Tribuna, septembrie 1907 (Anul 11, nr. 193-215)

1907-09-19 / nr. 206

Anul XI. Arad, Mercuri, 19 Septemvrie (2 Octomvrie) 1907 Nr. 206. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe luni. an . 12 « Pe 1 lună . 2 « Nrul de Duminecă !»e un an 4 Cor. — Pen­tru România şi America 50 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAJIA Deák Ferenc-utcza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Armată şi popor. De dr. V. Meruţiu. In natură se afirmă forţa. Pe drept — dacă se nimereşte — ori pe nedrept, ea devine stăpâna situaţiei. Dreptatea ori mo­ralul în orice înfăţişare, nu ’şi are originea în natura sălbatică, ci e fructul raţiunei omeneşti, scânteie a dumnezeirei în om. O luptă înverşunată s’a încins, de când lumea, între forţele naturei. Ea e în cur­gere şi astăzi şi va ţinea poate totdeauna, cât va mai fi acest caos, în care ne în­vârtim. E un teatru fără pauză, în care şi omul are partea sa, având să părânde rolul spec­tator cu cel de actor. Scena e pământul, iar jocul e vieaţa. Este însă o deosebire. Rolurile nu se ştiu dinainte şi drumurile nu sunt deslu­şite. Rolurile trebue depănate de pe ghe­mul sorţii, iar drumurile aşteaptă a fi cu­cerite. Apar greutăţile, cari închid drumurile şi aceste nu sunt deopotrivă împărţite. De aici prima neegalitate, de aici prima nedrep­tate. Sunt drumuri grele şi sunt altele mai uşoare, începe goana după drumuri uşoare. Şi nu e dat tuturora să stăpânească de-a gata cărările uşoare. Astfel începe lupta în vieaţa inşilor, precum şi în a popoa­relor. Nedreptatea, ori mai bine, lipsa de drep­tate, se poate urmări până în manifestaţiu­­nile cele mai primitive ale naturei. A ră­mas numai în seama minţii omeneşti rolul de a nivelă în măsura puterilor omeneşti — inegalităţile, ce a ridicat în drumul ome­­nirei natura lipsită de raţiune. Acesta e un rol al tuturora, un rol al omenirei întregi, e lucrul, e munca — în orice întrupare — la desăvârşirea căreia trebue să ia parte fiecare om în proporţia putinţelor sale. Dar realitatea nu odată desminte orice principiu, iar faptele rareori merg ca vor­bele. Mintea omenească e ţinută să conducă acest rol, care în sine e o luptă. Dar tocmai această minte omenească, chemată să reprezinte dreptatea şi moralul în lume, a săvârşit în cursul vremilor cea mai strigătoare nedreptate prin felul cum a împărţit munca, din rodul căreia a trăit şi trăeşte societatea, lumea omenească, ţă­rile şi popoarele. Cei mai cuminţi s’au ales din cei mai puţin destoinici, încărcând în spatele ace­stora şi partea de greu, ce le venea lor. Şi aceşti din urmă au devenit cei mulţi, greul popoarelor. Din necesitatea de a trăi împreună s’au ivit interesele comune, dar şi aceste au a­­juns să fie monopolizate spre uşurinţa unora şi spre mai puţină uşurinţa, ba chiar spre greutatea celor mulţi — tot a popoarelor. Chiar împărţirea omenirei în state se ba­­sează pe interese de monopol, sfidând toc­mai aceea, ce ar trebui să se ţină neclintit în vedere, interesele individuale ale popoa­relor. Astfel s’au ivit în sarcina intereselor co­mune, interesele de clase, interesele de gru­puri şi peste tot orice interese speciale. Dar cum aceste nu s’au edificat pe drep­tate, nu se pot sprijini decât pe forţă. Iată deci necesitatea, bunăvoinţa unora şi spre greutatea multora de a institui o forţă permanentă, capabilă mai mult de a ataca, decât de a apăra, cu menirea de a conservă interesele scumpe unora şi de a răpi pe cele şi mai scumpe ale altora. Mai mult în acest sens se poate justifică rostul armatelor şi prea puţin prin necesi­tatea de a înfrâna relele porniri ale oame­nilor. Căci de sunt gata orişicând a sări să stăvilească pornirile celor mulţi şi năcăjiţi, nu s’au văzut nici odată sărind să stăvi­lească relele porniri fără de saţ ale celor puţini şi puternici prin naştere, prin avere şi prin orice, afară de virtute. Iar aceştia, o mână de oameni, cari in vremurile mai de mult formau o clasă internaţională, dacă vreţi, ce se întindea ca pecinginea pe faţa popoarelor, şi ale căror urme se văd şi as­tăzi ca nişte pete pe organismul omenirei înviorat prin jertfele de sânge ale acelor rânduri de oameni, cari şi-au sacrificat vi­aţa pentru principiile de egalitate şi umani­tate — acestea, oligarhii prin ce altceva au ţinut în teroare grosul popoarelor, veacuri dearândul, decât prin forţa armată ? Iată geneza armatelor până aici. Ele reprezintă forţa în societatea ome­nească. Dar precum în natură forţa calcă peste dreptate, aşa şi în omenire adese­ori se răsboieşte cu moralul. Căci n’au fost mo­rale răsboaiele, cari propagau religiuni prin sabie şi foc, precum nici acele, ce s’au dat şi se dau în numele civilizaţiunii, când de fapt imboldul răsboirii e pofta de a sub­juga şi de a răpi. E acelaş spectacol umilitor, ce ni­­ oferă animalele sălbatice, cari nu pot trăi fără învrăjbire şi în a căror luptă cel mai tare răpune pe cel mai slab, fără drept şi fără judecată — în virtutea forţei. Aşa e în omenire astăzi. Autoritatea nu o mai inspiră moralul, ci forţa — Manli­­cher, Krupp etc. Se zice însă, că armatele păzesc ordinea socială. Dar ordine se numeşte o stare atunci, când toate sunt la locul lor, când fiecărui om sau popor i­ se respectă dreptul său firesc. Dar o astfel de ordine nu există. Deci aceea, ce păzesc armatele e numai un si­mulacru de ordine şi adeseori sfruntarea făţişă a ordinei. Când popoarele mici sunt sfâşiate de cele mari cu concursul armatelor şi stau în sclăvie tot de frica armatelor, ce fel de or­dine socială e aceasta care se întemeieză pe nedreptate şi cruzime, pe strivirea celor slabi ? Evident, că nu este ordine morală, ci continuarea ordinei sălbatice, care stăpâ­neşte în natură. Dar pentru pertractarea acestei stări de sălbătăcie până şi în omenire, care totuşi reprezintă o selecţiune în natură, nu era nevoie de concursul raţiunei, al cărei rol e tocmai de a nivela inegalităţile şi de a în­dulci sălbătăcia omului — care însă mereu se frământă, mereu, cum să iscodească ma­şinării şi mai infernale, cu cari, cine o avea poftă de răsboiu, să poată lua de pe pi­cioare omenii cu miile dintr’odată. Dar armatele nu poartă vină de nedrep­tăţile, ce se petrec în tihnă la umbra ba­ionetelor. Ele nici nu au voinţă proprie. Ele sunt numai o armă în mâna acelora, cari fie printr’un privilegiu al sorţii, fie prin de­stoinicie stăpânesc popoarele pe pământ. Aceştia însă, puţini ce sunt, domnitorii, oameni fiind şi ei, nu pot să stăpânească zecile şi sutele de milioane fără sfatul oame­nilor din jur, luminaţi uneori, fruntaşi numai — prin naştere ori prin împrejurări — a­­deseori. Şi cum ceea ce iese din gura acestora de sus lege devine şi cum omul greşitor este, adeseori se trece cu vederea dreptatea şi arareori se pleacă urechea spre durerile celor mulţi de jos, pe umărul cărora sunt clădite statele şi toate întocmirile omeneşti. Astăzi aceşti umeri tremură — în mai multe ţări — sub povara ce o poartă, şi cei de sus nu-şi bat capul că temelia e cre­­pată. O încearcă mereu şi nu vreau să în­ţeleagă, că prăbuşirea acesteia aduce cu sine negreşit şi prăbuşirea celor de sus şi atunci o clădire ori­cât de frumoasă urmează să ajungă, Doamne păzeşte... un morman de ruine. Cine sunt cei de sus — cari dacă nu dictează înrâuresc paşii armatelor — se cu­nosc de pe purtare, în fiecare ţară. N’au patrie, nici naţionalitate, iar idolul lor e ba­nul — fără om­ cu puţină muncă. Iar acei de jos, mulţimea, ce geme de greul, cu care-şi plăteşte viaţa... e poporul de rând. Şi cine sunt armatele, cari ţin în teroare glasul popoarelor? Sunt tot de jos dela temelie, sunt tot po­porul de rând. Şi de cumva nu s’au gândit armatele până acum la acest lucru, cine ştie, că nu se vor gândi mâne. Şi atunci primejdie se poate ivi în ori­ce ţară, unde echilibrul social nu va fi stabilit pe dreptate şi echitate. Drept aceea pentru a asigura mersul na­tural al evoluţiei popoarelor, mers, care nu poate fi ţinut în loc, fără a provoca răvăr­­sări periculoase, e bine, ca cei ce au pute­rile în mână să se gândească serios, până mai e timp, la stabilirea acelui echilibru so­cial. E bine, ca cei ce ţin pânea şi cuţitul, să ofere măcar pe jumătate bucata cuvenită acelor, cari agonisesc acea pâne­a ca nu cumva să o apuce ei cu amândouă mânile. Altcum denegarea justelor cereri poate duce la neprevăzut, la adevărate cataclisme sociale, pe cari nu le-ar putea împedeca

Next