Tribuna, noiembrie 1908 (Anul 12, nr. 244-267)
1908-11-25 / nr. 262
Pag. 2 cată de lemn şi chiar pe codoriştea biciului... Ne mai vorbind de pui, găini, iezi, miei... Aşa s’a şi ajuns, încât la târg de săptămână vezi p’acolo biete până şi femeile şi şanţurile pline de oameni căzuţi de beţie şi jandarmii ducând ferecaţi pe cei ce în beţie au spart capete şi au înjunghiat... In trei patru comitate româneşti de p’acolo se întâmplă mai multe crime decât în toată Suedia şi Norvegia de pildă, unde oamenii sunt treji, cumpeniţi. Că şi printre alte neamuri (afară de şvabi şi saşi) se întâmplă cam acelaş lucru, nu e nici o mângâiere pentru noi Ministrul Apponyi, care a vorbit îndată după Goldiş, a recunoscut şi el marile adevăruri spuse de luminatul deputat al Radnei. S’a lăudat că a făcut şi până acum »unele şi altele« pentru stăvilirea alcoolismului, a făgăduit că prin învăţători va combate acest rău în şcoale. De măsuri temeinice n’a îndrăznit însă nici el să vorbească; ar fi supărat atunci pe ovrei. A zis numai că »poate« ar fi bine ca îmbatarea copiilor să fie decretată prin lege drept păcat şi pedepsită.» Numai atâta ar şti să facă Apponyi pe calea legii? Ori crede că răul se va lecui numai prin mişcarea socială a doamnelor din Budapesta, în fruntea cărora stă chiar soţia sa? Dar atâta e o picătură de apă într’o mare! După ce am cetit vorbirea măiastră a prietenului Goldiş ne-am zis: Ce păcat că un asemenea om nu este în poziţie de a întrupa gândurile bune şi frumoase ce are! Pentru a ruşina însă întreg guvernul, dovedindu - că nu numai nu ştie, dar nici nu vrea să facă ceea ce ar trebui pentru scăparea popoarelor de acest flagel, Vasile Goldiş şi tovarăşii săi din clubul naţionaliştilor ar trebui să întocmească un proiect de lege în această privinţă, pe care să-l înainteze dietei. Desigur, cohorta kossuthistă aleşii cârciumarilor, nici la discuţie nu o să-l lase. Ar rămânea însă pentru vecie dovedit, că atunci când alcoolismul a luat în ţară dimensiuni îngrozitoare, un deputat român a fost cel ce a pus degetul pe rană şi deputaţii naţionalităţilor au venit cu o serie întreagă de propuneri proprii a scăpă ţara de primejdie; partidele ungureşti însă, conduse de magnaţii cari fiecare îşi are ovreiul său (ovreiul care-i face alegerile în sat, ovreiul care-i cumpără ori vinde rodul câmpului, ovreiul care-i procură bani cu împrumut, ovreiul care-i ia în arendă moşia şi la urmă i-o cumpără de tot ori i-o vinde!) n’au avut nici tragerea de inimă nici curajul să facă o lege, ca în România, care să scape ţara de prăpastia spre care o duce alcoolismul... Ovreii pot fi veseli: ei sunt mai tari decât toate partidele din ţara asta. A nimerit o! Vorbind despre eventualitatea unui războiu la Balcani, »Függetlensége (dela 5 c.) scrie: »Unde poporul este cuprins de dorul luptei, pentrucă dela învingere depinde viitorul, acolo dupâce s’a descărcat prima lovitură de tun, poporul e străbătut de fiorul bucuriei. La noi însă, unde fiecare om e preocupat de propria mizerie şi nici nu ştie pe bună cale încotro este Belgradul, unde dela un războiu nu ne putem aştepta la un bine nici cât e negrul subt unghie, prima descărcătură de tun poate să aducă încurcături grozave. »O să se pună in mişcare provinciile locuite de naţionalităţi, vărsări de sânge se vor ivi pe urma urei naţionale, litoralul maritim locuit de slavi se va aprinde...« Iar ca toate acestea să nu se întâmple, şefredactorul numitului ziar propune în consiliul municipal adresă de felicitare lui Andrássy pentru că vine cu proiectul reformei electorale, proiect care indignează şi revoltă orice simţ omenesc în naţionalităţi? " Unde-i logica ?♦ O arestare senzaţională: încep filele de teroare şi pentru — sârbi, şi încă pentru cei radicali, aliaţi ai guvernului. O ştire scurtă ne va lămuri în privinţa asta. Sâmbătă, în urma ordinului dat de tribunalul din Timişoara, judele de instrucţie Nauer György din Panciova a arestat pe medicul Vladimir Alexici pentru că ar fi comis crima pedepsită de §-ul 14% din codul penal, adecă ar fi îndemnat la tradare... La o nuntă, unde erau de faţă ,mulţi rezervişti* (aşa scriu ziarele ungureşti) într’o dicţie numitul medic ar fi îndemnat pe cei de faţă să scuture jugul unguresc şi să grăbească în ajutorul fraţilor lor sârbi atacaţi şi sa verse sângele lor pentru solidaritatea sârbească. Alexici el însuş este medic militar hongveresc (în rezervă, se înţelege) şi a cerut eliberarea sa, depunând o cauţie de 20.0OO coroane. Tribunalul din Timişoara ca secţie de punere subt acuză, nu s’a pronunţat încă. — „Măi, voi nu ştiţi mânca... Ăsta i spanac.. Şniţel şi şniţel şi din şniţel nu mai mai scoateţi. “ Ober-ul aşteaptă să-i prindă comanda din gură. Un piccolo s’a apropiat şi vrea să ne servească ca bentari. — „Da e groaznic, frate, e groaznic... Astea-s mâncâri?... Ai?“ Ober-ul îşi face de lucru la masă, dând solniţa la o parte. — „Mai mie, vericale, mai iute“, îl rog eu. „Oamenii aşteaptă. Ce săi faci? Dacă na-s alte mâncări...“ — „Cum, na-s alte mâncări?! Dar e prostie că ai o astfel de listă de bucate“... Ober-ul se apleacă să primească porunca. — „N’aveţi ceva mai bun?“... — „Mai bun?... — „Da, domnule, mai bun“ se răsteşte „vérien!“ î&eftt încep să tuşesc discret. — »...Leider nicht'1. — „Ce Leider nicht ? Cum Leider nicht ? Ei, să-mi aduşi deocamdată o supă. M’ai auzit? O supă... de... de... ciorbă de burtă voiam să zic...“ şi venisul râde adresându-se spre mine: „da idioţii ăştia nu sa pricep“. — „Haide mai repede, că se grăbesc oamenii“. — „Asta i vorbă! Auzi acolo... Ei, sdu mi o sapă ca bulion“. Oberul aleargă eliberat de tortură. Se apropie micul picolo. II taie nădesaliie de pe acum, căci prevesteşte furtuna. — „Ce poftiţi? Vin... bere...“ — „Da ce aveţi voi pe aici?“ — „Pilsner, Münch’ner, Spaten, Tocher. — „Stai, stai omul lui D zeu. Ai o ţuică ?“ Băiatul stă vînît. — „O ţuici naică!...“ — „Nu mai face o faţă atât da idiotă! Hai, cară-te... Du-te, du-te... vino mai târziu...“ — „Trebuie să şti că eşti la noi, dragă vericule şi la noi nu se află...“ — „Ce nu se află ?! Ce trebuie să ştii ? ! A, o ţciculiţă cu măsline, ştii colea, să-ţi ungi buzele ! Ce bine ţi ar prinde acuşica !* Vine al treilea chelner. Acesta aduce supa. Celalalt s’a dus la altă masă. Ea bag de seamă, dar tac, căci altfel ar fi gata hărmălaia. — „Da nu vezi d-le că e rece sapa ?“ Neamţul se uită speriat la el şi aleargă într’un suflet înapoi, cu sapă ca tot. Eu încerc să prind altă conversaţie. — „...Şi, dragă vehicule, să faci bine să-mi povesteşti ce cunoscuţi intimi ai tu în Bucureşti...“ — „Cunoscuţi ? Vrei să zici cunoscute ? Da ce, o să leg eu cunoştinţă cu toţi neghiobii? Şi femeile sunt — nu vorbă — proaste, dar cel puţin au ceva pe vino ’ncoace...“ Perspectivele unei descrieri amănunţite ale acestui pe „vino ’ncoace“, mi-le retează Ober-ul cel nou, cu bulionul Ini. La fiecare înghiţitură arma o nouă exclamaţie a verbului: „De necrezut... ridicoli... imbecili... obraznici...“ Un profesor de româneşte i-ar fi dat nota cea mai mare pentru aceste epitete ornante ascendente. După ce a sfârşit cu supa s’au apropiat cei doi chelneri de el cu feţele serioase, par’că ar merge la ghilotină. — «Ei, ce-i? ce? Nu mă lăsaţi nici să răsuflu?“ — »Ba da«.. îndrăsneşte micuţul. — »Tu taci, mucosule, m’ai auzit?;« Apoi, cătri ober: — »Carta de bucate!« Voia să zică: pianul de război! Chelnerul l-a înţeles, căci i-a întins-o cu aceeaşi precauţiune cu care întinzi cuiva planul de război. — N’aveţi muşchi la grătar?« — »Pare rău. Nu ste scris...* — „Nu ste scris... Nu ste scris... Apoi neamţule, multe nu ste scris la tine...« — »Ma rog...* — »Ce ma rog? Tu să taci! M’ai auzit?« Chelnerul se dă doi paşi ’napoi, căci se poate întâmplă ca »vericul« să deraileze la graţiosităţi plausibile. — »Nici muşchi la grătar, nici cârnăţei fără piele, nici patricieni, nici pârjoale, nici ciulama.« Al naibii s’a schimbat vericul. Nu-i mai recunosc stomahiconul de loc! — Ţi-a spus odată că nu-i. Ce mai vrei ?« întrerup eu potopul de bucate cari lipsesc. — »Tacă ţi gura şi ţie« Mi-a trebuit? — »Trebuie că n’ai foame!« A, vericul! — »Trebuie că... trebuie că... neamţuie.» trebuie ei... nici să vorbiţi nu mai ştiţi« şi-şi roteşte ochii râzând ca să mă taie ’n carne vie. — »Fă mi, domnule, ce-i vrea! Fă-mi o talpă de alea de ale voastre: Şniţel, cum îi ziceţi. Ca să mi-o ardeţi, că vă ard şi eu!... Să nu miroase că vă scot mirosul...« »TRIBUNĂ* 8 Dec. n. 1908 Situaţia parlamentari in Austria. — Dela corespondentul nostru special. — Sesiunea de iarnă a parlamentului austriac s’a deschis subt auspicii triste. Politicianii şi nepoliticianii, patrioţii şi nepatrioţii stau subt impresia tristă a evenimentelor regretabile din vara trecută şi a ciocnirilor sângeroase din Praga, cari au luat în timpul din urmă un caracter revoluţionar şi-au contenit abia când, sonetul de fanfare anunţau sosirea călăului. Se credea, că subt astfel de împrejurări parlamentar se va adună numai să-şi rostească sie totuşi sentinţa de moarte. Se aştepta, că patimile, cari au agitat popoarele vara aceasta vor isbucni cu aceeaşi vehemenţă în parlament şi că io salai li va ocupă urgisitul regim al aului 14. Insă n’a fost aşa. S’au întâmplat surprinderi, la cari nu s’a gândit nimeni. Lasă, că germanii şi cehii moderaţi au lăsat la o parte ura lor de rasă spre a coalucra la formarea cabinetului parlamentar şi la marile reforma sociale, dară chiar acele partide, între cari nu-şi poate închipui nici cel mai optimist parlamentar o apropiere, creştinii sociali şi socialdemocraţii au uitat şi ei da lupta lor vehementă pentru obţinerea puterii, şi au salvat cinstea parlamentului, dându-şi mâna de împăcare pentru moment, ca să staţie principiul autonomiei şi legislaţiei poporului.