege XXVIII din 1876 are loc procedura dis­ciplinară (§. 44), ceea ce din nou confirmă excepţiunea noastră de sub p. 1. 3. Dacă vre­un învăţător ar fi adao­­vat din postul său prin sentenţa comisiunii administrative, atunci pe noul învăţător îl numeşte ministrul de culte şi instrucţiune publică fără a asculta măcar în privinţa a­­ceasta opiniunea susţinătorului şcoale! (§. 42). Această disposiţiune face ilusoriu dreptul au­torităţii confesionale de a-şi alege învăţători şi totodată dărîmă acel principiu cardinal al­­autonomiei noastre bisericeşti, că toate sta­ţiunile preoţeşti şi învăţătoreşti se îndepli­nesc prin alegere. In cazul acesta pentru reu- GUY DE MAUPASSANT. Notiţă biografică. Guy de Maupassant, celebrul romanţier şi nuvelist francez, elevul cel mai de frunte al lui G. Flaubert, de la care a moştenit calităţile esen­ţiale, talent robust mai mult decât fin, neavând nevoe de expansiune simpatică, fără grija intelec­tuală, Maupassant nu avea nici idei, nici afec­ţiuni cari să-l facă să diformeze realitatea : nici inima sa nu cerea o ilusie, nici spiritul său nu căuta o demonstrare. Flaubert îl învăţă să urmă­rească caracterul original şi particular al lucru­rilor şi a căuta expresiunea care face să reiasă acest caracter. Odată format după dorinţa maes­­trului său, Maupassant începu să scrie nuvele şi romane remarcabile prin precisiunea spiritului de observaţie şi prin simplicitatea viguroasă a sti­lului. Cătră sfîrşitul vieţei însă, el păru că înclină pentru subiectele fantastice, pentru minunatul fi­ziologic şi patologic, căci nervii săi cari începu­seră să se sdrm­cine. Îi impuneau aceste visiuni. — Opere principale: Versuri, Unevie, Bel-Ami, La Petite Roque, Fort comme la Mort etc. S’a născut la 1850 şi a murit într’un azil de alienaţi la 1893. In foiletonul nostru vom publica vre­o câ­teva traduceri originale din acest autor, prea puţin cunoscut în cercurile noastre. începem astăzi cu : VENDETTA. Văduva lui Paolo Sarezini locuia singură cu fiul ei, întro căsuţă pe întăriturile oraşului Bo­nifacio. Oraşul clădit pe o ridicătură a mărei, privește pe deasupra strîmtoarea plină de stânci periculoase — coasta mai joasă a Sardiniei. La poalele ei, în cealaltă parte, înconjurând-o aproape de tot, o târtură în stâncă, ce sămăna cu un u­­riaş pridvor, îî serveşte de port, duce până la cele dintâi case după un mare ocol între doi păreţi râpoşi, luntrile mici ale pescarilor italieni sau Sarzi (din Sardinia) şi la fiecare două săptă­mâni vechiul vapor ofticos care face serviciul pentru Ajaccio. Pe muntele alb, grămadă de case albe, pune o pată încă mai albă. Ele par cuiburi de păsări sălbatece, agăţate astfel pe stâncă, domnind peste această trecătoare groaznică, pe unde nu îndrăz­nesc de loc să treacă corăbiile. Vântul fără o­­dihna oboseşte marea, oboseşte coasta goală, roasă de el, aleea îmbrăcată cu iarbă, el se în­fundă în strîmtoare, şi-l pustieşte amândouă ma­lurile. Şuviţe de spumă albă, atârnate de colţu­rile negre ale stâncilor, care străpung valurile în toate părţile, par bucăţi de pânză înotând şi miş­­cându-se deasupra apei. Casa văduvei Saverinei, lipită de chiar mar­ginea stâncii, dădea cu ferestrele pe această ve­dere sălbatecă şi tristă. Ea trăia acolo, singură, cu fiiul ei Antonio şi o căţea, mare şi slabă, cu părul lung şi aspru, de neamul cânilor de oî; ea servea tinaruluî când vâna. Intr’o seară după o ceartă, Antonio Save­­rini fu omorît mişeleşte cu cuţitul, de Nicolae Ravolati, care în aceeaşi noapte trecu în Sar­dinia. Când bătrâna mamă primi corpul copilului ei, pe care îl aduseră nişte trecători, ea nu plânse, dar rămasă multă vreme nemişcată privindu-1 ; apoi întinzând mâna ei uscată peste cadavru, Îl jură „Vendetta“. Ea nu voi sâ stea cine­va cu dinsa, şi se închise ea şi căţeaua, care urla lângă mort. Căţeaua urla într’una, la căpătâiul patului, cu capul întins cătră stăpânul eî cu coada strînsă între labe. Ea nu se mişca tot ca şi mama care plecată acum asupra corpului, cu ochii nemişcaţi, plângea cu lacrămî mari, privindu-1. Tinărul, pe spate, îmbrăcat cu haina lui groasă, găurită şi ruptă la piept, părea că doarmeă , dar era peste tot plin de sânge ; pe cămaşa smulsă la primele îngrijiri, pe vestă, pe pantaloni, pe faţă, pe mâni, cheaguri de sânge se lipiseră în­ barba şi în păr. Bătrâna mamă începu să-i vorbească. La sgomotul voce! sale căţeaua tăcu. - Lasă, lasă vei fi răsbunat fiiul meu, săr­manul meu copil Dormi, dormi, vei fi răsbunat, auzi ? Mama ta ţi-o spune, şi mama îşi ţine cu­vântul, ştii tu bine. Şi încet se plecă asupra lui, lipindu-şi bu­zele reci de buzele moarte. Atunci căţeaua începu din nou să urle, să scoată un geamăt lung, sfâşietor, spăimântător.— Şi râmaseră acolo amândouă, femeia şi căţeaua până dimineaţă. Antonio Saverini fu înmormântat a doua zi, şi în curând nu se mai vorbi de el in Bonifacio. * * *

Next