Tribuna, iulie 1909 (Anul 13, nr. 140-165)

1909-07-22 / nr. 157

Pag. 2 timp în vacanţă. Fără îndoială şi aci tot examenul politic este cauza că nu să ocupă scaunul văduvit Noul episcop al Budei tre­buie să fie tot un fel de Bogdanovici, căci de aceştia are nevoie guvernul şi — spre norocul bisericei — ei să găsesc mai rar şi mai anevoie. Românii din Bucovina cătră moş­tenitorul de tron. Zilele trecute, cu pri­lejul conferinţei comitetului naţional româ­nesc din Bucovina, preşedintele comitetului d. Iancu cav. de Flondor, a adresat moşte­nitorului de tron, archiducelui Francisc Fer­dinand, telegrama de la vale. Cu prilejul vizitei Alteţei Voastre la Sinaia, când Alteţa Voastră a ţinut să asigure poporul românesc despre stima şi consideraţiunea ce i-o păstraţi. »Comitetul naţional românesc« m’a în­sărcinat ca să exprim Alteţei Voastre sentimen­tele de iubire şi omagiu ale poporaţiei româneşti din principatul Bucovinei, credincioasă întotdea­una casei domnitoare şi monarchiei. Principele moştenitor a răspuns prin ur­mătoarea telegramă: Vă rog atât pe dv. cât şi pe membrii comite­tului naţional românesc să primiţi mulţămirile mele cele mai călduroase pentru sentimentele dv. patriotice şi pentru devotamentul cătră patrie, a românilor din Bucovina, care mi-a cauz­a atâta bucurie. Francisc Ferdinand. * Slovacii cer graţiarea părintelui Hlinka. Ziarul »Slovenski Trzdennik« anunţă, că deputa­tul slovac Hodza, a prezintat Sâmbătă ministru­lui de justiţie, o petiţiune iscălită de peste 3000 de slovaci, cari cer M. Sale graţiarea părintelui Hlinka. * I Naţiunile slave nu vor lua parte la congresul medical din Budapesta. O nouă lovitură s’a adus congresului inter­naţional de medicină, care va avea loc la toamnă în Budapesta. Societatea medicilor din Carmiolia a decis să se abţie ostentativ de la congres, pentru a protesta contra persecuţiilor la cari sunt supuşi slavii din Ungaria. In rezoluţie se spune, că aceasta măsură se ia în înţelegere ca corpurile celor­l­alte naţiuni medicale, ca nici o naţiune slava să nu ia parte la congres. Cum se vede, succesul medicilor români e desăvârşit şi exemplul lor se întinde din ce în ce mai mult. Nu va mai dura mult şi nici un om civilizat nu se va mai găsi, care să nu cunoască adevărata siituaţie din Ungaria. * Presa vieneză şi măsura lui Apponyi. Ziarul semioficios »Wiener Allgemeine Zeitung«, subt titlul »Maghiari şi Români«, se ocupă de ordinul lui Apponyi de a se înlătura limba ro­mână în studiul religiei, arătând cât de nedreaptă şi cât de nerealizabilă este această măsură. Mai mult, ea este şi absolut nefolositoare chia din punctul de vedere unguresc, prin urmare noul ucaz al lui Apponyi este pur şi simplu o şicană. Ziarul citat crede crede că Apponyi nici n’a căutat să lovească atât în naţionalităţi cât în gru­pul lui Justh, care caută o apropiere cu naţio­nalităţile. Articolul se termina astfel: «Din punct de vedere civilizator, politic şi cultural este însă de regretat că guvernul unguresc în loc să cultive în mod conştient particularităţile idealiste ale naţionalităţilor ungare pe terenul religios, loveşte în ele într'un mod cu totul nepotrivit, numai din josnice motive de tactică de partid. «O înaltă politică de stat ungară nu trebuie nici­odată să jignească susceptibilitatea romînească, acolo unde acesta este perfect îndreptăţită. In înţelegerea ro­mânilor cu ungurii stă viitorul şi binele imperiului coroanei sf. Ştefan».­­ I­ se părea un vis, şi totuşi Santi îi zisese: Eşti liberă! Dar glasul lui i se păruse un gemăt Santi era bătrân, dar pe faţa lui ofilită, de câte ori Lola nu a văzut scăpărând flacăra patimei, nu­mai uitându-se la ea. Când Lola a fost bolnavă, simţise cum cineva îi săruta şi­­ umeţea mâna: era Santi care plângea. O singură dată el, cu faţa aprinsă, schimbată, aproape înfricoşată a vrut s’o sărute, şi ea l’a gonit. El, în genunchi pe pământul tare al câmpului, i-a cerut iertare, şi i-a zis: frumoasă copilă a sufletului meu. Santi avea suflet bun, şi Lola n’a mai suferit de foame, iar Nardo a trăit un an mai mult. Când odaia se umplu de umbre iar din pat se simţea cum vine frigul morţei, Lola n’a mai vrut să se uite. Pieptul îi era rupt de suspine, şi s’a lăsat ca Santi s’o ducă de mână, departe, peste câmpia întunecoasă, care aducea Lolei mângâieri de miresme şi glasuri ciudate cari pă­reau sărutări şi vorbe licări îi spuneau de cei două­zeci de ani ai săi. Mâna lui Santi părea de oțel. Lola îi vedea umbra lui, întărită parcă de o putere nouă şi-i auzea răsuflarea grăbită. Nu au schimbat nici o vorbă pe tot drumul. Când au ajuns în casă, în casa aceia în care dânsa alergase flămândă și desperată ca să ceară ajutor, mâna lui Santi slăbi și Lola se trânti pe un scaun într’un colț. — Lola, zise Santi, casa aceasta este a ta; moșia este a ta. Ingenunchiase înaintea ei: pe părul alb bătea umina opaițului, fața îi era in umbră.­­ Dar cărţile de citire mai pătimesc şi din alt punct de vedere. Limba în care sunt scrise, bine că e clară şi românească, dar nu e destul de in­teligibilă pentru copii; ea operează uneori cu cuvinte literare pentru noţiuni pentru cari în limba poporală există cuvinte corespunzătoare, învăţătorii, cari sunt povara altor greutăţi pe cari — Tu vei fi frumoasa copilă a sufletului meu. Nu mai era nici o îndoială: visase. De-acum Lola aparţinea lui Santi. Se vorbi mult pe tot ţărmul Gamberaia. «Asta nu este însurătoare, este un păcat. Bătrânul a dat cu plasa, mortul s’a dat la fund împreună cu ceilalți, iar fata a rămas în plasă. Siret, mo­şul!.. Dar o să vedem noi isprăvitul!« Lola se ducea la biserică îmbrăcată cu o roche de mătase neagră, cu cercei de aur şi cu un lanţ la brâu ce putea să coste trei sute de lei. Dar nu era mândră: băga pe toţi în seamă, vorbea cu toţi, zimbea cu toţi. Când îi vorbeau de Santi, uitându-se la ea cu milă, Lola se aprindea la faţă. — O îmbracă ca pe o regină!... Şi o iubeşte, o iubeşte... — Ca un bunic! răspundea vre­o femeie. Lola pleca ochii, şi se depărta. Deseori se oprea să vorbească cu Paolo di Vestro. Paolo era un băiat cum se cade, blând şi drăguţ. Câte­odată Paolo când o vedea ieşind pe uşa bisericei, îşi lăsa prietenii cu cari sta de vorbă, îi ieşea în cale şi o însoţea o bucată, până ce treceau de ulcioara della Fontana. Ajunşi acolo, Lola se oprea din mers şi-i strângea mâna: nu voia să o însoţească mai departe, nu pentru altceva, dar nu voia. Paolo pricepea: pentru bătrân. Pleca capul, strîmbându-se şi se întorcea ploat. Dar pe ţărmul Gamberaia începuseră să rîză şi să bârfească. »TRIBUNA* 4 August n« 196§ Păreri cu privire la o nouă fun­damentare a învăţământului nostru primar. r.i. li­ le impune legea ungurească nici nu mai au vreme sau poftă să se gândească mai cu băgare de samă la limbă, urzesc acest fir mai departe, aşa că uneori rămâi uimit de zăpăceala ce se produce în capul bietului elev, căruia i­ se vor­beşte despre »modestie« şi alte virtuţi cari în viaţa noastră nu sunt de-odată atât de nouă, încât să n’avem pentru ele şi numiri poporale, singurele pe cari Ie va întrebuinţa şi aşa elevul — devenit bărbat*). In legătură cu acest punct atrag atenţia asupra broşurei dlui dr. I. Manolescu: Chestia ţărănească, partea I, Bucureşti 1905 (C. Gobi, 1­ 50 leu), bro­şură plină de erezii pedagogice pe de-o parte, care însă cuprinde şi o sumă de puncte de ve­dere esenţiale, cu privire la anomalia limbei lite­rare în şcoale primare, unde e joc numai pentru limba în adevăr maternă. Lucrul acesta nu e tocmai lucru de şagă, cu atât mai puţin, că urmările lui sunt cât se poate de grave. Căci greşelile de limbă nu sunt de obiceiu numai greşeli de limbă, ci în cele mai multe cazuri şi greşeli de logică, şi dacă nu alte motive, cel puţin aceste trebuie să i determine pe cei din fruntea învăţământului de a lua che­stia de limbă în o mai serioasă consideraţie*). Din nesiguranţa aceasta istoresc d. e. greşeli ca copii, în loc de băieţi (v. Vatra şcolară 1909, pg. 143. Se zice d. e.: copii şi fete, în loc de băieţi şi fete, sau copii şi copile; copii, singur, înseamnă boeţi şi fete laolaltă) oameni şi muieri, în loc de bărbaţi şi muieri; oameni sunt şi mu­ierile. Interesant e că cuvântul om în limba po­pulară are şi înţelesul de român. D. e. trei oameni şi un sas, în care caz oameni stă în loc de ro­mâni. Tot astfel e semnificativă numirea de român pentru om, un român cât un munte, —asta nu vrea să zică că respectivul om e român de na­ţionalitate, ci că omul respectiv era un om zdra­văn. (In înţelesul acesta obvine român foarte des şi la Agârbiceanu). Astfel de lucruri trebuiesc lă­­murite în şcoală; ele n’ar fi de loc plictisitoare. De obiceiu şcoala însă nu se opreşte la astfel de lucruri (îi arde dorit de gramatică! —) şi nici chiar la lucruri mai grave ca d. e. la stereotipa *) V. şi Vatra şcolară nr. 1 (1909). Modele de lec­­ţiuni (mechanice N. A.). *) Cît de puţin ne batem noi capul cu limba s’a dovedit şi cu ocazia comemorării lui Eminescu. Nu s’a auzit nicăiri la noi o vorbă despre Eminescu şi limba romînească cu toate că s’ar fi putut scrie lucruri extraordinar de frumoase şi de instructive despre o astfel de temă. Vezi cugetările lui Eminescu despre limbă în »Scrieri literare şi politice« (ed. ge I. Scurtu) pg. 14—15, 293 şi 310. — »O să vedem noi isprăvitul«. Santi era liniştit. In serile de vară, când ţăranii se duc la treie­rat, iar Lola rămânea acasă, pe jumătate goală la lumina lunei, cu braţele subt cap, cu ochii gân­ditori, el, bătrânul sta ceasuri întregi uitându-se la ea, nemişcat, pierdut; apoi se apropia binişor de dânsa, zicându-i: — Frumoasa sufletului meu! Lola dădea un ţipăt, apărându-se cu mânile; cu fiţa albă se ridica în sus, speriată ca de un lucru urît ce o rupea din mijlocul închipuirilor de dragoste de care avea nevoie. Lola nu se plânsese nimărui de cele ce se pe­treceau între ea şi el şi totuşi toţi o priveau ca şi cum ea s’ar fi plâns tuturor din Gamberaia. Paolo di Vestro părea că înţelege mai bine de­cât toţi, iar Santi mai bine decât Paolo. Intr’o zi, bătrânul o luă de mâni: faţa îi era turburată iar ochii roșii. — Lola... îi zise, şi glasul i­ se opri în gât şi-și întoarse fața încolo, par’că ar fi vrut să plângă. Lola simţea nevoia să fie apărată, să fie ajutată nu cum o ajutase Santi în trecut, să fie apărată de un vrăşmaş care o cuprindea, care o făcea să tremure, care i zăpăcea mintea şi-i punea foc în vine. Nu a avut puterea să ceară această apărare lui Santi. Insă, când Paolo di Vestro, sub sălciile de la Fontana îi spuse că i-a cetit în fundul inimei, că numai tinereţea este făcută pentru dragoste şi că o iubea la nebunie; lui, Lola a avut pute­rea să-şi deschidă inima şi din ochii ei deschişi

Next