Tribuna, octombrie 1904 (Anul 8, nr. 186-206)
1904-10-02 / nr. 186
Pag. 3 pot forţa la o desvoltare în aşa grad, cum şi-l închipue cel dela masa verde, care a scriso şi care poate nici n’a văzut la viaţa sa şcoală dela ţară cu şase clase. Apoi ni se face o altă şi mai mare nedreptate : planul de învăţământ este acelaşi şi pentru învăţătorii unguri cari propun numai în o limbă, ca şi pentru noi cari trebue să propunem în două limbi. Ce deosebire ! Şi cei ce fac legea — nu vreau s’o vază. In legătură cu §-ul 14 stă apoi §-ul 41 care între altele dispune aşa : «A magyar nyelven való tanítás sikerét a kistanfelügyelő, vagy helyettese az illető iskolaszék képviselőjének, továbbá a járási főszolgabírónak, esetleg még a közigazgatási bizottság kiküldöttjének jelenlétében megvizsgálja és annak eredménye felől jegyzőkönyvet vesz fel, amelyet az összes jelenlevőknek alá kell írniok. Ha az iskolaszék képviselője a megjelenést, vagy az aláírást megtagadná, ezen körülményt a jegyzőkönyvben a többi jelenlevők igazolják A tanító ellen ezen jegyzőkönyv alapján indittatik meg a fegyelmi eljárást. Nu citez mai departe. Atât e ce ne interesează mai mult. Rezultatul învăţământului obţinut din limba maghiară, conform pretenziunilor din § 14, îl constată inspect, reg. sau locţiitorul său, în prezenţa unui reprezentant al comit. paroch. (scaun şcol.), a fisolga biroului, eventual încă şi a unui esmis din partea comitetului adminisztrativ cottatens. Aceştia iau protocol despre cele experiate, şi pe baza acestui protocol să porneşte în contra învăţătorului procedura disciplinară. Iar comitetul administrativ, de odată cu punerea în curgere a procesului disciplinar, îl şi suspinde pe învăţător de la oficiu şi beneficiu. Aşa zice mai departe-ul. Ţine-te, deci, frate învâţâtorule, că vin cel de sus în şcoală, şi inspectorul va pretinde în faţa lor, ca copilul — conform legii — să-i vorbească ungureşte «tisztán és szabatosan», d. e. despre traiul părinţilor sei de acasă. Copilul va vorbi împedecându-se şi şchiopătând, încurcând ordinea cuvintelor. Aceasta se va nota la protocol, ca necorespunzâtoare legii. După aceasta va veni treaba la şi mal şi la «helyes írás*. Inspectorul va scoate la tablă băieţii de el V—VI şi va dicta d.e. : *E» irok a magyar írókból* (Eu scriu din scriitorii maghiari). Copilul nu va şti face deosebire între irok (verb) şi irók (substantiv) ci le va scrie ori pe amândouă asemenea, ori într’altă formă. Alt exemplu: „ Jancsi, hajtsd jól a lovak d*. (Ioane, mână caii bine). Copilul va scrie şi în şcoala ungurească hajcs cu ci', căci aşa sună, când colo trebue scrisă cu tsd. Alt exemplu: « A stomsted kutya mély» (Fântâna vecinului e afundă). Copilul va scrie cum aude «kutya» cu ty — dar cuvântul astfel scris nu mai e fântână — ci câne; alt exemplu : «A halott sápadt». (Mortul e gallăd). Aceasta zicere am văzut-o eu în o şcoală ungurească dictată la tablă, şi nici un copil de cl. VI (măcar erau mi se pare vre-o 7—8) n’au ştiut-o scrie corect. Fiecare elev voind s’o îndrepte, făcea noul sminte ; alt exemplu: «A jó gazda gyarapítja a vagyonát«... Care copil până la vrâsta de 10—12 ani — mai umblând şi neregulat, ca pretutindenea — va şti scrie corect zicerile de sus ?... Nici unul, nici când, fiindcă e imposibilitate naturală şi fizică, precum am zis mai sus, că nu putem forţa desvoltarea facultăţilor spirituale a băiatului la acel grad, ca să înţeleagă aceea ce pretinde litera proiectului amintit. După toate acestea dacă se va lua la protocol că copiii din cl. V—VI a cutărei şcoale, conform §lui 14 nu ştiu nici vorbi liber şi curat, şi nici nu ştiu scrie corect ungureşte : ergo învăţătorul român ajunge la disciplinar, suspendat de la oficiu şi beneficiu şi lăsat pe stradă cu copiii după el. Pentru ce ? Pentru că n’a putut satisface §-ului 14 din lege, carele pretinde ne maipomenite imposibilităţi. Că ce greumânt mare cere dela noi proiectul amintit voiu să ilustrez cu un exemplu. Când am umblat eu la şcoalele normale în Arad, pe la anii 70, se propunea din a IlI-a normală şi limba germană: aveam «Lonkai német nyelvtan». Ce larmă făceau învăţătorii unguri, (măcar numai câte-o clasă avea fiecare — nu şase — ca noi), că e greu din samă afară a propunei limbi, şi că propunerea limbei germane e spre înapoiarea limbei materne (maghiare) a copilului. Şi drept au avut. Şi drept li s’au dat. Limba germană s’a cassat din şcoalele maghiare. Bine a fost, pentru că instrucţiunea adevărată şi pregătirea copilului pentru viaţă să poate face numai în limba lui maternă. Aceasta o constată mai ales celebrul părinte al ştiinţelor pedagogice Ion Amos Comenius, când apicat zice în opul său «Didactica magna» : instrucţiunea elementară să poate da copiilor numai în limba lor maternă. Cine altcum face, e ca cel ce vrea să călărească înainte de a şti umbla. «Acestui mare adevăr s’au închinat şi părinţii patriei noastre, cei ce au făcut art. de lege XXXVIII din anul 1868, în carele §. 58 zice : că tot elevul din şcoala elementară în limba sa maternă are să-şî dobândească instrucţiunea. (Az «elemi iskolában minden növendék a maga anyanyelvén nyerte az oktatás»). Dar că cele ce cere legea aceasta de la noi învăţătorii poporali, nu o pot ajunge cu deplin succes nici el în şcoalele lor ungureşti, şi încă nici nu în cele elementare, ci în cele medii, ilustrez cu următorul caz foarte interesant: Dr. Gidofalvy, notar public în Cluj, a ţinut o prelegere publică despre societăţile de lectură ale studenţilor dela gimnazii. Prelegerea aceasta s’a pus la discuţiune publică, şi între alţii a luat cuvântul şi rectorul universităţii, Dr. Apáthy Itván, şi a constatat următoarele: « A középiskolákból kikerülő fiatal emberek, nagy átlagban, még helyesen írni sem tudnak. Nagyon sokan, és bizony — bizony a többség, folytonos hadilábon állanak a helyesírás legelemibb követelményeivel. Arról nem is szólok, hogy fogalmazni nem tudnak, hogy nem képesek a legegyszerűbb dolgot csinosan és tiszta magyarsággal papirosra vetni*.Ve româneşte: tinerimea eşită din şcoalele medii în mare parte nici a scrie ortografice nu ştie. Foarte mulţi, şi zău — zău aci e mulţimea care vecinie stă pe picior de bătaie cu cele mai elementare pretensiuni a scrierei ortografice, închis uşa. Tot cea ce are,rar şi-amar de e! şi de copil luî. Birtaşul caută la cias şi îi zice : — De loc sunt unsprezece oare, e vremea să mergi şi d-ta acasă. Acei dela masa birăuluî se apucă de a hori care de care îşi sloboade glasul mai tare. Numai Tena luî Tie tace ; el cu ochî somnoroşi priveşte la lumină şi tot intr’una surîde, Julanu se scoală, se duce la birtaş, îl îmbrăţoşează şi îl sărută; apoi începe să plângă. Hora se sfîrşeşte într’un surîs cu hohot. — Ce faci omule, glumeşte juratul, până ce d-ta te săruţi cu jupânul. Mărcuţa d-tale se sărută cu vecinul Onuţ. — II dau eu eî, sbeară omul şi îuându-şî bâta şi pălăria, cu fugă părăseşte birtul. — D-ta căpăta şi o sărutare ? rîde birăul. — Năcăjitul ăsta iară şi-o face muerea toată vânătă, zice Tena a lui Tie. — Să bem rachiul ăsta, ş’apoî să plecăm, zise cassirul simţindu-şî capul cam prea plin. Sfatul îl ascultară şi luându-şi rămas ban de la jidan, se dăpărtară din birt. Pe drum statură puţin în loc vorbind toţi patru deodată despre o afacere a satului. Cârcîmarul a încuiat uşa şi răsucind feştila lampei, i-a zis drumeţului să se culce pe masă ori pe podele, precum doreşte şi dacă lumina îl conturbă, să o stângă. Acei din drum tot vorbind încep a merge. Cassirul d’odatâ se împedecă în ceva moale și cade la pământ. Ridicându-se pipăe, sa vadă în ce s-a împedecat. — Aici un om mort! strigă cassierul. Ceil’alţi vin la el şi se apleacă spre necunoscut. — Nu-i mort, că resuflă, observa Tena. — Oare cine poate să fie? grăeşte castrul necunoscându-l în întunerec. — Du-te jurate în străjerie, zice birăl, şi adă o la lampă, să vedem cine e şi ce a păţit ?! — Am la mine..............de loc aprind unul, răspunde juratul. — Bine zici! — să miră birăul, că lui aşa ceva nu i-a trecut în minte. La lumina chibritului toţi patru văd, că necunoscutul din drum nu e alt-cineva, decât singur Trifu, cel ce s’a rostogolit, pe masa din crâşmă. — Scoală porcule ! — strigă birăul lovindu-l cu piciorul. Dar lui Trifu nici că-i pasă ; doarme mai departe par’c’ar fi la el în pat şi nici cu tunul nu’l poţi trezi. — Să’l lăsăm dracului! — zice castrul cu mânie, părându-i rău, că descoperirealui Jn’are nici o însemnătate. își continuară drumul discutând, că ar trebui să se facă o lege, care să opriascâ de a mai bea acelora, cari nu birue băutura, precum e şi prăpăditul cel de Trifu. Să despărţiră ; fiecare a plecat spre casa luî, cugetând ce să zică acasă, unde a rămas pân’atât de târziu şi că observă’l nevasta, că e cam băut. Adrian Ţapop „TRIB U N A‘* 0 Nr. 186. NAPOLEON BONAPARTE. (Urmare.) In tot decursul călătoriei poporul îl întimpina pretutindenea cu strigătul cel vechiu: „Vive Pempereur“ ! Poporul era încă a lui, poporul se însufleţea încă la auzul numelui său. Dar cu cât ajunseră mai la Sud, în Provence, strigătele de „trăiască“ amuţiră şi trăsura lui Napoleon se întâlni adesea cu grupe ameninţătoare şi furioase şi ’ntrun rînd d’abea putu să scape, ca să nu-i sfâşie plebea înfuriată. Astfel sosi în Fleurus, unde se sui pe o corabie şi cu 24 ore în urmă sosi în insula Elba. XX. Populaţia insulei primi pe noul său principe cu o bucurie copilărească. întregul popor, în frunte cu autorităţile şi preoţimea, îi veni înnainte. Aceşti oameni simpli credeau, că împăratul Napoleon cel Mare îşi va sfîrşi viaţa aici, între ei. împăratul se purtă aşa ca şi când ar fi abzis de toate planurile sale măreţe şi ca şi când ar fi preocupat numai singur de aranjiarea micei sale insule. Dar sufletul său fierbea pe dinăuntru şi se gândiă mereu la Francia, pe care a părăsit-o. Precum el a pregăit drumul Bourbonilor, astfel pregătiră luî drumul Bourboniî. Ludovic al XVIII nu îndeplini speranţele, pe care partida constituţională le puseră în el. Nobilimea