Tribuna, mai 1909 (Anul 13, nr. 93-116)
1909-05-01 / nr. 93
14 Maiu 1909, cinstit lucru ar face dacă s’ar încăiera acasă, în familie, ca la uşa cortului — decât să recurgă unul şi cellalt la mijlocul de a se terfeli în publicitate, spre demoralizarea şi a altora. Pe viitor, însă, vom face şi mai altfel în asemenea cazuri. Nu vom trece numele lor subt tăcere ca acum (atâta totuşi spunem că cei doi învrăjbiţi nu sunt tocmai la mare depărtare de aici) — ci-i vom numi cu numele. Şi vom biciui duşmănia cu tot adinsul. Iar, pentru acum, pe cei doi pricinoşi îi recomandăm mai marilor bisericeşti, cari trebuie să-i recunoască — iar noi, şi până să dăm şi altora aceiaşi atenţiune, îi închinăm sfântului aceluia, căruia slujesc ei cu duhul nemărginitei lor duşmănii. Din viața lui Abdul-Hamid, arate o panoramă în care figura asasinarea ţarului rusesc Alexandru al doilea, — fu arestat îndată, subt pretextul că supuşii sultanului nu trebuie să ştie cum se omoară un suveran. Şi ca să nu păgubească neamţul, Abdul-Hamid îi trimise cinci mii de franci. Câteva luni mai târziu, începu să iasă vestea că Muntenegru umblă să declare războiu Turciei. Sultanul chiamă îndată pe reprezentantul acestei ţări şi-l întreabă dacă e adevărat. La răspunsul negativ al acestuia, Abdul-Hamid fu aşa de mulţumit, încât dărui legaţiunii muntenegrene o proprietate de peste 300.000 Iei. La o audienţă pe care o acordase unei principese europene, aceasta îl sfătuise să se arate mai des poporului şi armatei, ca să se facă popular. La plecarea principesei, sultanul spuse celor din jurul său: — Mă rog, de ce-o fi vrând femeia asta să mă trimită în ghiarele morţii? Un ofiţer care pregătea manevre militare în apropiere de Stambul, a fost arestat şi dus înaintea sultanului, fiindcă »îndreptase tunurile în direcţia Ildiz chioşcului«. Interogat, el a răspuns că tunurile sunt la 15 chilometri depărtare, că nici nu ştia încotro e Ildiz chioşcul şi căla urma urmei n’are nici muniţii. Turcia îşi cumpărase torpiloare demult, dar multă vreme a fost interzis marinarilor să facă exerciţii cu ele când, în sfârşit, li s’a dat voie să exercieze, au fost trimişi tocmai în golful Ismidt, jumătate zi depărtare de Cornul-de-aur. Această boală de frică era agravată de numeroşi spioni ai curţii, cari inventau comploturi, ca să înspăimânte şi să îndatoreze pe sultan. Bietul om ajunsese să nu mai doarmă decât cu lumină şi niciodată în odaia unde dormise în ajun. Servitori credincioşi erau puşi să guste fiecare mâncare a sultanului, în faţa lui, ca să nu fie otrăvit. De moarte a scăpat Abdul Hamid. A scăpat de atentate, — dar frica lui să nu fie detronat, — fantoma care l’a chinuit treizeci şi mai bine de ani, n’a fost fantomă... ...Acum, în singurătatea vilei din Salonic, bătrânul tigru va fi gândind la înţelepciunea popoarelor şi poate, va fi traducând în limba lui Mohamed, vorba românului. — De ce ţi e frică, nu scapi!... O vilă din Salonic închide azi pe cel care a stăpânit atâtea zeci de ani, ţara califilor şi a reprezentat în lume pe profet. Abdul-Hamid, care a tremurat toată viaţa de frica morţii, mulţumeşte acum profetului că l-a lăsat să mai trăiască, după ce i-a luat din frână sabia de sultan. Se povesteşte multe despre învinsul de azi. In cei dintâi ani ai domniei sale, el se arătase un stăpânitor blând, care a citit viaţa lui Mohamed şi biografiile întâilor califi. Voia să fie tot ca ei, cu aceleaşi obiceiuri patriarhale cu cari guvernaseră ei imperiul, cum se guvernează o familie. Dar frica de moarte l-a schimbat. Chinuit de amintirea morţii unchiului său, îngrozit de atentatele împotriva unora din suveranii Europei, el şi-a subordonat toate acţiunile politice, siguranţei sale. Când a izbucnit revoluţia din Filipopoli, la 1885, el a chemat pe generalul german Von der Golts, ca să ceară sfatul. Acesta îl sfătui să trimeată îndată trupe în Rumelia, cum îl autoriza tratatul din Berlin. Lovit de coincidenţa sfaturilor acestui general, cu cele date de miniştri săi, Abdul Hamid crezu că sunt învoiţi săi îndepărteze armata ca să-i ia tronul, — şi îşi destitui miniştrii. Un neamţ care venise în Constantinopol ca să Apoi, forma asta rătăcitoare se apropie; şi văzui venind, în goană, unul după altul doisprezece ulani rătăciţi, cari căutau drumul. Erau aşa de aproape că auzii foarte bine resuflarea aspră a cailor, sunetul de fer al armelor şi scârţiitul şeilor. Am strigat: — Foc! Şi cincizeci de împuşcături străbătură tăcerea nopţei. Patru sau cinci detunături mai plecară, apoi una la urmă, singură; şi când întunerecul pulberei aprinse se împrăştie, văzurăm pe cei doisprezece oameni şi nouă cai căzuţi. Trei cai fugeau spăriaţi, iar unul trăgea după el, atârnat cu piciorul de scară, şi, izbindu-l groaznic, leşul călăreţului său. Un soldat la spatele meu râdea, cu un râs îngrozitor. Altul zise: — Iată văduve! Poate era însurat. Al treilea adause: — Nu trebuie mult timp. Un cap ieşise din targă. — Ce este, zise ea, vă bateţi ? Răspunsei: — Nu e nimic, domnişoară; am omorât doisprezece prusieni! Şopti: — Bieţii oameni! Dar, fiindcă-i era frig, se ascunse subt mantale. Am plecat. Am mers mult. In sfârșit, cerul se înnălbi. Zăpada se făcea limpede și strălucitoare; o coloare trandafirie se întindea la răsărit. Un glas depărtat strigă: — Cinei? Toată trupa se opri. înaintai să spunem. Ajunsesem la liniile franceze. Când oamenii treceau pe dinaintea postului, un comandant călare, cărui îi povestisem întâmplările, întrebă cu glas sunător, văzând targa: — Ce-aveţi acolo? Deodată, o fată mică, bălaie, se ivi sbârlită şi zâmbitoare, şi răspunse: — Eu sunt, domnule. Un hohot de râs se porni printre oameni şi bucuria le pătrunse în inimă. Atunci Dibaciul, care mergea pe lângă targă, îşi flutură chipiul, strigând: — «Trăiască Franţa!« Şi, nu ştiu de ce mă simţii înduioşat, atât de drăguţ şi de galant mi se păru lucrul. Ni se părea că scăpasem ţara, şi făcusem ceva ce n’ar fi făcut alţi oameni, ceva simplu şi cu adevărat patriotic. Faţa aceia mică, vedeţi, n’o s’o uit niciodată şi, dacă mi s’ar primi sfatul, n’ar mai trebui tobe şi goarne. Aşi zice să te înlocuiască printr’o fată frumoasă de fiecare regiment. Ar fi mai bine decât Marsileza. Zău, ce curaj i-ar da ostaşului, când ar avea o Maica Domnului, o Maica Domnului vie, alături de colonel. —Tăcu nițel, apoi urmă hotărât, ridicând capul: — Oricum, iubim mult femeile, noi francezii. .TRIBUNA« Pag. 3 Cronica ştiinţifici. Despre antropofagi. — O constatare a ştiinței: cea mai bună mâncare e... carnea de om. — Pericolul asprimei. In toate timpurile, dar în locuri diferite, au existat antropofagi. Dela omul preistoric, pe care îl încânta carnea semenilor săi, și până la unele triburi sălbatice, de azi, mâncătoria de oameni s’a practicat mereu, cu singura deosebire că antropofagiilor de azi le place mai ales carnea albilor. Aşa se spune cel puţin. Fantezia oamenilor a lucrat şi aici, ca în multe lucruri. Popoarele civilizate s’au învoit să se lase de mâncat oameni; nu numai atât: ele şi-au pus în gând să nu lase nici pe altele. Iată de ce dispar din ce în ce antropofagii. In curând, n’o să mai găseşti nici un exemplar pe toată scoarţa pământului. Şi ciudat: ei dispar atuncea, când ştiinţa începe să Ie dea dreptate. Fiindcă — asta e hotărât de mult — antropofagia e o meserie pe care ştiinţa o aprobă din toată inima. (Bineînţeles, pe terenul strict fiziologic). Nimic nu e mai de înțeles ca un om să mănânce pe celalt. Aceasta incepe să devină o teorie indiscutabilă de acum doi-trei ani, decând cu congresul de igienă alimentară. In Octomvrie, 1906, la acest congres, D-rul Lambling, un distins chimist din Lille, afirmase că antropofagia e explicată prin teoria unor fiziologişti germani, Fischer şi Abderhaldem. Aceasta doctrină, bazată pe număroase experienţe, se reduce la faptul următor: carnea care e mai uşor şi mai complect asimilată de către un animal carnivor este pur şi simplu carnea unui animal de aceiaşi specie. Digestiunea se face în acest caz cu mult mai multă uşurinţă. Deci, pentru un om, cea mai bună alimentaţie este tot carnea de om, fiindcă se digerează mai repede şi în chipul cel mai complect. E carnea cea mai recomandabilă, fiindcă ea furnizează cele mai alimentare materii, şi se asimilează mai uşor ca oricare alta. Această noţiune a primit o complectă confirmaţiune, prin experienţele conduse de către d. Busquet în laboratorul şi subt direcţiunea d-lui E. Gley, la Collegiul Franţei. Experienţele acestea au avut scopul să dovedească ce influenţă are asupra broaştelor alimentaţiunea cu carne de broască şi ce influenţă alimentaţiunea cu carnea altor animale, bou şi berbece, de pildă. D. Busquet a făcut o serie de experienţe, dintre cari, cea dintâi e următoarea. A despărţit douăsprezece broaşte în două taberi. Cea dintâi primea la fiecare două zile o jumătate gram de carne de viţel (fiecare) iar cealaltă o jumătate gram de broască. E puţin o jumătate gram, dar ajunge, şi judecând după cantitatea de albumină pe care o conţine fiecare din aceste două feluri de carne, s’a dovedit că cea de broască a fost mult mai repede şi mai bine asimilată. A doua experienţă a dovedit că deşi carnea are mai puţină albumină, ea le alimentează mai bine, fiindcă conţine albumină de felul lor. Aşadar, pentru broaşte carnea cea mai bună e cea de broască. Acest fapt mai are o asămănare în ştiinţă: se ştie că un serum e mult mai folositor când e luat de la un animal de aceiaşi specie. ...Şi iată cum, ştiinţa ajunge să facă apologia canibalismului. Azi-mâine, porcii vor începe să se mănânce între ei, şi n’o să ne mirăm, când vom auzi că Burdea l-a mâncat fript pe Siegescu — ori vice-versa... Ultimele adunări de medici au avut de scop combaterea prea desei întrebuinţări a aspirinei. E ştiut că toată lumea, pentru cel mai mic lucru, ia aspirină, fără să’şi dea seamă dacă se potriveşte acest medicament sau nu... Intr’adevăr, aspirina nu e un remediu activ, dar plin de pericole. S’au citat multe exemple cari dovedesc aceasta. Un băiat a luat odată aspirină şi a căzut aproape mort. Ce doză înghiţise? Ce avea el? Nu se ştie, dar rezultatul iată care a fost... De altfel, cazul n’a fost aşa de grav. Medicii sosiţi în grabă au aflat cauza leşinului său și au combătut aspirina.