Tribuna, octombrie 1909 (Anul 13, nr. 212-236)

1909-10-28 / nr. 233

Anul XIII. Arad, Miercuri, 28 Octomvre (10 Noemvre) 1909. Nr. 233. ASOWAMENTUL 'i » si . 24 Cor. P« Hi­­OL . 12 « Pa a tant . 2 » Knd «la Dumineci Pe Ha «a . 4 Cor. Piatra Românla «I Aaurica . . 10 Cor. Hm! da zi pentru Re­ntai! |l i­ribnătate pe hm 10 brand. REDACŢIA »I ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20. INSERT­IUNILE se primesc la adminis­traţie. Mulţumite publice şi Loc de­schis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraţ­ii comitat 502. Noua fază a crizei. Criza ungurească a avut două zile de evenimente senzaţionale şi hotărâtoare pen­tru desfăşurarea ei viitoare. Partidul inde­­pendist, partidul majorităţii parlamentare s’a rupt Duminecă în două şi în chipul ace­sta s’a înlăturat deocamdată cel puţin sta­rea pe loc, în care situaţia politică părea că încremenise în vremea din urmă. Evenimentul, de altfel de mult pregătit şi aşteptat, a produs enormă senzaţie în lumea politică şi îndeosebi în cercurile din Viena, dar mai ales o enormă surpriză prin rezultatul ce a dat. Cetitorii vor afla la alt loc amănuntele scenice ale sciziunei de Duminecă, cari vorbesc şi explică singure noua stare de lucruri ce s’a creiat. Ministrul preşedinte Wekerle a fost ieri la Viena, ca să prezinte Monarchului ho­tărârile din săptămâna trecută ale consiliu­lui de miniştri, care se părea că ar fi ajun­s, după atâtea frământări, de acord asupra unei soluţii ce avea să-l mulţumească şi pe Suveran. D. Wekerle, după cum arătau toate indiciile, avea să se întoarcă ca nou şef de guvern din Viena. Aici în Viena, îl aşteptau însă deja seara veştile din Macău şi Budapesta. Iar a doua zi la Burg el n’a putut decât să constate dispoziţia deprimantă a cercurilor conducă­toare de cari vorbesc nouile ştiri din Viena. Calculii, — căci este chestie de calcul — se vede că au ieşit pe dos ; nici guvernul, nici Suveranul, informat de guvern, nu se aşteptau la deruta, ce a ieşit din măsurarea de puteri de Duminecă. Se susţinea şi se afima că aderenţii lui Justh sunt numai o infimă minoritate şi că marea majoritate are să-l urmeze pe Kossuth, în cazul unei desfaceri de Justh. Kossuth singur a tre­buit să trăiască în iluzia aceasta, de a cu­tezat să provoace dovada de Duminecă care a ieşit a a de sdrobitoare pentru dânsul. Acum efectul acestei înfrângeri înfluien­­ţează în mod iresistibil asupra coroanei şi chiar asupra lui Kossuth. Mai întâi coroana se poate convinge, că nouile concesii, ce este pe cale să acorde şi între cari în trea­căt fie zis, se află din nou aservirea noa­stră, nu vor fi de nici un folos, pentru că guvernul nu mai este în stare să-i ofere nici o garanţă solidă pentru aplanarea crizei. A doua, va influenţa asupra lui Kossuth şi a part­ianilor săi, cari înspăimântaţi de pro­pria lor încercare, vor căuta să refacă totul pentru ca să salveze unitatea partidului şi prin ea să se salveze chiar pe ei înşişi. Situaţia se va reconstitui deci cum era de la început şi cum a stat în tot decursul crizei, cu singurele ei soluţii clare: un guvern parlamentar al majorităţii kossuthiste, ori un guvern, fără parlament, din mino­ritate. Pentru ţară, pentru noi cari vedem în ce margini înguste se învârteşte voinţa su­veranului şi cari aşteptăm numai dela mă­suri radicale o aranjare definitivă, ori­care dintre aceste soluţii ne poate lăsa mai mult ori mai puţin indiferenţi. O singură soluţie nu ne poate lăsa in­diferenţi şi aceasta este ceia ce s’ar baza pe combinaţia guvernului actual. Nu poate fi o grupare mai primejdioasă pen­tru noi şi pentru toate clasele­­democratice din ţară, decât actuala grupare Apponyi— Andrássy, aceasta incarnaţie a oligarhiei şi a spiritului şovinist şi intolerant de clasă şi de rasă. Cel din urmă ar fi făcut reforma elec­­torală cu votul plural, cea mai gravă lovi­tură politică pe care a putut-o concepe vre­odată pentru noi un ministru ungur. Dar nu mai puţin dezastroasă ar fi pentru noi venirea contelui Apponyi la putere. Ul­timele hotărâri ale congresului naţional bi­sericesc, mai ales aceea în chestia catechi­­zării, au avut darul să stârnească mânia ministrului cultelor. După atâtea nesuccese în politica pur ungurească acest nou evi­dent nesucces al ministrului până şi în chestia naţionalităţilor, l-a înfuriat peste măsură. Mânia lui se resuflă în cele două articole din »B. H«. organul pe care el îl inspiră, precum se ştie, apărute în cursul săptămânii trecute şi pe cari le am rezumat şi noi. Se ştie că el a cerut telegrafic mitropo­litului Meţianu textul autentic al hotărîrilor congresului în aceasta chestiune. Când re­ferentul şcolar d. Lazar Triteanu, trimis de mitropolitul la Budapesta cu textul hotărî­rilor s’a prezintat ministrului, a­­sta a spus că este indignat peste măsură, pentrucă »7W. Rom.«, a publicat un articol în care se spune că rostirea lui »Tatăl nostru a în gândit vr’odată că s’ar cuveni o urcare a sala­riului, sau că ar trebui el însuşi să ceară această urcare. Deşi om fără nici o avere şi avizat nu­mai la pensia sa de căpitan, era foarte mulţămit de ceea ce avea, şi ştia să chivernisească puţinul astfel, că dispunea şi de prisoase. Când sinodul într’un târziu i-a sporit remuneraţiunea, el s’a mulţămit nu atât pentru suma de bani, ci pentru recunoştinţa activităţii sale, pe care o vedea el ma­nifestată prin aceasta de reprezentanţii biseri­ceşti. Nu pentru bani a întrat el în rîndurile luptătorilor naţionali, ci pentru cinste, şi fiindcă aşa i-a zis lui inima sa românescă, care şi-a pă­strat-o neschimbată supt haina militărească. Când s’a întemeiat Asociaţiunea pentru litera­tura şi cultura poporului român, acum aproape 50 ani, şi se strînsese şi acolo nişte sumuliţe de bani, tot căpitanul Stezar a fost pus straie lângă ele. A primit şi această sarcină onorifică cu dragă inimă şi a purtat-o cu aceiaşi virtute cât timp i-a îngăduit puterile. Supt mâna lui cu­rată şi păstrătoare, supt devotamentul său desă­vârşit, supt conştienţiositatea şi acurateţa sa, mi­cile începuturi de averi naţionale, atât la archi­­dieceză, cât şi la Asociaţiune au sporit şi s’au întărit astfel, încât după retragerea sa au trebuit instituite biurouri pentru administrarea lor. Căpitanul Stezar n’a fost omul cuvântărilor, ci al faptelor. Nu ştia el să întoarcă vorba în forme frumoase oratorice, n’a învăţat el măiestria acea­sta niciodată. Şi dacă s’ar fi silit să o înveţe, n’ar fi fost în stare să o exercite, fiindcă prea puternic se manifestau simţemintele sale în mo­mente de mărire naţională. Şiroaie de lacrămi porneau peste obrajii săi rumeni şi înecau cu­vântul, pe care voia să-l rostească. Supt lacril- Foi de Toemni. De ce mă poartă — acelaş dor Să trec din nou, neştiutor, Pe ab­ia unde paşii ei Zdrobiră frunzele de tei? Cobor, când soarele-n apus Regretă ziua ce s’a dus, Când peste tot, neştiutor, Tresaltă frunzele, — şi mor. E galben câmpul... E uscat Frunzişul galben aninat De­asupra bolţilor de tei Or plângător supt paşii mei... E mult de atunci... Aşa gemea Acelaş vânt în urma mea, Aceiaş ramură de tei Ningea podoabe în părul ei, Şi — aceleaşi raze din apus Mureau în ochii ce s'au dus... De ce mă chiamă vechiul dor, Să turbur pacea frunzelor ?... Victor Eftimiu. Ciprianul Constantin Stezar. De Eugen Brote. Căpitanul Constantin Stezar a închis ochii pentru totdeauna şi a părăsit lumea pământească. Cu el s’a dus din mijlocul nostru unul din re­prezentanţii aleşi ai clasei milităreşti, care după ce şi-a împlinit cu onoare anii de serviciu supt steagurile împărăteşti, se întoarce cu o inimă caldă la vatra strămoşească şi-şi îndeplineşte, tot cu onoare, un alt serviciu, cel naţional. Gene­­raţiunea tînără de astăzi n’a apucat să vadă la muncă, şi însufleţită şi devotată, pe acest vete­ran, fiindcă ani grei ai unei adânci bătrâneţe, l-au silit să iese şi din acest al doilea a lui ser­viciu. Din contimporanii lui deabia vor mai fi careva în viaţă, dar cam­ noi am urmat după ei, l-am văzut la treabă pe acest fiu al Mărginimei vigu­roase şi am lucrat cu dânsul împreună. După ani el trecea şi atunci între bătrâni, după inimă şi după muncă însă se punea alături cu noi ti­nerimea. Ochiul lui Şaguna l-a zărit mai întâiu pe că­pitanul Stezar şi l-a înrolat supt steagul naţional. Misiunea sa de epitrop al fondurilor archidie­­cezane el şi-a înţeles-o milităreşte. Ca şi când comandantul lui l-a pus straie pe lângă aceste mici comori ale unei biserici sărace, aşa le păzea el, le strîngea, le sporea şi le apăra faţă cu ori­şicine. Două sute floreni întregi era salarul lui anual ca epitrop şi în fiecare zi petrecea într’un fel de beciu la reşedinţa archiepiscopească multe ceasuri pentru regularea afacerilor funcţiunii sale. Nu s’a plâns niciodată de modestia, astăzi fabu­loasă, a acestei recompensaţiuni, şi nici nu s’a

Next