Tribuna, decembrie 1907 (Anul 11, nr. 265-285)
1907-12-04 / nr. 267
Anul XI Arad, Marţi, 4|l7 Decemvrie 1907 Nr. 267. ABONAMENTUL F* cn an . 24 C«w, Fa jum. an , 12 * Fs 1 inna . 1 « Nrul de Duminecă an an 4 Cor. — Pentru România şi America 10 Cor. Firul de zi pentru Ro■ftnla şi străinătate pe an 49 franci. REDACŢIA şl ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-ateza 20. INSERŢIUNILE ie primesc la administraţie. Manuscripte nu se Înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. •Renaşterea monarhiei austro-ungare. Un interview cu profesorul Delbrück. Marele ziar belgian »L’indépendance Belge« (de Marţi 10 Dec. 1907), care apare în Bruxela şi care — de altfel — nu prea simpatizează cu românii, (cauza e prezenţa câtorva greci în redacţie) publică un interview foarte remarcabil, pe care l a avut corespondentul său cu profesorul Delbrück în Berlin. Deoarece interviewul e prea interesant, îl traducem în întregime, ca să se vadă ce idei are un profesor de istorie al universităţii din Berlin, despre stările actuale ale monarhiei noastre. Lăsăm afară numai introducerea, unde se spune, că corespondentul, în urma articolului publicat de prof. Delbrück în »Preussische Jahrbücher« — despre care aveţi cunoştinţă — s’a dus în Grünewald lângă Berlin, unde locuieşte învăţatul profesor, ca să se convingă şi mai bine despre părerile lui. Prima întrebare, care o pune e următoarea: — »Credeţi într’adevăr în renaşterea imperiului habsburgic, după cum se pare că prevedeţi în articolul D voastră?« — Cred absolut« îi răspunde Delbrück. N’aş fi scris-o la nici o întâmplare, în caz contrar. Articolul, despre care îmi vorbeşti e scris de altmintrelea după întoarcerea mea dintr’o lungă călătorie întreprinsă în Austria şi Ungaria şi am putut să constat la faţa locului partea cea mai mare a faptelor, la cari mă refer. — Dar, după Dv. renaşterea monarhiei austroungare presupune schimbări considerabile în rapoartele existente în momentul de faţă între Austria şi Ungaria? — Cred, de fapt, că aceste raporturi vor trebui să stea pe o bază cu totul diferită de cea de astăzi. Căci, vreai nu vreai, fapte, că imperiul Habsburgilor e pe cale că sufere o transformare radicală, care va da o înfăţişare nouă şi totodată o vitalitate nouă. Da, departe de a considera acest imperiu condamnat la o disoluţie iminentă, precum au putut-o presupune o seamă de oameni, sub puterea unor aparenţe înşelătoare, eu cred dimpotrivă, că este păstrat un viitor mare şi că în Austria va deveni elementul german, de care începeau să despereze atâtea spirite fricoase, propteaua adevărată a naţiunei germane şi în progres poate chiar mai mare decât imperiul german, el însuş. — Cui atribuiţi Dv. tranformaţa cea mare, pe care o anunţaţi, că are să se împlinească ? — Această transformare a fost determinată prin apelul monarhului cătră popor — un apel în întreagă accepţia cuvântului. Fac aluzie la proclamarea sufragiului universal. Un lucru vrednic de remarcat: Până când în Germania toţi imperialiştii politici se întreabă în ce fel să se scape mai uşor de votul universal, până atunci în Austria s-a găsit în acelaşi sufragiu universal leacul suveran. Introducerea sufragiului universal a transformat, de fapt, radical situaţia generală din Austria. Alegerile au trimis în Reichsrath un partid socialist puternic. Democraţia socialistă, care e pretutindeni a naţională, dacă mă pot exprimă astfel, reprezintă în Austria interesul muncitorului, fie el german, ceh, italian, polon sau slovac... — Socialiştii cehi nu sunt, pe lângă toate astea, naţionali ?... — Da, deocamdată şi în urma constelaţiei politice. Dar tendinţa lor anaţională, de altfel puţin pronunţată, va păli din ce în ce, în urma presiunei ce o vor exercia asupra lor grosul partidului, care se compune din toate celelalte naţionalităţi... Fie cum va fi, faptul că se află un partid socialist bine organizat în Reichsrath, produce o reacţiune între membrii partidelor burgheze, cari se simt cu toatele solidare în faţa subversiunei socialiste. Aplicarea sufragiului universal temperează deci într’o măsură apreciabilă în ziua de astăzi şi va înlătură poate cu desăvârşire mâine luptele naţionale, cari domneau până mai deunăzi în Austria şi cari aduseră pe germani mai cu samă într’un pesimism atât de mare. Dar pentru ca să-ţi explici prezentul, e bine să-ţi reaminteşti trecutul. Vechea Austrie, era politiceşte un stat german, cu toate că numai abia o pătrime din populaţia sa era germană. O astfel de situaţie, evident anormală, n’a putut să ţină mult timp după catastrofa dela 1866, adecă după exodul forţat al Austriei din confederaţia germană. In timpul acesta conştiinţa naţională a popoarelor negermane ale monarhiei a făcut o explozie violentă. S’au văzut în curând cum pierd poziţie după poziţie germanii, nu numai în Boemia, ci şi în Carintia, în Carniolia şi în Stiria. Pe foita oriqinala a «tribunei«. „Convorbiri de Luni**. — Francois Coppée. — Coppée e bolnav. Inima cea mai sfântă, cea mai franceză e gata să știe. Franța desnădăjduită plânge înfășurată în mătasa stindardului sublim. La Paris în strada Oudinot, lângă sacrul Dom al Invalizilor, bătrânul poet, încărunţit de grijile Franţei cu biblia lângă ei, aşteaptă curios şi sfânt un fâlfâit de aripi: îngerul morţii. Şi atunc***va sbura în patria mistică a celor drepţi, poetul celor umiliţi, Cântăreţul suferinţelor intime, un latin armonios, cel mai fără de prihană fiu al Franţei. * Câteva cuvinte despre vieaţa acestui truver francez. Francois Copée s’a născut la Paris în 1842. Părinţii lui deşi săraci erau nişte oameni de ordine, generoşi şi sentimentali. Tatăl său un biet funcţionar la minister a imprimat cele dintâi icoane de pietate şi de ideal în sufletul micului Franţois, iar mama sa care l-a învăţat să cetească .Vieaţa lui Ludovic cel sfânt, pe o carte veche cu scoarţele rase, i-a pus în inimă iubirea unei rasse întregi. Fiind sărac, n’a putut să-şi urmeze învăţătura decât până în clasa lil a la liceul Saint-Louis, iar moartea tatălui său îi lasă asupră toată sarcina familiei pe care o iubea ca un sfânt. împins de mizerie întră ca supranumerar la ministerul de răsboiu, de acî trecu ca ataşat la »Biblioteca Naţională«, până ce în urmă mai potrivit temperamentului său ajunse arhivist la »Comedia franceză«. Lipsit de învăţătură sistematică prin şcoli, Coppée se cultivă şi fu un autodidact asupra căruia sistemele şi şcoala nu putură să-i schimbe firea. Cetea fără seamăn, în biblioteci la Saint Genevieve, pe tarabele din jurul Odeonului şi acasă într’un cămin sărac din Montmartre pe cărţile vechi şi roase, cumpărate dela anticarii de pe Sena. De atâta lectură îi slăbi vederea şi într’un timp avu să sufere mult. In starea asta, Coppée începu să scrie poezii frumoase, simple şi intime la »Parnasul Contimporan« rămânând un soldat de o statornicie antică sub cutele stindardului parnassian, care adunase în jurul său o mulţime de tineri pasionaţi de artă şi de poezie, toţi de acord asupra unor reguli de metrică, dar toţi cu grija cea mai geloasă de a şi păstra independenţa intelectuală, respectându-şi fiecare idealul personal, visul său... Acești parrassieni în intimitatea cărora Coppée a petrecut cele mai frumoase zile și cari au creiat simbolul »artă pentru artă« se numesc Catulle Mendes, Xavier de Ricard, Theophile Gauthier, Baudelaire, Theodore de Banville, Albert Glatigny, Villiers de l’Isle Adam, Paul Verlaine, Sully Prudhomme, Jose Maria de Heredia şi marele Lecomte de Lisle. Asupra esteticei parnasiene, mulţi dintre critici au greşit atribuind credinţe şi caractere străine parnasienilor, căci în fond Parnasul nu era o şcoală cu sisteme şi caractere, parnasienii aveau fiecare visul şi idealul lor aparte, iar întrucât privea frumseţea şi perfecţiunea versurilor, erau toţi de acord. In anul în care Coppée începu să publice mărgăritarele sale poetice, publică primul său volum de versuri »Le reliquaire«. Cu toate astea existenţa sa rămase ca mai nainte, după cum singur mărturiseşte: »ca om particular eram fără avere, ca poiet fără glorie, deşi câştigasem aprobarea câtorva maeştri literari*. Gloria însă îl încunună îndată prin reprezentarea poemei »Le passant« la teatrul Odeon, dulce poemă care asigură pe lângă gloria poietului şi pe aceea a marei artiste Sarah Bernardt, care fură inimele cu versurile vrăjite ale umilului poet. A doua zi după această reprezentare poietul sărac din str. Montmartre era celebru, împărăteasa Franţei îl învită ca să-l aclame şi poietul sărac putea acum să împodobească cu flori frumoase casa iubitei lui, de care-şi aminteşte cu emoţiune într’o fermecătoare schiţă »L’Odeon«. De aici înainte, gloria aduce poietului şi bogăţia care să asigure liniştea patriarhală pentru făurirea viitoarelor sale operi. Coppée scrie acum proză şi teatru. Cele mai însemnate culegeri de versuri sunt: Intimites, Les Humbles, Promenade et Intérieurs, Le cahier-rouge, les Récits et les Elegies. Contes en vers et Poesies divers, Les paroles Sincéres ş. a. In proză scrie romane sentimentale, poveşti intime şi cronici frumoase. In teatru a emoţionat, a cules cele mai dulci lacrimi cu »Les Jacobites«, »Pour la Couronne«.